Primul război mondial neutralitatea, 1914-1916

§ c s 8 -> —
c3

o Ja ea

(D

ea O

o "-¹ _, o «

Stfl 1-, -tS «

.. .^ >rt cu • 3

£ S a ^{2 ° s . 5^ | ^ ^ a c}

O ^li| -r-

O

b'% «.a > o e «

C -5 ±i ^;^

o "O 'C *3 ca !_ u t3 o § g g :g

Îs»

03

~ 6

•C .£

3 .«

S 'o -H â

s .sa

3 oo
c3

O _3

i? î

7= O- O
360

ROMÂNIA, 1866-1947

SOCIETATE ŞI ECONOMIE

361

I

Au avut loc, desigur, schimburi comerciale între zonele urbane şi zonele rurale, dar, în comparaţie cu ţările Europei Occidentale, ele s-au desfăşurat la o scară modestă. Surprinzător, ansamblul schimburilor între industrie şi agricultură nu avea loc direct, ci mai curînd prin intermediul altor ţări. Agricultura românească avea o prea mică varietate de bunuri pe care să le ofere oraşului şi era astfel incapabilă să păstreze o înflori­toare piaţă internă pentru produsele sale. Lumea satelor a fost forţată să trimită surplusurile sale mari de grîne în exterior, cu scopul de a obţine bunuri manufacturate necesare, folosind venitul astfel obţinut pentru a cumpăra produse ale industriei româneşti. Dar, întrucît majoritatea ţăranilor putea cumpăra doar puţine asemenea produse, aşa cum am văzut, industria românească a fost obligată să se bazeze şi ea pe expor­turi pentru a-şi menţine capacitatea productivă. Industriile petrolieră şi forestieră din România, de exemplu, nu ar fi putut dobîndi altfel nivelul lor de dezvoltare existent. Consumatorii străini preluau 82 la sută din producţia de petrol şi 70 la sută din producţia industriei forestiere.

Comerţul exterior al României de-a lungul perioadei interbelice a urmat orientările de dinainte de război. Exporturile tindeau să rămînă acelea ale unei ţări predominant agrare, întrucît grînele, animalele, lemnul, împreună cu petrolul reprezentau peste 90 la sută din exporturile României. O dată cu trecerea timpului, s-au înregistrat însă notabile schimbări sub raportul importanţei deţinute de fiecare dintre aceste articole. Cerealele, de exemplu, care reprezentau peste 50 la sută din totalul exporturilor pînă în anul 1927, au înregistrat după criza econo­mică mondială o medie anuaLă de 25 la sută în perioada 1934-1938. Locul lor a fost luat de petrol, care în aceeaşi perioadă constituia 46 la sută din exporturile anuale. De-a lungul crizei economice, guvernul român a încurajat exportul produselor petroliere, pentru a compensa . pierderea pieţelor de cereale, provocată de impunerea unor înalte bariere vamale de către clienţii tradiţionali ai României, ca mijloc de a-şi proteja propriile lor interese agricole. în ceea ce priveşte importurile, după 1933 a intervenit o mutaţie, articolele manufacturate lăsînd locul semi­fabricatelor şi materiilor prime. în 1930, aproximativ 10 la sută din importurile României erau materii prime, dar în 1939, acestea crescuseră la 34 la sutâ^în timp ce importurile de bunuri manufacturate au scăzut în aceeaşi perioadă de la 65 la sută la 33 la sută. Aceste cifre reflectă progresul industrializării şi capacitatea industriei de a satisface nevoile consumatorilor. Totuşi, ca şi în cazul capitalului, România a continuat să fie dependentă de statele industrializate ale Occidentului în privinţa unui număr de bunuri industriale. Ca stat agricol, ea se afla în dezavantaj net, întrucît era nevoită să exporte materii prime la preţuri relativ joase

şi să importe bunuri industriale la preţuri joalte. Drept rezultat, în 1928, de pildă, pentru o tonă de bunuri importa^, România trebuia să exporte 6,5 tone. Importul unor mari cantităţi dţ* capital a contribuit la rîndul său la această dependenţă. Pînă în 1939, România acumulase o enormă datorie publică externă, în valoare de 69 ^ miliarde lei. Doar serviciul asupra acestei datorii impunea exportul M^pr imense cantităţi de materii rjrime. Poate că dovada cea mai izbitoare p acestei dependenţe se regă­seşte în relaţia economică dezvoltată între România şi Germania în anii '30. In 1939, Germania devenise cel mai bun client al României, pre-luînd 32 la sută din exporturile ei şi era p^ncipalul ei furnizor, deţinînd 39 la sută din totalul importurilor Românei. Preponderenţa Germaniei apare cu atît mai impresionantă, din persp_ectiva constatării că operaţiile de export-import cu România reprezenta mai puţin de 1 la sută din totalul comerţului său exterior.²⁰

