Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Demnitatea împărătească

Este activitatea prin care îi conduce pe oameni ca „oi” raţionale, în calitate de Păstor şi Împărat suprem, guvernând întreaga existenţă spre împărăţia Lui. Demnitatea împărătească nu înseamnă numai cea pe care o are Fiul lui Dumnezeu de la crearea lumii, dintotdeauna, ci mai ales demnitatea supremă pe care a primit-o ca om: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt” (Filip. 2,10). Demnitatea împărătească a avut-o şi ca om de la început, dar ca om a experimentat efectiv o creştere a acestei puteri după înviere, conform cuvântului: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ!” (Matei 28,19) şi cuvântului „pentru aceea Dumnezeu L-a înălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus decât toate numele” (Filipeni 2,9).

Temeiuri biblice

„Mesia este împărat veşnic” (Luca 1,33); „Datu-mi-s-a toată puterea, în cer …” (Matei 28,18).

„În numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece” (Filip. 2,10).

„El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (I Timotei 6,15).

În timpul activităţii pământeşti, Mântuitorul şi-a manifestat demnitatea împărătească prin minuni şi prin propria înviere, iar după aceea prin coborârea la iad şi înălţarea la cer. După înălţare, El îşi manifestă demnitatea împărătească prin şederea de-a dreapta Tatălui, prin prezenţa în Biserică, prin Judecata universală şi prin domnia fără sfârşit în împărăţia lui.

Puterea Lui împărătească se comunică oamenilor mai ales prin ajutorul pentru a se autocontrola, pentru a învinge păcatul şi condiţia umană degradată de păcat.