Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Fiinţa Bisericii

Biserica în esenţa sa este viaţa comună a oamenilor cu Sfânta Treime, participarea lor la viaţa lui Dumnezeu, e „o societate de persoane umane cu persoanele divine”. Biserica e „viaţa care e în sânul societăţii trinitare, revărsată în umanitate”, „extensiunea vieţii divine unei mulţimi de creaturi … Unitatea Bisericii e o comunicare şi o extensiune a unităţii însăşi a lui Dumnezeu” (M.J. Congar, O.P., Ecclesia de Trinitate, în „Irenikon”, t. XIV, 19337, Mars-Avril, p. 121 u.).

Biserica e trupul tainic al Domnului, şi pentru faptul că mădularele ei se nutresc din Trupul personal al Domnului, fapt prin care ea devine întreagă Trupului Lui.

Elementele fiinţei tainice a Bisericii sunt:

1. Esenţa tainică, teandrică a Bisericii are un temei etern intratrinitar. Temeiul acesta nu trebuie căutat prin speculaţii sofiologice într-o realitate divină deosebită de persoanele divine, ci în însăşi taina vieţii comune a persoanelor divine, în sensul indicat de ortodoxul Florensky şi de catolicul Congar.

Relaţiile trinitare divine sunt un model al relaţiilor dintre oameni în Biserică, în sensul că ele sunt o putere care produce şi adânceşte aceste relaţii care se manifestă în ele. În viaţa Bisericii e împletită viaţa Sfintei Treimi; numai pentru că se iubesc persoanele Sfintei Treimi, ele produc şi între oameni atmosfera de iubire. În acelaşi timp, între oameni şi Persoanele Sfintei Treimi se realizează aceeaşi unitate după har care este între persoanele divine. Fiul se uneşte după har atât de mult cu oamenii precum este unit după fiinţă cu Tatăl, având faţă de ei aceeaşi iubire. Temeiul divin al Bisericii e găsit de Sfinţii Părinţi nu numai în Sfânta Treime în general, ci şi în mod special în Fiul. Fiul e în mod special modelul omului. În Dumnezeu găsim temeiul Bisericii în ambele înţelesuri: ca societate de Persoane, şi ca locaş în care se află rădăcinile tuturor făpturilor şi în care trebuie să se adune toate. Primul înţeles al temeiului divin al Bisericii (cel de societate) exprimă viaţa internă a Dumnezeirii şi e constituit de toate persoanele divine. Al doilea, cel de locaş înfăţişează acest temei întors către făpturi, ca locaş în care să se adune făpturile, şi ca atare e numit Fiul, care face şi în opera creaţiei şi a mântuirii legătura între Dumnezeu şi lume. Comuniunea treimică ni se face prin Fiul locaş sau Biserică, nouă, celor de jos, încă de la creaţie şi apoi prin întrupare, jertfa şi învierea Domnului.

2. Fundamentul etern al Bisericii se reflectă din Dumnezeu în natura umană, încât putem vorbi şi de un temei natural-omenesc al Bisericii. După Sfinţii Părinţi, o Biserică primordială a existat în Paradis. După mitropolitul Filaret al Moscovei, „creaţiunea e deja o pregătire a Bisericii, care va avea începutul în Paradisul terestru, cu primii oameni” (Lossky, op.cit., p. 106).

Fundamentul natural-omenesc al Bisericii, sau mai bine zis fundamentul bisericesc al naturii omeneşti - ca reflex al temeiului divin al Bisericii şi al firii - stă în unitatea firii şi în pluralitatea persoanelor ce rămân în această unitate. Păcatul a sfâşiat această unitate, dar o tăiere deplină a acestei continuităţi n-au putut efectua oamenii nici după păcat. Ei nu sunt numai indivizi, ci au rămas un amestec de indivizi şi persoane. Toate formele de societate umană sunt chipuri spălăcite sau desfigurate ale Bisericii. Necesitatea raportului eu-tu a fost pusă în evidenţă nu numai de un gânditor ortodox ca Florensky şi mai nou de Berdiaev, ci şi de gânditori cu totul laici, ca Jaspers, ca să nu mai vorbim de Scheller şi de mulţi alţii (de pildă la Karl Heim, Glaube und Denken şi Fr. Gogarten, Ich glaube an den dreienigen Gott).