POLITICA ECONOMICĂ « <

In anii '20, destinele economice ale României se aflau în mîinile liberalilor. Ideile politicienilor cu privire la problemele fundamentale ale dezvoltării erau puternic influenţate de marele teoretician al libera­lismului românesc, Ştefan Zeletin. Asemenea lui, aceştia au atribuit burgheziei, adică lor înşile, rolul conducător _m transformarea României într-o modernă naţiune europeană. Vintilâ Brătianu, ministru de Finanţe în guvernele liberale din anii 1922-192& e* fost principalul interpret al teoriilor lui Zeletin. A urmărit nu numM Scopuri economice, dar s-a concentrat şi asupra consolidării statului flaţ^ai _rOmân. Era încrezător că sub conducerea burgheziei (şi a liberelor) diferenţele de clasă voi dispărea treptat, pe măsura creşterii ecol^^iei şi a modernizării ei, şi prevedea că pînă la urmă se va naşte o pietate a unei clase mijlocii numeroase, fără conflicte sociale.²¹ Atît <*> cît şi colegii săi se bizuiau in mod serios pe intervenţia statului, pen'¹^ _{a rea}liza aceste ambiţioase obiective economice şi sociale. Lor ^ie-a ^arţinut aşa-numita doctrina a neoliberalismului, precum a formt¹¹^-*' Zeletin, care susţinea că era libertăţii economice, ce servise scoj>^uri ^^lutare în secolul al XIX-lea iŞi trăise traiul şi trebuia să facă loc ^unei ^ganizâri şi conduceri siste-

Mâniei în perioada interbelică.

²⁰ I. Puia, Relaţiile economice externe ^ale Bucureşti, 1982, pp. 123-135. ,

²¹ Vintilă I. Brătianu, „Burghezimea de ^leri -' % mîine", în Democraţia, 1922, nr. 1-2, pp. 1-6.

362

ROMÂNIA, 1866-1947

¹ i

matice şi urmăririi unor obiective bine definite. Ei au considerat drept punct de pornire Constituţia din 1923; au interpretat prevederile sale ca o justificare pentru intervenţia statului în economie şi au atribuit o funcţie socială libertăţilor individuale, supunîndu-le prin aceasta regle­mentării de> către stat. Astfel de idei au asigurat baza teoretică a legis­laţiei economice liberale din întreaga perioadă interbelică.

Liberalii, ca naţionalişti în materie de economie, erau hotărîţi să împartă cît rnai puţin puterea cu străinii. Cu toate că recunoşteau nevoia de a menţine bune relaţii cu statele industrializate ale Europei, pentru simplul motiv că acestea dominau comerţul internaţional şi pieţele financiare, liberalii doreau să evite subordonarea economică faţă de Apus. Ei insistau ca infrastructura şi principalele industrii să fie în mîini româneşti, adică în propriile lor mîini. Sub deviza „prin noi înşine", ei s-au jucat chiar cu ideea finanţării ambiţiosului lor program economic doar cu capital autohton.²²

Liberalii erau convinşi că industria oferea cea mai bună speranţă de aducere a României în lumea modernă şi de a-i da posibilitatea să devină o putere regională, a cărei cooperare să fie indispensabilă Marilor Puteri în urmărifea propriilor lor interese în Europa Răsăriteană. Ei şi-au consacrat limitatele investiţii de capital dezvoltării industriei grele, ameliorării transporturilor şi extinderii producţiei de materii prime.²³ Aşa cum făcus'eră şi predecesorii lor, înainte de primul război mondial, ei au permis unor întreprinderi favorizate să cumpere pămînt — în scopul dezvoltării — la preţuri joase de la stat; le-au exonerat de taxe pentru echipamentul de import şi le-au fixat preţuri reduse pentru transport şi

combustibil-

Pentru a asigura controlul românesc asupra industriei şi minelor, liberalii au adoptat, în 1924, o serie de legi limitînd participarea străină în întreprinderile-cheie; Legea minelor a confirmat drepturile de pro­prietate ale statului asupra tuturor resurselor minerale ale ţării şi a dat acestuia dreptul de a le exploata direct sau indirect prin concesiuni acordate unor societăţi private. Legea specifica însă că trei cincimi din capital şi două treimi din membrii consiliilor de administraţie, ca şi anumiţi funcţionari, să fie români. După 1925, dată fiind puternica presiune din partea guvernelor şi cercurilor financiare străine, controlul românesc obligatoriu a fost redus la 50 la sută. în schimb, Legea privind

²² Ioan Saizu, „Dimensiunile, caracterul şi structura concepţiei « prin noi înşine » în perioada 1922-1928", în Revista de istorie, 32/12, 1979, pp. 2319-2339.

²³ Ion I. C. Brătianu, Activitatea corpurilor legiuitoare şi a guvernului de la ianuarie 1922 pînă la 27 martie 1926, Bucureşti, 1926, pp. 217-235.

SOCIETATE ŞI ECONOMIE

³ 63

comercializarea şi controlul întreprinderilor economice de stat, print_re, care se numărase serviciul maritim şi societăţile de electricitate, pe liberalii au votat-o în 1924, mai cerea ca două treimi din membrii liilor de administraţie să fie români. Legea nu făcea nici un fel de sii capitalului străin. Mai curînd, ea reprezenta o încercare a PartidiQ_Uj Liberal de a dobîndi controlul asupra ramurilor principale ale econon\î_ej prin intermediul naţionalizării. Procedura pe care intenţionau să o urme_2e era, mai întîi, să naţionalizeze sursele de materii prime şi diferitele întreprinderi şi, apoi, o dată ajunse sub controlul statului, să le concesi_o. neze oamenilor de afaceri pe care se putea conta că vor sprijini guvernai Liberalii justificau concesionarea noilor întreprinderi de stat pe temeiul că nu puteau fi altfel administrate eficient şi că, dacă nu s-ar fi proced_aţ în felul acesta, s-ar fi adăugat deficite imense la bugetul de stat, aşa cv4_m se întîmplase în cazul monopolurilor în domeniul căilor ferate şi _al serviciilor poştale. Tipică pentru abordarea liberală a problemei a fost o lege specială cu privire la energie, ce oferea numeroase stimulente investitorilor potenţiali în societăţile producătoare de electricitate, dar lăsa statului un sfert din energia produsă.²⁴

