Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Raportul virtuţilor credinţă – iubire

Raportul credinţă – faptă bună este de fapt raportul credinţă – iubire, pentru că fapta bună este iubirea manifestată. Nu există credinţă autentică să nu nădăjduiască în întâlnirea cu obiectul, cu persoana credinţei sale. Iar întâlnirea înseamnă deja dragoste. Credinţa autentică implică şi nădejdea şi iubirea deodată. Nu există nici nădejde fără iubire şi credinţă, pentru că ea se întemeiază pe o cât de mică credinţă iar sfârşitul şi scopul ei este iubirea; şi nu există nici iubire fără nici o bază de cunoaştere şi nepurtată de nădejde, pentru că altfel ar sucomba pe drum.

Legătura şi întrepătrunderea celor trei virtuţi teologice este o temelie pentru legătura dintre credinţă şi fapta bună.

Inseparabilitatea credinţei de iubire este arătată de însuşi Mântuitorul Hristos, care, fiind întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege a numit nu una ci două: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău … şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu 12, 30-31). Ele sunt nedespărţite pentru că iubirea arătată prin faptele bune întemeiază şi ea credinţa comună; de aceea, Mântuitorul dă porunca iubirii şi nu a credinţei, vrând să arate întregul şi nu doar partea: „Aceasta este porunca Mea, ca să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 15,12). Iubirea nu poate fi niciodată urmarea poruncii, nimeni nu iubeşte pentru că i se porunceşte. Se vede limpede că Mântuitorul are în vedere tocmai aspectul lucrător al iubirii, faptul că iubirea - ca şi credinţa - nu poate trăi decât în acţiune. Credinţa nu poate exista dacă nu are în ea iubire, pentru că „cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8).

Lumina credinţei este iubirea, altfel ea încremeneşte şi nu mai are puterea vie de cunoaştere: „Precum amintirea focului nu încălzeşte trupul, aşa credinţa fără dragoste nu lucrează în suflet iluminarea cunoştinţei” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele 400 Capete despre dragoste, Filocalia 2, p. 41). Aşa de unită este credinţa cu dragostea, încât credinţa nu poate cunoaşte nimic prin ea însăşi ci prin dragoste: „Rostul poruncilor este să facă simple înţelesurile lucrurilor” (Ibidem, p. 54), adică lucrarea iubirii este cea care-i limpezeşte credinţei raţiunile divine din lume.

Credinţa în Hristos nu poate fi decât iubirea faţă de Hristos, care trebuie să se manifeste, măcar faţă de „fraţii cei mai mici” ai Lui. Credinţa se arată în iubire iar iubirea în fapta concretă. Dialectica credinţă-iubire-faptă iese în evidenţă în progresul moral al omului, când pe măsura credinţei creşte iubirea iar pe măsura iubirii creşte credinţa şi doreşte să se exprime tot mai viu prin fapte: „Dragostea îl mână pe omul credincios la fapte şi prin fapte creşte la mai înaltă dragoste; ele izvorăsc din unirea cu Dumnezeu, ca să-l aducă la tot mai multă unire” (Pr.prof. D. Stăniloae, Faptele bune în învăţătura ortodoxă şi catolică, în „Ortodoxia”, nr. 4/1954, p. 524). Iubirea îl fereşte pe credincios de egocentrism şi de o posibilă trufie a faptei. Accentuându-se fapta şi meritul ei, adică eul persoanei, s-ar putea evidenţia un egocentrism, aşa cum reiese din doctrina catolică a meritului şi supra-meritului. În învăţătura şi spiritualitatea ortodoxă însă, fapta săvârşită din iubire faţă de celălalt se smereşte şi se estompează pe sine, aducându-se în prim plan persoana căreia îi arătăm iubirea noastră şi Dumnezeu ai Cărui „slugi netrebnice” (Luca 17,10) suntem. De aceea, în viaţa duhovnicească ortodoxă smerenia ca esenţă a faptei şi evidenţiere iubitoare a celuilalt fac imposibilă o trufie a faptei.

