Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Bibliografie

Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în colecţia „P.S.B.”, nr. 80, trad. de D. Stăniloae, Bucureşti, 1983

Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943

P. Svetlov, Învăţătura creştină în expunere apologetică, vol. II, Chişinău, 1936

Stan Coman, Sensul ortodox al chenozei faţă de teoriile chenotice moderne, în revista „Ortodoxia”, nr. 3/1956

Oscar Bensow, Die Lehre von der Kenose, Leipzig, 1903.

6. Mântuirea obiectivă şi mântuirea subiectivă

Mântuirea creştină are două aspecte:

1. Acţiunea răscumpărătoare a omenirii global sau virtual, de către Iisus Hristos, prin jertfa pe cruce.

2. Împroprierea, de către fiecare om în parte, a efectelor jertfei pe cruce.

În primul sens, mântuirea virtuală a întregii omeniri se mai numeşte mântuire obiectivă sau Răscumpărare. În al doilea sens, mântuirea fiecărui om prin colaborarea proprie se numeşte mântuirea subiectivă sau Îndreptarea.

Raportul dintre persoana şi opera Mântuitorului

În cazul oamenilor obişnuiţi, opera unui om poate fi detaşată de autorul ei (ex. după moarte). La Mântuitorul însă, nu numai că lucrarea lui mântuitoare se realizează tocmai prin persoana Lui în mod continuu, dar ele rămân şi sunt nedespărţite în veşnicie. Harul divin mântuitor se împărtăşeşte numai prin umanitatea îndumnezeită a Fiului lui Dumnezeu, întrupat şi jertfit numai pentru oameni. Persoana şi opera Mântuitorului sunt atât de unite încât constituie o singură realitate mântuitoare, unică şi unitară.

Raportul între mântuirea obiectivă şi subiectivă

Mântuirea obiectivă este lucrarea divină de mântuire a întregii umanităţi în general, care se extinde deci în principiu asupra tuturor persoanelor. Însă mântuirea nu înseamnă intrarea în rai fără voinţa omului. Ea este un proces organic, o schimbare reală a omului care trebuie să consimtă şi să şi-o însuşească personal prin voinţă şi fapte bune. Se poate afirma că mântuirea obiectivă a deschis porţile raiului pentru toţi, căci toţi am fost răscumpăraţi din robia păcatului strămoşesc şi împăcaţi cu Dumnezeu, dar încă nu am intrat în rai. Ca să intrăm în rai este nevoie de acţiunea noastră personală. Această mântuire personală este mântuirea subiectivă.

Sfinţii Părinţi subliniază că dacă Dumnezeu l-a creat pe om fără voia lui, în schimb nu-l mântuieşte fără voia şi fără participarea lui. Această participare, colaborare reală a omului, în plus faţă de mântuirea obiectivă o arată Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Lucraţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea voastră” (Filipeni 2,12). Pentru a înţelege legătura dintre mântuirea obiectivă şi cea subiectivă, trebuie să avem în vedere că lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului a vizat 3 direcţii:

Lucrarea mântuitoare a lui Hristos s-a îndreptat spre firea Sa omenească, pe care a umplut-o de dumnezeirea Lui şi a eliberat-o de afecte, pătimiri şi moarte. S-a îndreptat, apoi, chiar prin ele spre noi toţi, pentru ca prin participarea la puterea pe care ne-o transmite prin firea Lui umană să ne elibereze şi pe noi de păcat, de afecte, de coruptibilitate şi de moarte. Dar tot prin acestea, s-a îndreptat şi spre Dumnezeu, pentru a-L slăvi prin împăcarea noastră cu El (Ef. 2,16; 1,20) şi prin eliberarea noastră de relele amintite. Deci, deşi direcţiile lucrării sunt trei, lucrarea însăşi nu se împarte.

Lucrarea mântuitoare a lui Hristos poate fi privită din aceste trei laturi ale ei. Dar, întrucât ele nu sunt despărţite, privirea uneia sau alteia dintre ele nu poate face abstracţie de celelalte. Mântuirea mai poate fi privită însă şi în alte trei aspecte principale ale ei: Ea se împlineşte prin propria jertfă a trupului Său, prin învăţătura şi pilda de slujire dată oamenilor, şi prin puterea pe care o exercită asupra naturii prin minuni, asupra morţii prin Înviere şi asupra oamenilor prin poruncile şi prin puterea ce le-o dă în vederea mântuirii. Întrucât exercită aceste trei feluri de activităţi, ca laturi ale lucrării Sale mântuitoare, Iisus Hristos a fost considerat de la începutul Bisericii pe baza Sf. Scripturi ca Arhiereu (Evr. 9,11), ca Învăţător-Profet şi ca Stăpânitor, sau Domn, sau Împărat (Apoc. 12,10; 11,15; Mt. 28,18, etc.).

Puterile, demnităţile, calităţile sau slujirile prin care Mântuitorul şi-a exercitat acţiunea Sa mântuitoare sunt de:

1. 
   învăţător sau profet
   
2. 
   arhiereu
   
3. 
   împărat.
   

