Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Primatul şi infailibilitatea papală

Pe când în Biserica Ortodoxă toţi episcopii sunt egali (fiecare episcop fiind centrul puterii spirituale într-o eparhie, iar întruniţi împreună în sinod ecumenic constituind organul infailibil al Bisericii) în catolicism s-a tins să se concentreze în papă toată puterea. Încă sinodul din Trident a acordat papei puterea supremă în toată Biserica („suprema potestate sibi in Ecclesia universa tradita” (Sess., XIV, cap. 7), dându-i dreptul a întări pe episcopi (Sess., XXIII, can. 8: „autoritate Romani Pontificis assumuntur”). Confessio fidei tridentinae îl numeşte pe papă “urmaş al Apostolului Petru, corifeul Apostolilor” şi “reprezentantul lui Iisus Hristos”, iar Catehismul roman declară că “Îndrumătorul şi Cârmuitorul nevăzut al Bisericii este Hristos, iar cel văzut e urmaşul legal al lui Petru, corifeul Apostolilor, care deţine scaunul Romei” (I, 10,10). În sfârşit, Conciliul I Vatican (în şedinţa a 4-a din 18 iulie 1870) declară că papa când vorbeşte „ex cathedra” se bucură de „acea infailibilitate cu care a voit dumnezeiescul Răscumpărător să fie înzestrată Biserica Sa în definirea învăţăturii de credinţă sau de morală… în felul acesta definiţiile pontificelui roman sunt de la sine (ex sese) neschimbabile, nu prin consensul Bisericii”.

După concepţia catolică, papa nu e primul între fraţii lui episcopi, egali după har, ci până la un anumit grad e izvorul puterii episcopale: episcopii se transformă în delegaţi, în reprezentanţi ai papei. Ideile juridice despre Biserică, legate de primatul papal, “nu sunt adecvate Tainelor dumnezeieşti ce se săvârşesc în Biserică. Accepţia juridică a Bisericii nu corespunde nici experienţei vieţii din Biserică, nici învăţăturilor apostolice, nici predaniei Părinţilor. Epistola Sf. Ap. Pavel către Efeseni afirmă că trupul Bisericii “se zideşte pe sine însuşi în iubire prin lucrarea în parte a fiecărui membru” (Efes. IV, 16), că Biserica e „plinirea lui Hristos care umple totul”. Iar Sf. Ioan Gură de Aur, subliniază că „numai atunci obţine capul o plinire deplină, numai atunci primeşte trupul desăvârşit plinătatea Lui, când noi toţi vom fi uniţi şi legaţi în chipul cel mai strâns unul cu altul” (Cuv. 2 la ep. către Efes.).

Mai arbitrară şi mai inconsecventă este însă dogma despre infailibilitatea papală. Sf. Scriptură nu dă nici un temei pentru ea, iar istoria mărturiseşte că papii de multe ori au greşit (ca de pildă, Liberiu şi Honoriu). Apărătorii infailibilităţii papale spun că aceia au greşit ca particulari, nu vorbind oficial, „ex. cathedra”. Liberiu, a suferit „o cădere personală” (lapsum personalem), cum zice Perone (Perone, Prelect, Dogm, II, 792, după Andrutsos, p. 93), iar Honoriu numai „a aprobat, din neglijenţă” erezia monotelită, „n-a învăţat-o” (Oehler, Symbolik, ed. 2, p. 365, după Andrutsos, ibidem). Dar aceste sofisme scolastice nu pot acoperi adevărul. Catolicii vorbesc şi de o infailibilitate a episcopatului, dar numai dacă are în frunte pe papa. Însă, din faptul că episcopatul fără papă nu e infailibil dar papa singur e infailibil, se vede că sursa infailibilităţii e papa şi episcopatul e numai un fel de anexă.

În Răsărit hotărârile unui sinod, chiar dacă el s-a considerat ecumenic, nu au valoare decât dacă sunt însuşite ulterior de Biserică. De aceea, abia această aprobare ulterioară a Bisericii arată dacă sinodul a fost ecumenic, constituind criteriul extern al sinodului ecumenic (Andrutsos, Dogmatica, p. 310). În Apus nu e aşa; părerile papei nu mai pot fi schimbate de nimeni. Şi la ortodocşi, episcopatul are magisterul învăţăturii şi al infailibilităţii prin hirotonie, nu prin delegaţie de la credincioşi; dar cu condiţia ca să-l exercite în acord cu Biserica. Când nu împlineşte această condiţie, el greşeşte. Biserica dă mereu mărturie despre adevărul învăţăturii propovăduite sau formulate de episcopat şi acesta trebuie să fie mereu în acord cu duhul din ea. În sensul acesta, infailibilitatea e a întregii Biserici şi întreagă contribuie la susţinerea şi formularea infailibilă a învăţăturii.

