Primul război mondial neutralitatea, 1914-1916

8

SOCIETATE ŞI ECONOMIE 1919-1940.

între cele două războaie mondiale, România a prezentat contrastul izbitor dintre o înapoiere adînc înrădăcinată, pe de o parte, şi înflorirea, chiar dacă inegală, a industrializării şi urbanizării, pe de altă parte. Stuc-tura sa economică şi socială a păstrat în linii mari configuraţia de dinainte de război. Agricultura a rămas baza economiei ţării şi organizarea acesteia s-a schimbat prea puţin în ciuda unei reforme agrare cuprinzătoare. Marea majoritate a populaţiei a continuat să trăiască la ţară şi să-şi obţină venitul în primul rînd din agricultură. în relaţiile internaţionale, România a rămas dependentă de Apus, o piaţă pentru produsele sale agricole şi materiile sale prime şi sursă pentru multe feluri de bunuri manufacturate şi de investiţii de capital. Totuşi, semnele de schimbare erau evidente.

Industria se dezvolta şi devenea tot mai capabilă să satisfacă necesită­ţile consumatorilor, iar importurile de materii prime şi de semifabricate creşteau mai repede decît acelea de produse manufacturate. Populaţia urbană s-a mărit, întrucît oraşele şi-au sporit rolul în organizarea şi conducerea economiei. Chiar şi agricultura punea în evidenţă o schimbare, întrucît bizuirea tradiţională pe producţia de cereale a suferit o uşoară mutaţie în favoarea cultivării legumelor şi a plantelor industriale. In toate ramurile economiei, statul şi-a asumat un rol de conducere sporit. Deşi respecta proprietatea privată asupra pămîntului şi a mijloacelor de producţie şi deşi acorda capitalului privat, autohton şi străin, numeroase avantaje, statul şi-a arogat pentru sine planificarea şi administrarea a ceea ce avea să fie în mod obişnuit numit „economia naţională".

³² Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Bucureşti, 1940, p. 358.

POPULAŢIA

In 1930, anul în care s-a realizat singurul recensămînt complet din Perioada interbelică, populaţia României a fost de 18 052 896 persoane, cifră care reprezenta o creştere de circa 2,5 milioane faţă de populaţia estimată a anului 1920. în 1939, populaţia ajunsese la 19 933 802 per-

iii ROMÂNIA, 1866-1947

soane. Astfel, populaţia a crescut cu aproape patru milioane de persoane în perioada interbelică. A sporit, de asemenea, densitatea populaţiei, de la 55,2 locuitori pe km², după cum se estima în ajunul primului război mondial, pentru teritoriile care vor alcătui mai tîrziu România Mare, la 67,6 locuitori pe km² în 1939. Rata de creştere a fost mai mare decît media europeană. Intre 1930 şi 1933, densitatea medie în Europa a crescut cu 1,1 locuitori, iar în România cu 2,5 locuitori.¹

Populaţia a rămas covîrşitor rurală, iar procentul populaţiei rurale în raport cu populaţia urbană a crescut constant de-a lungul întregii perioade interbelice. în 1920, populaţia rurală înregistra 12 087 612 persoane (77,8 la sută), iar cea urbană 3 453 812 persoane (22,2 la sută). In 1939 cifrele erau de 16 312 136 (81,8 la sută) şi, respectiv, 3 621 666 (18,2 la sută). Astfel, creşterea totală a populaţiei rurale în această perioadă a fost de 4 234 524 persoane, în timp ce populaţia urbană a crescut doar cu 167 854 persoane. în 1930 erau diferenţe semnificative de la provincie la provincie sub raportul existenţei populaţiei urbane. Muntenia era cea mai urbanizată (27,1 la sută din populaţie), iar Basarabia era cea mai puţin urbanizată (12,9 la sută). Dar în cea din urmă, satele-tîrguri, care nu erau incluse în statisticile urbane, erau nume­roase. Acestea au servit ca centre economice locale indispensabile şi într-o măsură limitată au preluat locul marilor oraşe.