Aceste trei forme de slujire se combină cu cele trei direcţii ale lucrării mântuitoare a lui Hristos. Slujirea arhierească e îndreptată atât spre propriul trup cât şi spre Dumnezeu şi spre oameni; faptele şi viaţa Sa model sunt îndreptate atât spre oameni ca învăţătură concretizată, cât şi spre Dumnezeu şi spre propria natură umană. Chiar învăţătura pe care o dă, deşi e îndreptată în mod principal spre oameni, e şi împlinirea unei ascultări şi o evidenţiere a voii Tatălui şi a slavei Lui. În sfârşit, prin puterea exercitată asupra naturii, asupra morţii şi asupra oamenilor, Hristos slăveşte totodată puterea lui Dumnezeu, care este proprie şi Lui, dar arată şi puterea pe care a dat-o trupului Său.

În toată lucrarea Sa, Hristos manifestă întreita Sa relaţie cu natura Sa omenească, cu Tatăl şi cu oamenii şi prin toate manifestă întreita Sa slujire de Învăţător-Proroc, de Arhiereu şi de Împărat.

Pe de altă parte, numai prin cele trei activităţi şi calităţi – de Învăţător, de Arhiereu şi de Împărat – putea să mântuiască şi să desăvârşească pe oameni. Şi numai prin toate trei la un loc, exercitate într-un mod pur şi eminent, cum nu le pot exercita oamenii obişnuiţi. Căci oamenii trebuiau să fie luminaţi ca să meargă şi cu voia lor pe calea care-i duce la Dumnezeu; trebuie să depăşească duşmănia dintre ei şi Dumnezeu printr-o renunţare la orgoliul lor şi la plăcerile egoiste, adică prin trăirea activă a unei stări de jertfire pe care n-o puteau avea decât din legătura directă cu o Persoană care a fost în stare să aducă o jertfă perfectă, capabilă, prin intensitatea ei, să sfărâme urmările păcatului. În sfârşit, trebuie să fie susţinuţi cu o putere supra-naturală.

Cele trei direcţii ale lucrării mântuitoare şi cele trei forme de slujire pentru efectuarea ei decurg în chip firesc din Persoana Fiului lui Dumnezeu care S-a întrupat, asumând rolul de Mântuitor al lumii.

Trebuie spus că aceste demnităţi n-au fost exercitate numai temporar, nu sunt misiuni temporare ale Mântuitorului, ci sunt puteri şi calităţi pe care de la întrupare le are fiinţial, organic. Demnităţile, puterile sau slujirile Lui se întrepătrund şi constituie o unitate, deşi sunt distincte; pentru că El a învăţat slujind, s-a jertfit biruind şi stăpâneşte ca un Miel înjunghiat (Apoc. 5).

Chiar dacă uneori iasă în evidenţă o anumită demnitate, El le are şi le exercită pe toate. Şi oamenii sfinţi au beneficiat de asemenea demnităţi. Aceştia au avut însă cel mult două dintre ele, de obicei una, numai în grad relativ şi neidentificate fiinţial cu persoana lor. Demnitatea lor a fost dobândită şi relativă. Demnităţile Mântuitorului sunt complete, absolute şi nedobândite, ci proprii Persoanei Sale sfinte. În acelaşi timp, ele formează în Persoana lui un tot unitar, unic, absolut şi incomparabil. Demnităţile, calităţile sau slujirile Lui nu sunt simple atribute, ci fac parte esenţial din persoana Sa divino-umană, astfel încât lucrarea Sa mântuitoare nu este altceva decât exercitarea acestor puteri ce emană din persoana Lui.

Mântuirea înseamnă relaţie, comuniune intimă cu Iisus Hristos, nu o conformare individualistă cu o anumită doctrină. Mântuirea nu e o gnoză sau o etică. Ea nu se realizează prin a şti sau a face ceva, ci prin trăirea cu Iisus Hristos. Din această trăire cu Hristos rezultă şi a şti şi a face.

Opera este în general manifestarea externă a unei persoane. Prin opera cuiva intrăm în legătură cu persoana lui. Cuvântul rostit de cineva, fiind o operă a Lui, e o manifestare a persoanei lui, o interpelare sau o chemare în relaţie, în comuniune cu el. Prin cuvânt trecem totdeauna la persoana care l-a rostit.

În mod special este valabil acest adevăr cu privire la Iisus Hristos.

Orice persoană omenească actualizează între oameni o intenţionalitate după comuniune; dar o actualizează desfigurată şi împiedicată de egoismul spiritual şi material. Dumnezeu ca om a realizat însă în forma deplină, ne-denaturată, intenţionalitatea după comuniune în specia umană, cu atât mai mult cu cât şi în planul divin Fiul manifestă duhul de servire, de intrare în comuniune divină. De aceea, însăşi întruparea Fiului lui Dumnezeu constituie o apropiere a Lui de oameni, fiind o faptă mântuitoare; însăşi persoana Lui teandrică e o realitate ce mântuie.