Lucrarea credinţei în lume şi istorie

Pe lucrarea credinţei prin iubire şi eficienţa ei în faptele bune se întemeiază în mod deosebit posibilitatea mântuirii în lume şi istorie. „Sola fide” este determinată de conceperea îndreptării în afara materiei. De aceea faptele, chiar bune nu mai au nici o legătură, nici o importanţă, nici rea, nici bună. „Sola fide” nu face nici o priză cu materia, considerând materialul şi spiritualul ca două realităţi despărţite. În cugetarea ortodoxă însă, materia este mediul prin care omul se împărtăşeşte de divin, condiţia umană în care se săvârşeşte desăvârşirea şi mântuirea. Ea nu există prin sine, ci prin Spiritul care a creat-o şi lucrează mereu prin ea şi asupra ei, de aceea ea e plină de o putere spirituală, (numai) în acest sens putându-se numi chiar „sfânta materie”. Asupra materiei şi prin materie lucrarea lui Dumnezeu nu conteneşte, căci „Tatăl Meu lucrează şi Eu încă lucrez” (Ioan 5,17). Lucrarea lui Dumnezeu nu s-a încheiat prin crearea universului material şi spiritual, El le ţine în existenţă şi le aduce în actualitate, „desfăşurând şi constituind exemplarele particulare, asimilându-le cu esenţele universale” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, la Pr.prof. D. Stăniloae, Teologia morală ortodoxă, vol. III, p. 24). Creaţia continuă, iar omul e chemat „să umple pământul şi să-l stăpânească”, adică să contribuie la evidenţierea şi plasticizarea raţiunilor divine din univers: „Ordinea spirituală şi fizică a lumii create se desfăşoară solidar printr-o inter-influenţă care circulă în tot universul. Astfel, fiecare persoană este responsabilă de desfăşurarea întregului univers … (chiar prin abţinerea sau refuzul de a acţiona, n.n.). Cel mai mic gest al nostru pune lumea în vibraţie şi îi modifică starea” (Maurice Blondel, L’Action, I, p. 20, citat apud Pr.prof. D. Stăniloae, op.cit., p. 25). Nu este nici o exagerare aici, pentru că persoana nu este altceva decât modul spiritual unic şi responsabil de asumare a întregii existenţe, mântuirea fiind şi ea modul îndeplinirii acestei asumări. Iar „opunându-ne faptei, ne opunem … energiilor divine care urmăresc realizarea unui plan cosmic” (Pr.prof. D. Stăniloae, Condiţiile mântuirii, p. 248).

Această posibilitate şi necesitate a activării credinţei prin fapte în legătură cu comunitatea se vede şi mai bine în lucrarea lui Dumnezeu în istorie.

Istoria poate să fie şi este un mediu de propagare a revelaţiei, a credinţei; Revelaţia s-a şi folosit de altfel eficient de ea. În orice timp istoric ar trăi, un om se poate împărtăşi de credinţa care se propovăduieşte atunci. Dar credinţa nu se poate răspândi şi nu s-a răspândit niciodată decât exemplificată în faptă. Nici un semen n-a fost convertit vreodată printr-o credinţă fără formă: „Căci dacă nu ajut cu fapta semenului, nu arăt tărie de credinţă şi nu pot face pe altul să creadă” (Pr.Prof. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, p. 28).

Istoria în general şi istoria creştinismului în special oferă temeiul şi dovada cea mai puternică în sprijinul credinţei care există numai întrupată în faptă.

Credinţa nu provine şi nu poate trăi decât în comunicare, „culmea credinţei este una cu cea a comuniunii” (Ibidem, p. 37). Hristos este întâlnit în primul rând în semeni, în aproapele, prin faptele milosteniei: „Nimic nu poate apropia inima mea aşa de mult de Dumnezeu ca milostenia” (Sf. Isaac Sirul, apud Pr.prof. D. Stăniloae, Teologia morală ortodoxă, III, p. 27). Iar în modul cel mai propriu Hristos şi credinţa în El se împărtăşesc în comuniunea membrilor Trupului Său, în Biserică.