Conciliul I Vatican n-a legat infailibilitatea papei de nici o condiţie. N-a legat-o de acordul papei cu Biserica (ci chiar a exclus această condiţie) şi nici de acordul cu Tradiţia, ceea ce l-a făcut pe papa Pius IX să declare: “Io sono la Tradizione”

Dogma infailibilităţii papale este de fapt solidară cu doctrina catolică despre Biserică. Dacă Biserica e o societate închisă în ordinea lumii create – neavând pe Hristos în ea - e firesc ca Hristos să-şi fi lăsat la conducerea ei un locţiitor (un “vicarius Christi”) ca centru exterior al întregii puteri. Papa s-a substituit întregului trup al Bisericii iar criteriul adevărului n-a mai fost Duhul Sfânt ci glasul episcopului care şade pe scaunul Romei. Numai acolo unde a slăbit conştiinţa prezenţei lui Hristos în Biserică, s-a putut naşte dogma vicariatului şi a infailibilităţii papale. Teologia catolică a ajuns să creeze apoi un cult quasi-divin al papei. Astfel Mgrs. Prunel scrie (în “Cours superieur de religion”): “Le pape, l’etre unique a qu’il on attribue des honneurs presque divins”. Iar în studiul lui E. Przywara, S.I. Papstkönig (în revista iezuiţilor germani “Stimmen der Zeit”, din aprilie 1929) citim: “Primatul papei … este la urma urmei, lucrul de care, deşi nu exclusiv depinde totul: adevărul dogmei şi validitatea sacramentelor”. În cartea episcopului Bougaud, “L’Eglise”: “În Taina Euharistiei avem aşa zicând o jumătate a lui Hristos, pentru că El e mut în taina Euharistiei. Această a doua jumătate e în Papa. Papa e al doilea mod al prezenţei reale a lui Iisus Hristos în Biserică. Iisus Hristos a adunat, a condensat toată Biserica în Papa”. Mai mult decât atâta, “mai înainte de Biserică, El a făcut pe Papa”. Biserica a făcut-o prin Papa şi ea e o creaţie necontenită a Papei.

Doctrina protestantă

Fiinţa Bisericii

Teza principală a tuturor protestanţilor e că Biserica adevărată e nevăzută. Numai cei ce cred cu adevărat sunt membri ai Bisericii. După cum aceştia nu se cunosc între ei ci numai Dumnezeu îi cunoaşte, Biserica adevărată este invizibilă. Dar reformatorii au trebuit să stabilească anumite criterii externe după care să se poată cunoaşte această Biserică invizibilă. Astfel, tot scrisul reformatorilor e plin de oscilaţia între tendinţa de-a separa cu totul Biserica invizibilă de cea vizibilă, şi cea de a o apropia de aceasta până la identificare.

Luther a afirmat că criteriul obiectiv care îl asigură pe cineva că nu e robul unei iluzii subiective despre lucrarea lui Dumnezeu în sufletul lui, e conformitatea experienţei sale cu mesajul Evangheliei. Astfel Evanghelia este creatorul şi susţinătorul Bisericii invizibile. Un criteriu obiectiv pentru autenticitatea lucrării cuvântului lui Dumnezeu în suflete conformitatea cu Scriptura. Foarte curând însă Luther a mai adăugat un al doilea criteriu, acela al primirii celor două Taine: Botezul şi Euharistia.

Confesiunea Augustană a legat Biserica invizibilă de două criterii vizibile: “Biserica e comunitatea sfinţilor în care se învaţă drept Evanghelia şi se administrează corect Tainele”

Mai târziu, Melanchton a elaborat o doctrină a Bisericii vizibile, considerată ca instituţie divină. În anul 1543, el a respins noţiunea unei Biserici invizibile, declarând că această noţiune face din Biserică o idee platoniciană şi că Ef. IV, Ps. XXV,8, şi Ps. 83,2 vorbesc de Biserica vizibilă în care răsună cuvântul Evangheliei.

Luther a rămas însă la teza că Biserica invizibilă e altceva decât Biserica vizibilă şi că prezenţa ei e indicată de predica cuvântului evanghelic.

Calvin a considerat şi el la început Biserica drept totalitatea celor aleşi de Dumnezeu, cunoscuţi numai de Dumnezeu, deci invizibilă; dar a adăugat că noi trebuie să presupunem ca membri ai Bisericii pe cei ce mărturisesc credinţa creştină, oferă exemplul unei vieţi creştine şi se împărtăşesc de Taine. După el, acolo unde e predicat cuvântul şi unde sunt administrate Tainele, nu încape îndoială că există şi Biserica.

În ediţia din 1539 a Instituţiei, Calvin repetă că Biserica invizibilă e un obiect al credinţei, dar subliniază că „prin intermediul ei ne duce Dumnezeu spre mântuire” (Strohl, op.cit., p. 305). Mai departe merge Calvin în ediţia din 1543 a Instituţiei, în cap. 8: “Dacă trebuie să credem în biserica nevăzută; suntem datori să rămânem în comuniune cu cea văzută”. El n-a identificat real Biserica nevăzută cu cea văzută, dar a recunoscut tot mai mult legăturile reale care le unesc.