Se face pe bună dreptate o deosebire între faptele cuiva şi rezultatul lor. Rezultatul este considerat ca fiind distinct de persoana care l-a înfiinţat prin faptele sale. La Mântuitorul în nici un caz nu se poate vorbi de un rezultat în sensul acesta. Nu se poate concepe rezultatul lucrării Sale de exemplu ca o descuiere a cerului pentru oameni, urmând ca aceştia să intre fără a mai fi lipsă de El, sau ca un depozit de har din care oamenii se împărtăşesc după ce El se dă la o parte; Hristos rămâne tot timpul uşa mântuirii, calea şi viaţa.

Aceste trei feluri de lucrări sunt trei slujbe, trei chemări. Unul care slujeşte altuia este un slujitor, dar şi un om care merită toată cinstea; serviciul lui este şi o slujire dar şi o demnitate. Prin urmare nu greşim când numim aceste trei slujiri şi demnităţi. Unii spun slujire arhierească, dar demnitate împărătească. Se poate spune însă şi arhieriei lui Iisus Hristos demnitate, dar şi lucrării de conducere, servire, pentru că Iisus nu stăpâneşte pentru a umili şi pentru a-şi satisface dorinţa de stăpânire, ci stăpâneşte pentru a mântui, stăpâneşte ca mielul blând, ca mielul care se sacrifică.

Nu există act şi cuvânt din viaţa Lui, care să nu poarte caracterul unei din aceste slujiri. Toate manifestările Lui, toată respiraţia Lui se încadrează în una din aceste slujiri, aşa încât cele trei demnităţi nu sunt decât felul de manifestare şi activitate al personalităţii Lui, în vederea mântuirii oamenilor. Până în adâncul fiinţei Sale, El este absorbit în aceste trei slujiri şi lucrări.

Este adevărat că în sine, în raporturile Sale interne, Dumnezeu nu este nici profet, nici împărat, şi nici arhiereu. Dar îndată ce a creat lumea, cu care vrea să stea în raport, El este învăţătorul şi împăratul ei. În raport cu omul, Dumnezeu nu poate să nu fie învăţătorul şi conducătorul prin excelenţă al lui. Chiar dacă omul n-ar fi păcătuit şi Dumnezeu nu s-ar fi întrupat, El tot ar fi fost învăţătorul şi împăratul lui; Arhiereu însă, este numai în urma căderii omului, ca Cel ce se întrupează şi mijloceşte ca om la Dumnezeu.

Dar spunând că demnitatea de învăţător şi de împărat a lui Hristos îşi au baza ultimă în dumnezeirea Sa, nu uităm că prin întrupare Fiul lui Dumnezeu a devenit învăţător şi împărat altfel decât înainte; iar această nouă formă a demnităţii Lui de profet şi împărat stă în legătură cu umanitatea Lui, ca şi arhieria. Desigur că Fiul lui Dumnezeu a fost învăţător şi împărat al omenirii şi înainte de întrupare; dar în sensul pretins şi legat de lucrarea mântuirii toate cele trei demnităţi le are numai de la întrupare.

Ca învăţător în existenţa Sa preomenească, Fiul lui Dumnezeu i-a învăţat pe oameni de departe, neintrând cu ei în raport personal, ci comunicând numai unora voia Sa divină, sau oferindu-le prin natură, prin împrejurările vieţii, sau prin profeţi putinţa de a cunoaşte pe Dumnezeu. Ca profet însă, a luat El însuşi chipul real al unui învăţător omenesc, grăind cu gură şi prin cuvinte ca ale oamenilor. Făcându-se profet, Fiul lui Dumnezeu pe de o parte s-a umilit, dar pe de alta a realizat comuniunea şi a putut învăţa pe oameni în modul cel mai clar şi mai desăvârşit. Profetul este interpretul voii lui Dumnezeu către oameni. Făcându-se profet, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut El însuşi interpretul fiinţei şi al voinţei Sale, sau mai bine zis şi-a exprimat-o fără intermediar, dar prin felul de exprimare omenesc.

Tot aşa, ca împărat în ordinea creaţională, Fiul lui Dumnezeu a condus universul şi destinul omenirii şi înainte de întrupare, influenţând istoria şi intervenind în ea, conducând pe căi neprevăzute de om destinul lui, conservând ordinea naturii şi guvernând universul prin legile şi puterile naturale şi voinţele omeneşti. El a activat în planul acesta oarecum necunoscut, fără să intre într-un raport personal limpede cu omul. Ca atare, El nu are demnitatea de împărat ca un oficiu în slujba mântuirii. Dar demnitatea de împărat în lucrarea mântuirii a primit-o de la Tatăl ca o încredinţare, ca o slujbă şi a exercitat-o nu prin atotputernicia care sileşte ci prin adevărul care luminează, prin iubirea care convinge sufletele şi prin jertfa care cucereşte. În lucrarea mântuirii, El a realizat paradoxul Mielului care împărăţeşte. Este adevărat că distingem în activitatea lui Iisus şi acte poruncitoare; dar a poruncit iubirea care nu sileşte ci îndeamnă. În viaţa Lui de Mântuitor există şi fapte de putere asupra naturii şi morţii; dar e o putere manifestată prin natura umană şi exprimată prin iubirea mântuitoare. Într-un anumit sens, această demnitate împărătească este chiar o demnitate chenotică.