Creşterea populaţiei a fost rezultatul unei rate înalte a natalităţii, aproape dublă faţă de vestul şi nordul Europei, şi al unui uşor declin în rata mortalităţii. Totuşi, în perioada interbelică, rata natalităţii a fost semnificativ mai joasă decît a fost în anii imediat de dinaintea primului război mondial şi a continuat să scadă de la 39,4 naşteri la mia de locuitori în 1921 la 28,3 în 1939. Declinul a fost cel mai pronunţat în lumea rurală, de la 44,2 naşteri la mia de locuitori în 1921, la 29,9 în 1939. în centrele urbane, rata a rămas constantă, deşi a fost mult mai mică decît în zonele rurale (22,7 în 1921; 20,9 în 1939). Erau semnifi­cative variaţii de la regiune la regiune. în Vechiul Regat şi Basarabia rata natalităţii a rămas înaltă, mult deasupra mediei europene, dar în Transilvania şi Banat aceasta a înregistrat un declin marcat, în Banat atingînd doar jumătate din nivelul înregistrat în Vechiul Regat.²

Alte aspecte ale proceselor demografice ale României interbelice prezintă un tablou general întunecat. Statisticianul român Sabin Manuilă, într-un

¹ D. C. Georgescu, „Populaţia satelor româneşti", în Sociologie românească. 2/2-3, 1937, p. 68; Sabin Manuilă şi D. C. Georgescu, Populaţia României, Bucu­reşti, 1937, p. 9.

² S. Manuilă şi D. C. Georgescu, Populaţia României, pp. 79-88; S. Manuilă, Structure et evolution de la population rurale, Bucureşti, 1940, pp. 39-54.

SOCIETATE ŞI ECONOMIE

335

ramînea alarmant de ridicată, în spectal

de afecţiunii bronhrilor, de pneumonie si variate boli de «temenea drntr-o aumentaue proastă Studiile I"™*

mmmm

imene si condiţiilor de locuit adesea sub cele normale, li se

^medicale vrednice de pnns, * special la ţară. Medicii,

iar medicamentele, chiar atunci cînd se găseau, erau scumpe.

ritelor estimări, cel puţin o treime din cei care ^^

nu au fost niciodată la un doctor şi nu au ^ nic

Chiar în 1935 mortalitatea la nivelul general al^

mie, înainte de a scădea la 18,6 la mie în 1939. Oncit de^

fi aceste cifre, ele reprezintă, totuşi, un dechn semnificativ fap de aj

diat de dinaintea primului război mondial, cind, de exemplu, in ^ ^ ^

înregistrau 25,1 morţi la mie. Speranţa de viaţa *"^a "^^"jf 50 ani.*

1912-1913, aceasta era în jur de 40,8 ani, iar in anul 1940, de 4» ^

Intrările şi ieşirile din ţară au avut doar un mic efect asupra . populaţiei. Cea mai masivă emigraţie a avut loc în anii imediat ■ primul război mondial, cînd aproximativ 200 000 de maghiari aigP^ Transilvania plecînd în Ungaria. Mulţi fuseseră angajaţi in ad™^. _{d luat} publică sau fuseseră oameni de afaceri şi specialişti, locul^[0T ^^^ _a acum de români. Cel de-al doilea contingent de emigranţi ca n^ ^ fost cel de 42 000 de turci care au plecat din Dobrogea ⁱⁿ _între Emigraţia spre Statele Unite a fost relativ modestă: 67 646 perso

------------------ • -diale, Iaşi»

³ D. Şandru, Populaţia rurală a României între cele două războaie moiu-

1980, _PP. 18-27.