În afară de această Biserică “nu se poate spera mântuirea”, spune Calvin, influenţat de Sf. Ciprian (al cărui studiu Calvin îl continua). „E un lucru mortal a se separa cineva de Biserică – mai spunea el. Biserica nu e decât un mijloc, dar un mijloc indispensabil. Tot el zice: “Oricine se desparte de Biserică, renunţă la Dumnezeu şi la Iisus Hristos”.

Confesiunile reformate susţin că Biserica cea nevăzută nu e legată de un loc, din ea fac parte toţi oamenii de pe tot pământul, care au o credinţă vie în Hristos. Dar acest caracter larg şi nevăzut făcea din Biserică ceva cu totul inaccesibil şi transcendent şi deschidea drumul anarhismului sectar nelimitat. Şi atunci, reformatorii au adăugat: Biserica aceasta nevăzută poate fi prezentată oriunde pe pământ, dar numai acolo poate fi “unde se predică just Evanghelia şi se administrează corect Tainele”.

Protestanţii afirmă că sunt membri ai Bisericii adevărate numai acolo unde se predică drept Evanghelia şi se săvârşesc corect Tainele. Dar dacă nu e recunoscută o autoritate obiectivă şi o tradiţie, cine decide asupra acestei corectitudini, odată ce sfinţii sunt cunoscuţi numai de Dumnezeu? Scriptura nu poate decide, căci ea e interpretată în tot atâtea feluri câte confesiuni şi secte sunt. Dacă se recunoaşte întregii grupări dreptul de a decide printr-o anumită infailibilitate, atunci toată e Biserica: deci Biserica e văzută. Fie că Biserica adevărată nevăzută se manifestă deja în predicarea cuvântului, fie că prin acest cuvânt se nasc membrii Bisericii, Biserica are o manifestare văzută şi lucrează prin mijloace sesizate. Pentru protestanţi, cuvântul e firul care leagă Biserica nevăzută de cea văzută. Biserica există prin cuvânt şi pentru cuvânt. Cuvântul are putere constitutivă: “Comunitatea nu poate exista fără cuvânt … pentru că în fiinţa ei este comunitatea adunată pentru cuvânt. În cuvânt însă pătrunde divinul în timp, în cuvânt este însăşi puterea lui Dumnezeu, care face Biserica Biserică … Ea e Biserica cuvântului lucrător” (Heinrich Rendtorff, Die Kirche des wirkenden Wortes, p. 47). Teologii ortodocşi observă însă că dacă oamenii din Biserică nu sunt desăvârşiţi ci sunt conduşi spre desăvârşire prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin Taine, nu ei sunt forul care decide asupra corectitudinii acestora ci trebuie să existe un criteriu obiectiv după care se cunoaşte adevărata învăţătură şi adevăratele Taine. Aceasta e Tradiţia, pe linia căreia se pot urmări până la Hristos învăţătura şi Tainele. Iar Tradiţia are ca suport şi ca subiect Biserica văzută.

Protestanţii se găsesc în dificultate şi când trebuie să aplice Bisericii cele patru semne distinctive recunoscute de Simbolul niceo-constantinopolitan. Sfinţenia o atribuie harului şi cuvântului dumnezeiesc, care numai la ei ar lucra în puritatea lor, Apostolicitatea o găsesc în identitatea învăţăturii predicate la ei cu învăţătura Apostolilor, dar pentru unitate şi catolicitate au trebuit să recurgă la Biserica nevăzută. Toţi credincioşii din toate timpurile, care au credinţă vie în Hristos, formează Biserica cea una; fiind întinsă peste tot, ea e catolică.

Protestanţii mai noi spun că adevărata Biserică există acum numai ca idee şi nici o Biserică actuală nu corespunde acestei idei. Bisericile actuale cuprind numai o parte de adevăr, fiind destinate să realizeze prin apropierea lor ideea Bisericii. Toate Bisericile actuale au deviat prin căderea din paradisul iniţial al Bisericii apostolice şi înaintează acum iarăşi spre el, şi toate cuprind o parte de adevăr amestecat cu eroare şi deci pot procura mântuirea şi sfinţirea. Dar această teorie corupe conţinutul pozitiv şi determinat al Revelaţiei. Mântuitorul n-a formulat numai un ideal al Bisericii, ci a întemeiat-o de fapt ca trup, în care este El prezent cu toate darurile sfinţitoare şi cu tot adevărul Revelaţiei. Biserica e desăvârşită de la început, nu se va desăvârşi doar cu timpul; ea îşi împlineşte de la început misiunea ei în lume, nu trebuie să aştepte un timp până va începe mântuirea oamenilor.

Dacă nu există o Biserică stabilă şi determinantă, purtătoare infailibilă a Revelaţiei, ci toate Bisericile creştine sunt părţi egale în putere şi valabilitate ale Bisericii, atunci Revelaţia nu mai are nimic stabil şi sigur ci o varietate de opinii schimbătoare şi nu mai e criteriu prin care ar putea distinge (din interpretările variate şi contrare ale adevărurilor creştine) adevărata învăţătură a Domnului.