Liberalii şi-au justificat restricţiile în privinţa capitalului străin pri_n sublinierea, corectă, că pătrunderea economică era frecvent însoţită ţj_e o presiune politică din partea guvernelor străine, pentru a obţine avant^j_e şi mai mari. Comparată cu alte legi similare, adoptate de către alte stat_e europene, legislaţia românească a fost, de fapt, moderată. Totuşi a întjr. ziat dezvoltarea economică, întrucît a redus afluxul de investiţii de peste hotare, care erau indispensabile dată fiind lipsa de capital autohton. Dup_a cîţiva ani, liberalii au recunoscut necesitatea unei flexibilităţi şi au slăbit controlul în privinţa investiţiilor de capital străin în vederea accelerării dezvoltării economice.

Intr-o anumită măsură, guvernul liberal a suplinit lipsa de investiţii de capital privat în interior prin finanţarea directă de către stat _a industriei. în 1923 a fost creată Societatea Naţională de Credit Industria^ care avea să joace un rol important în accelerarea ritmului de dezvoltare industrială. în 1924 noua societate a finanţat cu un modest procent de 6 la sută marile întreprinderi industriale, dar în 1928 această cifra _a crescut la 12 la sută, ceea ce reprezenta 31 la sută din valoarea producţiei tuturor acestor întreprinderi. Banca Naţională a fost la fel de activă.

Liberalii au promovat, de asemenea, industria autohtonă printr-o seri_e de înalte tarife protecţioniste, stabilite în anii 1924-1927. Guvernijj

²⁴ I. Saizu, „Rolul statului în economia naţională (1922-1928)",î_n Anuar_kl institutului de Istorie şi Arheologie, 14, 1977, pp. 211-224.

364

ROMÂNIA, 1866-1947

SOCIETATE ŞI ECONOMIE

365

naţional-ţărănesc din anii 1928-1930 şi cele ce i-au succedat imediat au menţinut politica protecţionistă liberală. între anii 1929-1938 taxele vamale la importuri au crescut cu 845 la sută, dar pentru materii prime, maşini şi alte articole necesare industriei româneşti taxele erau, în general, joase. Protecţionismul a avut rezultate amestecate. Pe de o parte, a permis unor mari întreprinderi industriale autohtone să creeze aproape un monopol asupra multor tipuri de bunuri industriale, menţinînd astfel la un nivel ridicat preţurile de consum. Pe de altă parte, nu poate exista nici un dubiu că protecţionismul a stimulat producţia. Liberalii au impus, de asemenea, taxe mari la exporturi, în special în privinţa produselor agricole. Principala raţiune pentru asemenea măsuri a fost aceea de a asigura aprovizionarea cu materii prime ieftine a industriei autohtone şi de a menţine costul vieţii scăzut, în special la oraşe. Dar guvernele liberale şi de opoziţie au avut şi alte motive: ele le-au considerat surse indispensabile de venit şi mijloace de a reorienta comerţul Transilvaniei şi Basarabiei cu Austria, Ungaria şi, respectiv, Rusia spre piaţa internă. Cu toate că, la mijlocul anilor '20, taxele vamale la exporturi au adus mai multe venituri decît tarifele la importuri, acestea au stînjenit dezvol­tarea agriculturii şi au adăugat noi poveri ţărănimii, prin menţinerea produselor agricole la preţuri scăzute pe piaţa internă şi descurajarea exporturilor agricole, care erau o sursă indispensabilă de valută forte. Eforturile liberalilor de a menţine în mîini româneşti segmentele-cheie ale economiei au fost doar parţial încununate de succes. înainte de primul război mondial, capitalul străin a reprezentat aproape 80 la sută din totalul capitalului investit în industria românească (o treime din acesta era austriac şi german). Capitalul autohton avea tendinţa să se îndrepte spre domeniile care promiteau beneficii rapide — pămînt, transporturi şi bănci. Drept rezultat al politicilor guvernului liberal, în anii '20 investiţiile autohtone au devenit mult mai diversificate, dar, în acest deceniu, n-a apărut nici o schimbare spectaculoasă în relaţia dintre capitalul străin şi cel autohton. Capitalul austriac şi german de dinainte de război a fost pur şi simplu înlocuit de capitalul englez, francez şi belgian, cele mai importante poziţii în economie rămînînd în mîinile străinilor. Cu toate că investiţiile autohtone au continuat să crească în perioada 1925-1*928, 65 la sută din capitalul societăţilor industriale pe acţiuni şi 25 la sută din acela al băncilor era străin.