336

ROMÂNIA, 1866-1947

SOCIETATE ŞI ECONOMIE

337

1921 — 1930 şi doar 3 871 în următorul deceniu. Dintre aceştia, peste jumătate erau evrei. Imigraţia în România a fost neînsemnată. Cele mai semnificative două mişcări de populaţie au avut loc între 1918-1921, din Rusia Sovietică, cînd 22 000 de evrei au trecut în Basarabia, şi în anii '20, cînd aproximativ 20 000 de români au revenit în Transilvania şi Bucovina din Statele Unite, în general pentru a cumpăra pămînt şi a se stabili în satele pe care le părăsiseră înainte de primul război mondial. Din punct de vedere etnic, românii formau majoritatea substanţială a populaţiei. în 1930 ei reprezentau 71,9 la sută din total (12 981 324), în timp ce minoritatea cea mai numeroasă, maghiarii, reprezentau 7,2 la sută (1 415 507), urmaţi de germani, 4,1 la sută (745 421), evrei, 4 la sută (728 115) şi ucraineni, 3,2 la sută (582 115). Dar aceste proporţii au variat în mod semnificativ de la regiune la regiune. De exemplu, maghiarii alcătuiesc 29 la sută din populaţia Transilvaniei şi 23 la sută în Crişana şi Maramureş, în timp ce germanii reprezentau 24 la sută din locuitorii Banatului şi 8 la sută din cei ai Transilvaniei. Evreii constituiau 30 la sută din populaţia urbană în Bucovina, 27 la sută în Basarabia şi 23 la sută în Moldova. în Transilvania, între 1910-1930, în ciuda schimbărilor de frontieră, proporţia neromânilor locuind în oraşe a crescut, chiar dacă sporul populaţiei urbane româneşti a fost mai mult decît dublu. în 1930, 27 la sută din maghiari, 23 la sută din saşi şi 10,1 la sută din români (comparativ cu 10,6 la sută în 1910) locuiau în oraşe.⁴

LUMEA RURALĂ

Agricultura a rămas principala ocupaţie a locuitorilor din mediul rural al României, iar proprietatea funciară a continuat în mare măsură să determine relaţiile lor sociale. Potrivit recensămîntului din 1930, 90,4 la sută din populaţia rurală activă identifica în agricultură — cultivarea pămîntului, creşterea vitelor, viticultura şi pomicultura — sursa principală de venituri. Deosebiri economice şi sociale semnificative împărţeau această populaţie în pături distincte.⁵ Vorbind în mare, cei ce aveau mai puţin de 5 ha erau trecuţi în categoria „gospodăriilor ţărăneşti", iar cei ce deţineau peste 500 ha, erau trecuţi în cea a „fabricilor", întrucît produceau tle obicei grîne pentru piaţa externă şi aparţineau marii

⁴ S. Manuilă şi D. C. Georgescu, Populaţia României, pp. 50-59.

⁵ Pentru o analiză a structurii sociale rurale, vezi Anton Golopenţia, „Starea culturală şi economică a populaţiei rurale din România", în Revista de igienă socială, 10/1-6, 1940, pp. 240-246.

_hurghezii sau fostei clase boiereşti. între acestea se aflau moş iile, c* ZI parcelate si închiriate ţăranilor în schimbul dijmei, ş.fermele Sute de orăşeni. Deosebinle sociale între propnetarn de moşii şi ce! ferme nu erau mari; ele nu ţineau de dimensiunea exacta apropne-fâti^diferent care era aceasta, întrucît, de obicei, aveau şi alte surse S venituri si, în orice caz, duceau acelaşi mod de vmţa urbai

Pnntre ţăranii deţinători de pămînt, diferenţele sociale eraumuttnfl Jds definite. Cîteva hectare în piu* sau in minus puteau plasa un W d într-o categorie diferită. în vîrfrU acestei ierarhii sociale se afla burii, cu proprietăţi de la 50 la 500 ha, care foloseau mina de lucra ă si aveau un mod de viaţă asemănător aceluia al intelectuala i Stelor. Aceştia aveau suficient pămînt, animale, maşini şi unelte pentru ! satisface din agricultură toate nevoile lor. Imediat după aceştia veneau ţăranii cu stare, care deţineau între 10-50 ha şi careaveau n mod de viată tipic ţărănesc, limitat, lucrînd alături de angajaţii lor plătiţi. Ei fuseseră adesea descrişi drept „masa dinamica a ţărănimii romane ş reprezentau 5-20 la sută din locuitorii fiecărui sat. Dispuneau de suficrf pămînt pentru a face faţă nevoilor lor limitate, dar, in mod obişnuit, ? sporeau veniturile prin angajarea în activităţi neagricole. Totuşi, pentru aceştia, asemenea venituri suplimentare erau de importanţa relativ mit». Micii gospodari, posedînd între 3-10 ha, şi-au menţinut independenta si, de obicei, aveau suficiente animale de povară şi unelte, dar rar erau capabili să angajeze mînă de lucra plătită. Gospodarii dependenţi, avird între 1-3 ha, nu dispuneau de suficiente animale şi unelte agricole şi, într-o măsură mult mai mare decît micii gospodari, erau nevoiţi sa-şi caute de lucru în afara agriculturii pent™ a o scoate la capăt, temenea surse de venit erau vitale pentru acei rfiuncitori agricoli cu pamint care posedau mai puţin de 1 ha. Nu aveau ce face altceva decît sa hicrese pentru ţăranii bogaţi si înstăriţi şi chiar" să migreze spre alte regiuni sau spre oraşe în căutare' de lucru, lăsîndU-şi ^^{icul lot de} P^{amiat în} §^n]? nevestelor. Producţia unor astfel de gospodării mici nu era inmăsuraşa întreţină o familie în mod corespunzător". La treapta de jos a scani sociale erau muncitorii agricoli fără pămînt. E*te dificil să se aprecieze numărul lor, dată fiind varietatea de termeni folosită în statisticile oficiale pentru a-i defini, deşi recensămîntul din 1930 arată că erau peste 500 COO. Pătura mijlocie a lumii rurale, arendaşii, era încă activă, dar pierduse impor­tanţa sa de dinainte de război în viaţa satului. în mare masuraca urmare a reformei agrare. Cu toate acestea, persoane de tot felul continuau sa fie angajate în activitatea de arendare * pămîntului de toate categoriile, dar puţine dintre ele îşi realizau veniturile exclusiv din aceasta. In orice ^caz, marile trusturi de arendare de dinainte de război dispăruseră.