3. Dar Biserica în sens propriu şi deplin nu se poate înfăptui numai prin puterile naturale umane. „Dacă ideea Bisericii – mediul în care se săvârşeşte uniunea omului cu Dumnezeu – e deja implicată în ideea cosmosului, aceasta nu înseamnă că însuşi cosmosul ar fi Biserică” (Lossky, Essai, p. 107). Biserica se constituie din întâlnirea naturalului cu supranaturalul, omenescului cu dumnezeiescul. Fiinţa ei e teandrică. Universul întreg este chemat să intre în Biserică, să devină Biserica lui Hristos, pentru a fi transformat în împărăţie veşnică a lui Dumnezeu. Biserica pogoară de sus ca un vas, e cetatea coborâtă de sus, Ierusalimul ceresc.

Primul pas pentru extinderea vieţii treimice în umanitate, sau al ridicării umanităţii în locaşul Bisericii cereşti, l-a făcut Fiul prin întruparea Sa. Prin aceasta a intrat Dumnezeu înlăuntrul firii umane; dar ca actualitate Biserica s-a născut în omenire în ziua Ciincizecimii.

4. Biserica are o latură obiectivă, dumnezeiască, ce nu depinde de oameni, ci e dată de sus, dar şi una subiectivă, omenească. Biserica e întemeiată de Dumnezeu prin Hristos, nu de oameni, şi în continuarea ei de asemenea depinde de Dumnezeu, nu de oameni, dar ea se constituie şi prin aderarea oamenilor. Biserica nu e numai comuniune de oameni, întemeiată la un moment dat de ei înşişi, pentru a cultiva sentimentul religios, ci o realitate întemeiată în ziua Cincizecimii de Hristos în Duhul Sfânt.

5. Comuniunea între oameni intră în mod esenţial în componenţa Bisericii sau ţine necesar de comuniunea omului cu Dumnezeu. Protestanţii luterani nu au dreptate când socotesc că e posibilă o comuniune a omului singular cu Dumnezeu şi deci o mântuire a acestuia, Biserica fiind totalitatea unor astfel de monade dispersate ce comunică exclusiv cu Dumnezeu.

6. În Biserică există şi păcătoşi, ea însăşi fiind fără pată. Dar păcătoşii din Biserică sunt deosebiţi de cei ce nu sunt membri ai Bisericii; ei au harul sau pe Hristos în adâncul lor. Până ce un om vrea să rămână în Biserică, el are o oarecare credinţă în Hristos; adâncurile sau inimile acestor oameni sunt ale lui Hristos, conform lui Diadoh al Foticeei. Numai cei ce nu mai vor să admită învăţăturile Bisericii şi cei ce nu mai recunosc ierarhia ei sunt scoşi din Biserică (cei dintâi ca eretici, cei de-ai doilea ca schismatici). Păcătoşii pot să se mântuiască, pentru că ei nu-şi justifică păcatul, ci recunosc că Biserica e dreaptă, iar ei sunt în greşeală.

7. Între Biserica de pe pământ şi cea din cer este nu numai o solidaritate, ci şi o continuitate. Totuşi este o deosebire. Catolicii reproşează ortodocşilor că nu mai fac nici o deosebire între Biserica de pe pământ şi cea din cer, că nu mai văd caracterul militant al Bisericii de pe pământ. Trebuie să subliniem că mărturisirea lui Dositei zice: „Nu confundăm Biserica aceasta care e pe drum (in via) cu aceea care e în patrie”, dar, pe de altă parte, Biserica din cer şi de pe pământ sunt în legătură.