Liberalii au tratat agricultura ca pe un copil vitreg şi au preferat să canalizeze puţinul capital indigen spre industrie, lăsînd prin aceasta mica ţărănime la cheremul tradiţiei şi al cămătarilor de la sate. Legislaţia adoptată de către liberali în privinţa agriculturii viza suferinţele ei speci­fice, conţinînd măsuri de apărare a gospodăriilor ţărăneşti, care în felul

acesta puteau fi vîndute mai greu, şi de înfiinţare a unor camere de agricultură, alcătuite după modelul camerelor de industrie şi comerţ şi menite să coordoneze eforturile de reformă şi să reprezinte interesele agricole la toate nivelurile administraţiei. Liberalii au încercat, de aseme­nea, să asigure ţăranilor o instruire specifică, prin sporirea numărului de agronomi profesionişti în fiecare judeţ şi prin crearea de ferme model, în măsură să demonstreze practic avantajele noilor metode de cultivare a pămîntului şi ale tehnologiei moderne. Nici una dintre aceste măsuri nu a avut rezultatele dorite, întrucît le lipsea suportul financiar şi sprijinul moral. Liberalii au contat pe industrializare pentru a atenua criza din agricultură. Convinşi că nu va fi niciodată suficient pămînt pentru a satisface pe toţi ţăranii care aveau nevoie de pămînt, ei sperau să reducă suprapopulaţia rurală prin atragerea surplusului de forţă de muncă spre noile centre industriale. Dar, şi în acest caz, succesul i-a ocolit. ^Naţional-ţărăniştii, aduşi la guvernare de o victorie electorală zdro­bitoare în 1928, au urmărit obiective economice în aparenţă marcat diferite de acelea ale liberalilor. Aveau speranţe mari. Prima lor preocu­pare a fost, desigur, agricultura, dar ei au recunoscut, de asemenea, importanţa unei infrastructuri modeme şi a unor finanţe sănătoase. Pentru a-şi duce la îndeplinire planurile lor ambiţioase, naţional-ţărăniştii au încurajat investiţiile străine, în concordanţă cu o politică ce avea să fie cunoscută sub numele de „porţi deschise capitalului străin". în parte, ei au procedat astfel deoarece realizau că sursele interne de capital erau insuficiente, dar, în acelaşi timp, nu doreau să lase să le scape prilejul de a da o lovitură imensei puteri economice pe care o acumulase oligar­hia industrială şi financiară liberală.

Naţional-ţărăniştii au introdus foarte multe măsuri destinate să îm­bunătăţească agricultura. în 1929 au sporit cuantumul creditului dispo­nibil în zonele rurale şi au înfiinţat noi instituţii pentru acordarea de împrumuturi. Dar legea s-a dovedit ineficientă, întrucît criza economică a epuizat rapid mijloacele financiare destinate proiectului. Totuşi, chiar dacă ar fi fost continuat, este îndoielnic că ţăranul obişnuit ar fi beneficiat, întrucît el nu dispunea de garanţiile prevăzute de lege pentru obţinerea unui împrumut. Naţional-ţărăniştii au căutat, de asemenea, să sprijine agricultura prin noua lege a tarifelor vamale, din 1 august 1929, menită să încurajeze comerţul exterior şi, în mod special, să reducă taxele vamale la importul de maşini agricole şi la unele bunuri de con­sum. Modificările aduse astfel legislaţiei protecţioniste liberale au venit în sprijinul anumitor elemente ale ţărănimii. încă o dată, principalii beneficiari ai unei asemenea legislaţii au fost ţăranii mai înstăriţi, care aveau mijloacele necesare pentru a obţine avantaje din asemenea conce-

r

s o z o u tu

<

u o

00

2 1 -8 * ³

O 7! -h s 3

§5.2

D.

a

5

o

s

8

os 2

1

o

tu o

§

a^s

368 ROMÂNIA, 1866-1947

1929: între 1929-1931, preţul porumbului a căzut în diferite părţi ale ţării de la 10,40 lei/kg la 1,30 lei/kg, iar al fasolei de la 32 lei/kg la 2,40 lei/kg. Drept răspuns, ţăranii proprietari de mici gospodării şi-au redus în mod semnificativ achiziţionarea de bunuri de pe piaţă. Producţia fabricilor şi minelor, aşa cum am văzut, a suferit o cădere abruptă. Sin­gura excepţie importantă a constituit-o producţia de petrol, care a crescut de la 4 200 000 tone în 1928 la 7 400 000 tone în 1933. Principalul motiv al unei asemenea creşteri mari a fost dorinţa companiilor străine, care dominau industria petrolieră românească, să asigure un nivel înalt al veniturilor, în ciuda declinului puternic al preţului petrolului în această perioadă. Respectivele companii au adoptat, de asemenea, măsuri dras­tice pentru a reduce costurile lor de producţie, concediind un mare număr de muncitori. Ca rezultat, în 1933, costul de producţie al unei tone de ţiţei a căzut doar la o cincime din ceea ce fusese în 1929. Alte industrii nu au fost la fel de norocoase. Falimentele suferite de marile şi mai ales de micile societăţi s-au triplat în anii 1929-1931. Şi alte companii, printre care şi unele dintre cele mai importante din ţară, şi-au redus programele de lucru la două sau trei zile pe săptămînă. Rezultatul a fost un şomaj masiv. N-au fost scutite nici societăţile de stat, precum mono­polul căilor ferate, una dintre societăţile cu cel mai mare număr de angajaţi din ţară, care şi-a redus personalul cu o treime. Salariile munci­torilor calificaţi şi ale funcţionarilor din toate industriile au scăzut cu 37 la sută între 1929-1933. O descreştere corespunzătoare în puterea de cumpărare a adîncit criza din industrie.

