Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

5. Din unirea ipostatică rezultă că Fecioara Maria este adevărată Născătoare de Dumnezeu. Omul Iisus Hristos fiind unul născut al lui Dumnezeu, Fecioara Maria care l-a conceput şi născut este adevărată Născătoare de Dumnezeu. Sensul dogmei nu este că Fecioara Maria a născut firea divină, ci că ea a născut pe Dumnezeu-Omul. Ea a născut pe Domnul după umanitatea Sa, dar totuşi nu este Născătoare de om, căci umanitatea Domnului este unită ipostatic cu Dumnezeu-Cuvântul, care şi-a împropriat-o şi a îndumnezeit-o. Zămislirea şi naşterea aparţin Persoanei divine a Cuvântului; iar cea în care se zămisleşte şi care naşte este în mod necesar Născătoare a acestei persoane: „Fecioara n-a născut un om simplu ci pe Dumnezeu întrupat, care nici nu şi-a adus trupul din cer, nici nu l-a creat din nimic, nici n-a trecut numai prin Fecioara, ci l-a luat din Maica Lui, în chip minunat” (Sfântul Ioan Damaschin).

Pe temeiul Sfintei Scripturi (Lc. I, 35,43; Rom. I,3; XIX,5; Gal. IV,4) şi al Sfintei Tradiţii, Biserica a învăţat totdeauna că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu. „Căci, zice Sfântul Chiril al Alexandriei, dacă Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu, cum nu e Născătoare de Dumnezeu aceea care L-a născut, Sfânta Fecioară? Această credinţă a noastră ne-au predat-o dumnezeieştii ucenici, chiar dacă nu pomenesc cuvântul”. Ioan Damaschin spune că: „Dumnezeu s-a născut din ea, nu în sensul că Dumnezeirea Cuvântului a luat din ea începutul existenţei, ci în sensul că însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel născut înainte de veci, în afară de timp, din Tatăl, în zilele cele mai de pe urmă, pentru mântuirea noastră s-a născut din ea, fără să se schimbe. Sfânta Fecioară n-a născut un simplu om ci Dumnezeu adevărat; şi nu un Dumnezeu simplu ci un Dumnezeu întrupat. Cuvântul nu şi-a pogorât din cer trupul, care să fi trecut prin ea ca printr-un canal, ci a luat din ea un trup deofiinţă cu noi, pe care l-a ipostaziat în El însuşi. Căci dacă şi-ar fi adus trupul din cer şi n-ar fi luat firea noastră, la ce mai foloseşte înomenirea? Înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul pentru aceasta s-a făcut, ca însăşi firea care a păcătuit să învingă pe tiranul care a înşelat-o şi astfel să se elibereze de stricăciune … Pentru aceea, pe bună dreptate şi cu adevărat numim Născătoare de Dumnezeu pe Sfânta Maria. Acest nume constituie toată taina întrupării”.

Niciodată nu se naşte o fire, ci un ipostas, care în ordinea omenească este o persoană, căci firea nu vine la subzistenţă reală decât ca persoană. Persoana care Se naşte din Fecioara Maria este identică cu Persoana Cuvântului dumnezeiesc, Care prin Întrupare Se face şi persoana firii omeneşti.

Leonţiu de Bizanţ foloseşte un alt argument pentru unitatea Persoanei care Se naşte din Fecioara Maria: unicitatea Persoanei manifestată în toată multiplicitatea actelor Ei, în orice amănunt al manifestărilor Ei. „Corespunzător dominării părţii dumnezeieşti şi urmând cu evlavie Sfintei Scripturi, numim Dumnezeu pe întregul Hristos, mai ales pentru că trăsătura cea mai proprie a lui Dumnezeu o observăm în El întreg şi nu numai într-o parte. Aceasta este nepătimirea. Pe lângă toată fapta vrednică de Dumnezeu o cunoaştem în El întreg” (Adversus Nestor, P.G., 86,1, col. 1705). El a insistat să Se numească Fiul Omului, pentru a arăta că, deşi e Dumnezeu, S-a făcut cu adevărat Fiul omului. Numai întrucât Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, S-a făcut El Fiul omului şi Fratele oamenilor, şi prin aceasta i-a făcut pe oameni fii ai lui Dumnezeu. Numai aşa Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a împărtăşit de pătimirile noastre şi de moartea noastră şi prin aceasta le-a biruit. Numai aşa a îndumnezeit firea omenească.

Naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară a ţinut seama de neputinţa firii umane de a se mântui prin ea însăşi, de a sparge orizontul închis al umanului supus repetiţiei şi morţii, de a încadra pe toţi în şirul celor „născuţi” din Dumnezeu.

Din acest punct de vedere, naşterea lui Dumnezeu-Cuvântul ca om este o naştere unică, neavând nimic din naşterea celorlalţi oameni. „Nici prima lui naştere «din Tatăl», nici a doua nu a avut ceva comun cu a altcuiva” (Leonţiu de Bizanţ, Adv. Nestorianus, libr. IV, P.G., 86,1, col. 1669 B). Ea nu e o naştere din necesitatea firii, ci din bunăvoirea lui Dumnezeu (Idem, op.cit, col. 1709).