Între stadiul de pe pământ al Bisericii şi cel din cer nu e o identitate, dar nici o discontinuitate, ci o continuare. În Biserica Ortodoxă nu există încredere excesivă în organizare şi în combinaţii ale isteţimii omeneşti, în mijloacele exterioare pe care le dă omul, ci încredere în lucrarea Duhului prin om, în iradierea unei forţe divine. De aceea, la ortodocşi accentul se pune pe prefacerea adâncă, reală şi organică a celui ce vrea să aibă roade.

8. Biserica nu e numai o convertire între oameni, ci mai întâi un cadru şi o putere dumnezeiască ce se pune mereu la dispoziţia oamenilor prin jertfa liturgică şi prin Tainele fixate de Dumnezeu ca mijloace ale harului; ea e în cel mai înalt grad o instituţie, nu numai o comuniune a cărei formă şi durată atârnă de bunul plac al oamenilor.

Dar caracterul de instituţie al Bisericii nu se opune celui de comunitate iubitoare liberă. Temeiul instituţional al Bisericii e Hristos (care depăşeşte pe oameni, care rămâne acelaşi) dar nu într-o rigiditate impersonală, ci în oferirea jertfei Sale tuturor celor ce vor să o primească. Biserica e instituţie după cum şi familia e o instituţie: Hristos e temeiul ei instituţional fără a înceta să fie o persoană, după cum tatăl e temeiul instituţional al familiei, pe care îl impune tuturor. Ca instituţie în care trebuie săvârşite Tainele ca mijloace obiective ale harului (în care trebuie explicată şi învăţătura Lui, păstrând-o neschimbată) Biserica trebuie să aibă şi organe speciale înzestrate cu autoritate divină pentru săvârşirea unor acte de caracter obiectiv şi divin-sacramental.

9. Biserica nu e ascunsă vederii oamenilor, ci e şi vizibilă. Protestanţii susţin că Biserica e nevăzută, că nu toţi sunt membrii ei ci numai cei cu adevărat credincioşi, pe care nu-i poate cunoaşte nimeni din afară. Noi observăm însă că numai pentru cei necredincioşi ceea ce se prezintă ca Biserică nu e deosebit de altă societate; pentru cei ce cred însă şi cu deosebire pentru cei progresaţi în credinţă şi în viaţa creştină, cele nevăzute ale Bisericii devin evidente. Ele se văd, dar cu ochii duhovniceşti, nu cu cei naturali. Biserica e cunoscută prin credinţă; pentru cel înaintat în viaţa duhovnicească, Biserica este vizibilă chiar în totalitatea ei. Pentru acesta, elementul văzut în Biserică e un simbol, adică un transparent al elementului nevăzut.

Actele Bisericii au o identitate statornică şi viaţa ei se manifestă în forme stabilite. Credinciosul nu trebuie să se refugieze în interior pentru a găsi sfinţenia şi prezenţa lui Dumnezeu.

10. Biserica este singurul câmp în care se câştigă în mod ordinar mântuirea şi este înzestrată cu infailibilitate. Expresia „extra Ecclesiam nulla salus” s-a înţeles în sensul că singură Biserica este calea orânduită de Domnul spre mântuire, iar erezia şi schisma nu sunt laboratoare de aceeaşi putere; dar de aici nu urmează că toţi cei din afară de Biserică se pierd fără deosebire. În ce priveşte pe cei excomunicaţi din Biserică, este evident că Biserica nu vrea să-i lipsească pe aceştia de viaţa veşnică, ci să-i aducă la cunoştinţă şi la îndreptare. Astfel „extra Ecclesiam nulla salus” înseamnă că „purtătorul ordinar şi orânduit al condiţiilor mântuirii este Biserica”. Dar prin aceasta „nu se exclud vehicolele extraordinare ale harului la cei ce petrec fără vină în rătăcire, nici nu se limitează puterea lui Dumnezeu. Minunile sunt posibile şi în ordinea naturală şi în cea supranaturală” (Vl. Guéttée, Union chrétiénne, p. 82-83).