Datorită economiei sale predominant agrare, criza a lovit astfel Româ­nia cu o forţă aparte. Lipsa de diversificare a diminuat capacitatea ţării de a răspunde crizei. Dependentă de exportul de cereale, ea a fost la discreţia pieţei internaţionale. Nu doar căderea preţurilor în Occident, ci şi noile tarife vamale mari, impuse produselor agriculturii româneşti de statele industrializate, pentru a-şi proteja propriii lor agricultori, au periclitat stabilitatea economică şi financiară a României. Guvernul român a putut face prea puţin pentru a influenţa Marile Puteri. Represalii împotriva bunurilor manufacturate ale respectivelor ţări erau în afara oricărei discuţii, întrucît acestea erau indispensabile şi, în orice caz, guvernul trebuia să evite o confruntare cu Occidentul, care era singura lui sursă de împrumuturi şi de alte ajutoare financiare. Chiar această dependenţă de capitalul străin a exacerbat criza. Investitorii străini şi-au retras largi părţi de capital, în căutarea unor profituri mai sigure şi mai înalte altundeva, un exod care nu a făcut decît să mărească numărul întreprinderilor comerciale şi industriale şi al băncilor care au dat faliment. Colapsul lui Kredit Anstalt de la Viena, în mai 1931, a tăiat

SOCIETATE ŞI ECONOMIE

369

practic României sursele de capital străin, o lovitură ce a subminat efor­turile guvernului de a face faţă propriei sale crize financiare. în dorinţa de a obţine noi împrumuturi, a subordonat şi mai mult economia ţarii capitalului străin, o situaţie ce s-a reflectat în taxde mai moderate impuse importurilor decît acelea percepute de liberali în anii '20.

Guvernul naţional-ţărănist pînă în 1931 şi cele cei-au succedat pe termene scurte au încercat varii măsuri pentru a combite efectele crizei. Preocuparea imediată a fost datoria ţărănească. De la începutul crizei, guvernul urmărise o politică de-a dreptul draconică de percepere a tuturor taxelor care îi erau datorate de către ţărani, mergînd atît de departe încît a ajuns să scoată la licitaţie proprietăţile celor ce nu-şi plătiseră impozitele. Principalul motiv al unei asemenea acţiuni drastice a fost lipsa disperată de bani a guvernului, care, luni de-a rîndul, în anii 1929-1933, a fost obligat să oprească plata salariilor pentru mulţi dintre funcţionarii publici. Criza din ce în ce mai adîncă din agricultură, pre­cum şi tensiunea socială ce-a însoţit-o, au forţat guvernul în cele din urmă să reducă impozitele, dar legea din 21 octombrie 1932 i-a uşurat pe ţărani doar de o mică parte din greaua povară financiară.

Datoria particulară s-a dovedit a duce la ruinarea unui număr mult mai mare de ţărani decît au făcut-o impozitele către stat. Majoritatea datornicilor contractaseră împrumuturi atunci cînd preţurile agricole erau înalte, iar perspectivele de rambursare luminoase. Totuşi, chiar atunci, în anii '20, ţăranii avuseseră mari dificultăţi în obţinerea de împrumuturi avantajoase. într-o epocă de extindere a creditelor, ce a caracterizat anii '20, investiţiile au curs spre industrie şi comerţ, domenii ce promiteau mari beneficii, mai curînd decît spre mai puţin profitabila şi mai riscanta agricultură. întrucît societăţile oficiale de credit, precum băncile populare, aveau doar resurse limitate, mulţi ţărani s-au îndreptat spre cămătari, care, de obicei, le acordau împrumuturi pe termen scurt şi cu dobînzi mari. Totalul datoriilor agricole a atins repede proporţii cutremu­rătoare. Povara a fost resimţită cel mai greu de ţăranii mai săraci; în 1932, două treimi dintre aceştia, posedînd mai puţin de 10 ha, nu-şi achitaseră împrumuturile. La început, guvernul a încercat să rezolve Problema pe felii, dar, în cele din urmă, la 18 decembrie 1931, acesta ^a suspendat strîngerea forţată a datoriilor proprietarilor rurali şi a adoptat ^un masiv program de conversie a datoriilor. în anii 1932-1934, au fost aprobate patru legi privind datoriile agricole, ce nu au lăsat nici o mdoială în privinţa gravităţii situaţiei şi a dorinţei multora dintre cei de ^sus de a pune capăt agitatei ţărăneşti, care, se temeau ei, ameninţa or-^lnea socială existentă. Pentru a pune capăt crizei datoriilor, aceştia au găsit însă o soluţie ce a adus beneficii oligarhiei financiare, pe seama

370

ROMÂNIA, 1866-1947

SOCIETATE ŞI ECONOMIE

371

maselor de contribuabili, care trebuiau pînă la urmă să suporte povara costului conversiunii datoriilor.²⁷

In vederea redeschiderii pieţelor pentru produsele agricole în Europa Occidentală, guvernul român s-a situat în fruntea mobilizării statelor agrare din Europa Răsăriteană la o acţiune colectivă. Scopul lor imediat a fost acela de a ridica restricţiile impuse importurilor agricole de către statele industrializate şi de a cîştiga concurenţa pentru pieţele de dincolo de Atlantic. Prima Conferinţă a statelor agrare est-europene s-a ţinut la Varşovia la 28-30 august 1930, dar aici, şi la întîlnirile ulterioare, desfăşurate pe parcursul următorilor doi ani, s-a realizat puţin. Marile Puteri nu erau doritoare să-şi modifice politicile lor economice faţă de Europa Răsăriteană şi-şi puteau permite, la adăpostul impunităţii, să ignore statele agrare.