Faptul acestei naşteri minunate nu e un fapt de natură, ci un fapt al copleşirii naturii de către Duhul dumnezeiesc, într-un mod cu mult mai deplin decât în naşterea celorlalţi oameni. De aceea, în Evanghelii şi în Simbolurile de credinţă ale Bisericii primare se atribuie un rol decisiv Duhului Sfânt în zămislirea şi naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om. Leonţiu de Bizanţ zice: „Trupul îşi ia fiinţa din Duhul Sfânt, prin lucrarea Lui creatoare, iar din Născătoarea de Dumnezeu a luat materia substanţei lui; iar Cuvântul S-a sălăşluit în templul creat de Duhul Sfânt de la prima lui configurare, neaşteptând desăvârşirea templului, ci de la primul început al negrăitei iconomii (întrupări), unindu-Se cu laboratorul firii, S-a îmbrăcat în zidirea Sa. Căci nu s-a format întâi trupul, ca să intre după aceea în el din afară, ci El însuşi îmbrăcându-Se în el, imprimă în Sine chipul nostru (Contra Nestor. et. Eutych, P.G., 86,1, col. 1343 A).

Cine nu face totul pentru puritate, nu poate fi sfinţit de Duhul şi copleşit de El. Cine nu se dăruieşte integral lui Dumnezeu, într-o deplină eliberare de pasiuni, nu-L poate primi integral pe Dumnezeu ca persoană, pentru a-şi afla în El personalizarea deplină. Leonţiu de Bizanţ observă că şi mamele altor prooroci au fost sfinţite de Duhul şi prin aceasta şi proorocii ce se aflau în pântecele lor (Ieremia, Ioan Botezătorul, etc.). „Dar numai Născătoarea de Dumnezeu este în particular cea care a avut pe Duhul însuşi, umbrind-o şi sălăşluit în ea, şi L-a născut pe Cel conceput ca ipostas al trupului luat din ea. Căci nu a născut pe cineva sfinţit, ci pe Sfântul care, născându-Se din ea, a şi sfinţit-o”. Calitatea Mariei de Născătoare de Dumnezeu şi fecioria ei ţin una de alta. Dacă s-a petrecut cu ea minunea zămislirii nu se putea ca ea să nu rămână şi după aceea total dăruită lui Dumnezeu, adică fecioară. Cea care L-a ţinut în braţe pe Fiul lui Dumnezeu ca om şi se împărtăşea de puritatea Lui, - eliberându-se de păcatul strămoşesc în momentul sălăşluirii Lui în ea - la zămislirea Lui ca om nu se putea să nu rămână fecioară.

V. CHENOZA

Întruparea constituie şi rămâne un mare mister al credinţei creştine. Acţiunea prin care persoana a doua a Sfintei Treimi a acceptat şi a putut să coboare până la nivelul condiţiei umane, să ia trup de om şi să se smerească până la suferinţă şi moarte, se numeşte chenoză. Numele acestei acţiuni vine din cuvântul grecesc „khénosis” = golire, adică golirea Fiului lui Dumnezeu de slava Lui; expresia se găseşte la Filipeni 2,7-9.

Textul clasic este următorul: „Hristos, chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi întocmai ca Dumnezeu, ci s-a golit pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor … Ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte pe cruce”.

Prin urmare, chenoza cuprinde două aspecte:

a. smerirea Fiului lui Dumnezeu până la condiţia de om;

b. felul în care şi-a împropriat firea umană.

De la început, trebuie spus că actul chenozei este un paradox, pentru că smerirea, golirea reală a Fiului de slava Sa divină prin întrupare înseamnă tocmai reversul - aparent contrar - al puterii şi libertăţii Sale; pentru că numai prin această umilire şi restrângere a slavei Sale s-au putut oamenii împărtăşi, prin „sărăcirea” Lui, de bogăţia Lui. Prin chenoză, Iisus Hristos, pe de-o parte asumă firea umană pătimitoare iar pe de altă parte dă trupului puterea să biruiască patimile şi moartea. „Chipul” divin din textul de la Filipeni nu înseamnă firea dumnezeiască ci înfăţişarea ei măreaţă sau slava ei; deci „golirea” sau chenoza nu înseamnă renunţarea Fiului la firea Sa divină ci numai o micşorare, o restrângere a modului de manifestare a slavei Sale; în acelaşi timp, mai înseamnă posibilitatea persoanei divine de a deveni subiect şi al firii umane.

Toţi Sfinţii Părinţi au interpretat chenoza în sensul unirii ipostatice cu toate proprietăţile neschimbate ale firilor. Astfel, Sf. Grigorie de Nazianz spune: „Ceea ce era a rămas, iar cea ce nu era a asumat” (A III-a Cuv. teologică 19, p. 67). Sfântul Ioan Gură de Aur zice şi el: „Auzind că s-a deşertat, să nu socoteşti vreo schimbare, prefacere sau nimicire a unei firi, ci rămânând ceea ce era, a luat ce nu era şi întrupându-se a rămas Dumnezeu”.

Mai subtil exprimă chenoza Sf. Maxim Mărturisitorul astfel: „Însuşi Cuvântul, golindu-se, smerindu-se fără schimbare şi primind în sens propriu caracterul pătimitor pe care-l avem noi prin fire şi prin întrupare supunându-se cu adevărat simţirii naturale, s-a numit Dumnezeu văzut şi Dumnezeu de jos” (Ambigua, 3, p. 50).