Biserica este înzestrată cu infailibilitate, fiind „stâlpul şi întărirea adevărului” (I Timotei II,15). Prin infailibilitate Biserica nu descoperă noi adevăruri, ci păstrează pe cele revelate. Revelaţia e terminată în Iisus Hristos, dar adevărul acesta are adâncimi nesfârşite şi reliefarea lui este o misiune ce nu se termină în veac. Întreaga lucrare de înţelegere şi interpretare a Bisericii are un caracter de sinergie. Ierarhii nu aşteaptă mecanic lucrarea Duhului Sfânt în sinoade, ci lucrează cu puterile lor omeneşti, cercetând şi discutând, iar Duhul Sfânt „nesuprimând lucrarea omenească, o întăreşte şi o înalţă la tot adevărul” (op.cit., p. 87)

Însuşirile Bisericii

1. Unitatea. Există o unică Biserică, pentru că unul este Dumnezeu şi unul este Iisus Hristos: „Unitatea Bisericii este o comunicare şi o extensiune a însăţi unităţii lui Dumnezeu” (M.J. Congar, Ecclesia de trinitate, p. 31). „Au s-a împărţit Hristos?”, întreabă Sf. Ap. Pavel (I Cor. I,13). Dintre diferitele Biserici creştine, numai una poate fi adevărată, căci Dumnezeu nu se poate contrazice pe sine însuşi. Şi anume: Biserica cea unică este aceea în care s-a păstrat adevărul revelat neschimbat. Celelalte confesiuni creştine au păstrat ceva din fiinţa Bisericii numi în măsura în care a rămas fiecare într-un real contact cu profunzimile Bisericii celei una (Ibidem), au păstrat ceva din adevărul revelat.

Există o teorie protestantă după care Biserica adevărată încă nu s-a realizat, ci spre ea tind toate diferitele Biserici existente. Această idee stă în legătură cu o alta, şi anume cu aceea că Revelaţia divină nu e încă terminată. Dar în acest caz Iisus Hristos n-a mai fost Fiul lui Dumnezeu. În acest caz, “conceptul Bisericii se pierde într-un relativism istoric” (Bulgakov, op.cit., p. 111), “aceasta este o lipsă de credinţă în Biserică şi în Capul ei” (Idem, ibidem). Bulgakov spune: “Vorbind de unitatea Bisericii, trebuie să se afirme caracterul absolut al acestei idei; iar relativitatea diferitelor forme istorice ale Bisericii (Bisericile) nu poate să se explice decât în lumina acestei afirmaţii. Biserica este una şi în consecinţă unică. Iar această Biserică posedă adevărul fără pată şi în toată plenitudinea lui, deşi această plenitudine nu s-a manifestat totdeauna în istorie: ea este Ortodoxia”.

Această Biserică este unitară în interiorul ei. Unitatea aceasta este în primul rând o unitate de viaţă, în baza căreia fiecare membru se simte una cu ceilalţi, ca trăind în acelaşi trup tainic al Domnului, având aceeaşi credinţă, aceleaşi tradiţii, aceleaşi valori. În baza acestei unităţi de viaţă, Biserica este una şi în organizarea ei. În această privinţă, Biserica Ortodoxă nu merge până la uniformitatea absolută şi până la centralizarea întregii puteri administrative în mâinile unui singur cap văzut, ca Biserica catolică. Ea admite o unitate simfonică de comuniune care se împacă cu libertatea şi cu împrejurările variate din diferitele locuri. Biserica e condusă esenţial şi sacramental de aceleaşi organe ierarhice în diferitele părţi ale sale, iar ierarhia acestor părţi păstrează unitatea canonică, doctrinală şi sacramentală. Biserica Ortodoxă se conformează în organizarea ei externă realităţii (care e o varietate în unitate), dar nu o înstrăinează de popoare şi de state şi nu produce conflicte între Biserică şi Stat.