Criza a avut o influenţă profundă şi de durată asupra gîndirii eco­nomice a politicienilor români, atît din Partidul Naţional Liberal, cît şi din Partidul Naţional-Ţărănesc. Dependenţa ţării lor de Marile Puteri industriale, pusă puternic în evidenţă în timpul crizei, prin restricţiile impuse de acestea importurilor de produse agricole din România şi prin refuzul lor de a lua în considerare problemele deosebite ale statelor agrare, i-au convins pe liderii ambelor partide să sprijine o politică de industrializare accelerată. Reacţia lui Virgil Madgearu a fost tipică. Opus anterior unei industrializări pe scară largă, el cerea acum dezvoltarea unei industrii puternice, pentru a asigura atît independenţa economică, cît şi independenţa politică a ţării.

^Vtiberalii, aflaţi la putere între 1934 şi 1937, au făcut din industrializare elementul central al programului lor intern. Au pus accentul pe industria grea, din care se gîndeau să facă baza unei economii naţionale moderne. Toate activităţile lor pun în evidenţă un model de intervenţie sporită şi de control din partea statului în economie. Erau convinşi că încurajarea şi protejarea industriei de către stat erau indispensabile, întrucît mijloa­cele particulare se dovediseră nepotrivite. Dar ei nu erau singuri. Deve­nise evident politicienilor din alte partide şi de alte convingeri ideologice că problemele industriei şi ale economiei în general puteau fi rezolvate doar printr-o conducere fermă de sus în jos.

Sprijinirea industriei de către stat a îmbrăcat multe forme. Acesta i-a furnizat capital direct prin intermediul propriului său buget, o politică ce a avut drepî*rezultat, printre altele, o sporire de aproape trei ori a importurilor de maşini între 1927-1937. A disponibilizat, de asemenea, mari cantităţi de capital prin intermediul noilor societăţi oficiale de credit

²⁷ V. Bozga, Criza agrară, pp. 145-170.

şi Banca Naţională şi a adăugat noi industrii acelora cărora le cumpăra în mod obişnuit produsele, în special furnituri militare, inclusiv uniforme, şi beton armat pentru fortificaţii. Sumele implicate erau substanţiale. în anul fiscal 1938-1939, de exemplu, ministerelor Apărării Naţionale, Aerului şi Marinei li s-au alocat 21 la sută din bugetul de stat şi acestea, precum şi alte organisme de stat, absorbeau, în preajma celui de-al doilea război mondial, 70 la sută din producţia industriei metalurgice şi 80 la sută din producţia de cărbune. Guvernul a oferit, de asemenea, stimu­lente speciale societăţilor pentru a produce bunuri ce nu se făceau încă în ţară, în special pentru acelea incorporînd tehnologie avansată sau capabile să promoveze industrializarea ţării. In vederea asigurării supravieţuirii unor industrii, la 10 mai 1937 guvernul a legalizat carte­lurile. Noua legislaţie a continuat-o pe cea anterioară, făcînd un pas înainte în încurajarea industriei, prin acordarea monopolului permanent sau cvasimonopolului în privinţa anumitor bunuri, sub supravegherea ministerelor de resort.

Consfinţirea monopolurilor era menită să protejeze „interesele de stat", prin sprijinirea acelor industrii considerate a fi vitale economiei naţionale şi prea importante spre a fi lăsate „capriciilor" întreprinderii particulare. La fel ca şi în perioada anterioară, politica economică liberală a anilor '30 s-a axat pe protecţionism, ceea ce a făcut ca, între 1932-1938, tarifele vamale pentru un mare număr de produse industriale importate să crească de patru ori. Principalele excepţii au continuat să fie produse precum maşinile şi motoarele electrice, care nu se produceau în România şi care erau considerate indispensabile pentru industrializarea pe mai departe.²⁸

Capitalul străin a continuat să fie o importantă sursă de finanţare pentru industrie în anii '30. în unele ramuri - minieră, petrolieră şi chimică - acesta deţinea un loc dominant. Totuşi, deceniul 1929-1939 a înregistrat un declin al participării străine în industria grea, de la 70 la sută la 40 la sută şi, în economie în general, de la 65 la sută la 38 la sută. Capitalul francez şi capitalul englez erau predominante. Germania a căutat să redobîndească ceva din poziţia sa de dinainte de război, în special în petrol şi minerit (bauxită şi crom), date fiind utilizările lor militare, dar a avut puţin succes în pătrunderea în aceste ramuri ale economiei româneşti pînă după septembrie 1940.

Ca şi în anii '20, liberalii n-au avut o politică agrară coerentă şi au urmărit industrializarea pe seama agriculturii, orientînd grosul investiţii-

²⁸ Marcela Felicia Iovanelli, Industria românească, 1934-1938, Bucureşti, 1975, PP. 50-86.

372

ROMÂNIA, 1866-1947

lor de capital în industriile favorizate. în consecinţă, ei au lăsat intactă organizarea existentă a agriculturii şi au făcut puţin pentru a spori productivitatea sau pentru a ridica nivelul de trai al majorităţii ţărănimii. Mai curînd, au continuat să încurajeze cultivarea griului pentru export, cu scopul de a obţine devizele necesare dezvoltării industriei. O aseme­nea politică a făcut să se perpetueze agricultura extensivă, fapt ce a constituit cauza fundamentală a crizei agrare neîntrerupte. Cu toate acestea, liberalii au luat măsuri modeste în direcţia diversificării producţiei, prin introducerea a noi culturi, în special de soia. Pentru importul seminţelor de soia, distribuirea lor către producători şi, apoi, cumpărarea întregii recolte şi exportarea ei în Germania, s-a format o nouă companie cu ajutorul lui I. G. Farben Industrie. Plantările înainte de 1935 au fost nesemnificative, dar, în decurs de doi ani, suprafaţa de pămînt cultivată cu soia a crescut de la 20 000 la 90 000 ha.

Dictatura regală a lui Carol al II-lea, din anii 1938-1940, a urmat aceleaşi politici economice ca şi liberalii. Intervenţia statului a devenit şi mai pronunţată, întrucît proiectele de industrializare au fost accelerate, acordîndu-se o importanţă deosebită necesităţilor apărării naţionale. în agricultură, ţăranii mijlocaşi şi înstăriţi au fost favorizaţi de majoritatea celorlalţi, care deţineau mai puţin de 5 ha. Guvernul a disponibilizat noi credite pentru ţăranii merituoşi şi a început să raţionalizeze şi să inten­sifice producţia agricolă în concordanţă cu prevederile planului unic pe cinci ani, elaborat în martie 1940. El oferea soluţii acelor probleme ale agriculturii româneşti ce fuseseră eludate de către guvernele anterioare: o eliberare a ţăranilor de dependenţa lor de producţia de grîne, prin reducerea cu 800 000 ha a suprafeţelor de pămînt cultivate cu grîu, iar a celor plantate cu porumb cu 500 000 ha; diversificarea culturilor, prin acordarea de stimulente cultivatorilor de legume şi plante industriale; micşorarea diferenţei de preţ între produsele agricole şi cele industriale. Pentru atingerea acestor scopuri ambiţioase, o alocaţie de 600 de mi­lioane de lei avea să fie inclusă în bugetul de stat, dar criza politică şi pierderea de teritorii, în vara şi toamna anului 1940, au pus capăt brusc tuturor acestor iniţiative.

VIAŢA POLITICA

1919-1940

Principala problemă a vieţii politice româneşti în perioada interbelică a fost confruntarea între democraţie şi autoritarism. Perspectivele conso­lidării sistemului parlamentar bazat pe practica Europei Occidentale păreau luminoase la începutul anilor '20. Introducerea votului universal pentru bărbaţii adulţi a întreţinut speranţa că guvernarea oligarhică va deveni curînd o relicvă a trecutului. Fruntaşii Partidului Naţional Român din Transilvania şi ai Partidului Ţărănesc din Vechiul Regat, care se bucurau de un larg sprijin, se pronunţau pentru deplina participare a tuturor cetăţenilor în procesul politic şi pentru consultări autentice ale electoratului prin alegeri corecte. Atît ţărăniştii, care altfel se fereau de preluarea modelelor occidentale, cît şi europeniştii, care erau siguri că România era sortită să urmeze calea de dezvoltare occidentală, se pro­nunţau pentru o guvernare parlamentară. în rîndurile întregii populaţii, de asemenea, exista cel puţin un sprijin latent pentru un experiment politic democratic. Cînd i s-a dat ocazia să-şi exprime preferinţele în mod liber, precum în alegerile din anul 1928, aceasta s-a pronunţat în majoritate covîrşitoare pentru acele partide care erau angajate în slujba democraţiei.

In calea schimbărilor politice se ridicau obstacole formidabile. înainte de toate erau obiceiurile de peste o jumătate de secol. Apatia şi lipsa de experienţă a maselor de ţărani, determinate în principal de excluderea lor aproape totală din viaţa politică, nu au fost niciodată depăşite în întregime şi, drept rezultat, impactul votului universal s-a diminuat. Se resimţea nevoia de schimbări în spiritul în care se făcea politică. Dar Politica de dragul politicii, pentru avantaje tactice pe termen scurt, în locul unor principii înalte, pe care Constantin Rădulescu-Motru şi mulţi ^ţii o blamaseră, nu numai că nu fusese eradicată, dar se şi intensificase. Partidul Liberal, cea mai puternică organizaţie politică a anilor '20, avea Prea puţin de a face cu obiceiurile. în teorie, angajat faţă de sistemul Parlamentar, acesta a preferat „să conducă" alegerile după moda veche Şi să guverneze într-o manieră autoritară, prin intermediul unei mici

374

ROMÂNIA, 1866-1947

VIAŢA POLITICĂ

375

oligarhii financiare şi industriale. în afara politicii partidelor tradiţionale se aflau multe grupări şi indivizi care se opuneau la tot ceea ce repre­zenta Europa modernă — urbanism, industrie, raţionalism şi nu în cele din urmă instituţii politice democratice. Astfel, adepţii lui Nichifor Crainic şi ai lui Nae Ionescu, printre alţii, au promovat un climat de opinie favorabil mişcărilor naţionalist-extremiste şi politicii autoritare. Anii '30 au fost deceniul crizei democraţiei româneşti. Criza econo­mică mondială a exacerbat problemele economice existente şi tensiunile sociale şi a stimulat astfel toate acele forţe care căutau să submineze guvernarea parlamentară. Criza care se cocea a sporit atracţia antisemi­tismului în rîndurile anumitor elemente ale societăţii, care au recurs la acesta pentru a dobîndi sprijin pentru tipurile lor particulare de naţio­nalism, în fruntea cîtorva organizaţii care făceau din antisemitismul lor nucleul ideologic al noii Românii se afla Garda de Fier, care a atins apogeul popularităţii sale la mijlocul anilor '30. Venirea lui Carol al II-lea pe tron, în 1930, a fost de rău augur pentru democraţie, întrucît acesta n-a făcut nici un secret în legătură cu dispreţul său faţă de insti­tuţiile parlamentare şi în legătură cu intenţia sa de a se impune ca factor indiscutabil al puterii în stat. Nu pot fi ignorate nici mutaţiile din echi­librul de forţe european. Ascensiunea Germaniei naziste şi comporta­mentul agresiv al Italiei fasciste, alături de politica conciliatoristă adoptată de către democraţiile occidentale i-a încurajat — atît pe adversarii deruocraţiei, cît şi pe cei ce şovăiau în România — să ajungă la concluzia că viitorul aparţinea autoritarismului. Partidele democratice de frunte păreau să-şi fi pierdut o mare parte din^elanul deceniului anterior. Ele s-au dovedit incapabile să reziste atacului venit atît din interiorul, cît şi din exteriorul ţării şi au acceptat pînă la urmă institu­irea dictaturii lui Carol în 1938, eveniment ce a marcat sfîrşitul experimentului democratic în România.

FORMA ŞI FOND

Ca şi pe timpul lui Carol I, Regele era elementul-cheie al vieţii politice. Potrivit noii Constituţii din 1923, el păstra puteri considerabile. Putea să-şi aleagăjniniştrii chiar şi din afara Parlamentului şi putea să-i demită după bunul plac, dar tradiţia îl obliga să ia în considerare dorinţele partidului majoritar din Parlament. Primul ministru şi ceilalţi membri ai cabinetului trebuiau, în principiu, să coopereze cu Parlamentul şi, dacă nu puteau să-şi asigure încrederea acestuia, tradiţia le cerea să demisioneze. într-o asemenea situaţie, Regele le numea succesorii-

Vechiul sistem al rotaţiei la guvernare a continuat şi el să funcţioneze, peşi maşinăria nu era la fel de bine unsă ca şi în perioada de dinainte de război, nici un guvern nu a fost vreodată răsturnat de către Parlament. Constituţia asigura de asemenea Regelui puteri legislative lărgite. Avea autoritatea de a sancţiona toate legile, dar acesta nu şi-a exercitat niciodată dreptul de veto faţă de o lege trecută prin Parlament. Astfel, în practică, legiferarea reprezenta o prerogativă exclusivă a Parlamen­tului. Dar Regele exercita largi puteri discreţionare în interpretarea legilor prin intermediul dreptului său de a emite „regulamente". Aceste regulamente erau menite, în primul rînd, să detalieze legile deja în funcţie, dînd oficialităţilor instrucţiuni amănunţite cu privire la aplicarea lor. Acestea nu puteau schimba sau suspenda legile, iar miniştrii, care de obicei le elaborau, erau teoretic împiedicaţi să facă abuz de putere de către instanţele judecătoreşti, împuternicite să judece toate abaterile de la legalitate ale regulamentelor în discuţie. Dar asemenea abateri erau rare, întrucît erau strict definite situaţiile prevăzute de lege, în care oficia­lităţile administrative, printre care se numărau şi miniştrii, erau forţate să-şi asume responsabilitatea actelor lor. Regele putea, de asemenea, să emită regulamente nelegate de o lege anume, o putere limitată doar de prevederea constituţională că asemenea acte nu puteau restrînge liber­tăţile individuale sau impune o îngrădire, precum un nou impozit cetă-ţenilorT'Regele avea autoritatea de a negocia şi de a încheia tratate de alianţă, aar ele nu erau valabile pînă cînd nu erau ratificate de Parlament, numai acesta din urmă avînd dreptul de a declara război şi de a face pace. Toate limitările puterilor regale au fost respectate de către un monarh constituţional aşa cum a fost Ferdinand. Ele s-au dovedit ineficiente în privinţa limitării poftei de putere a lui Carol al II-lea.

Sistemul politic din România din perioada interbelică a fost o

democraţie parlamentară în formă, dar acesta a funcţionat într-un mod

ce reflecta condiţiile sociale şi economice existente în ţară şi evoluţia

sa politică de-a lungul secolului anterior. Ca şi înainte de primul război

mondial, deşi alegerile se ţineau în mod obişnuit atunci cînd un guvern

părăsea scena politică şi campaniile erau animate, partidul ales de către

Rege pentru a forma un nou guvern avea un avantaj enorm asupra

tuturor celorlalte, întrucît „organiza" alegerile. Uzînd de metode de

îndelungată tradiţie, acesta îşi asigura pentru sine o puternică majoritate

^ln Parlament. Astfel, spre deosebire de parlamentarismul din Europa

ccidentală, unde guvernul era o creaţie a Legislativului,[în România

arlamentul a continuat să fie o prelungire a Executivului. O examinare

^rezultatelor alegerilor arată cît de importantă a fost pentru partidul la

P^utere organizarea alegerilor. Sorţii Partidului Liberal în alegerile din

Iii ii iii tiîîlîl