338

ROMÂNIA, 1866-1947

SOCIETATE ŞI ECONOMIE

339

Ţăranii care aveau mai puţin de 10 ha de pămînt şi care au fost nevoiţi să găsească alte surse de venit pentru a-şi menţine nivelul de trai, închiriau adesea pămînt în plus, în schimbul unei dijme sau al unei plăţi în numerar. Alţi ţărani, în special cei săraci, se angajau ca zilieri, de obicei în toiul campaniei de recoltare, deplasîndu-se din loc în loc potrivit cererii de mînă de lucru. Şansele erau mai bune în unele regiuni decît în altele. în Muntenia şi Moldova, de exemplu, unde moşiile erau numeroase, unde mîna de lucru se găsea din belşug, iar concurenţa pentru terenuri suplimentare era strînsă, moşierii puteau adesea impune condiţii deosebit de grele. Situaţia multor ţărani de aici nu se deosebea astfel foarte mult de aceea de dinainte de reforma agrară. Alţi ţărani, în special în Muntenia şi Transilvania, îşi completau veniturile practicînd o meserie acasă sau făcînd un negoţ modest între propriul lor sat sau judeţ şi un oraş mai mare. O parte dintre ei practicau meşteşugurile tradiţionale săteşti, ca dulgheria şi fierăria, pentru a satisface nevoile locale, dar astfel de prilejuri erau mai puţine decît înainte de război. în unele zone, în special în Banat, micii gospodari, care o scoteau cu greu la capăt, nu aveau altă soluţie decît să-şi limiteze numărul membrilor de familie. Cînd toate astea nu le reuşeau, mulţi capi de familie erau obligaţi să ia calea pribegiei, în căutare de lucru în alt oraş, alt judeţ sau chiar altă provincie. Dacă erau meşteşugari, puteau lipsi de acasă cea mai mare parte a anului. Căutarea de surse suplimentare de venituri a făcut pa o mare parte a populaţiei rurale să rămînă în mod constant mobilă. De multe ori, o simplă carte poştală, anunţînd găsirea de lucru, era suficientă pentru a pune oamenii în mişcare. Dar o asemenea mobili­tate, deşi reprezenta o necesitate economică, a avut consecinţe nefaste pentru societatea rurală: viaţa familială s-a destrămat şi sănătatea tuturor membrilor săi a fost pusă în primejdie.

Circa 10 la sută din populaţia rurală activă era dependentă, ca primă sursă de venit, de alte activităţi decît agricultura. Cei din acest segment erau angajaţi în diverse activităţi industriale ca meşteşugari, mineri sau muncitori necalificaţi, sau erau angajaţi în comerţ, adesea ca negustori ambulanţi, sau în transporturi, mai ales ca muncitori la calea ferată.

Marea majoritate a ţăranilor duceau o existenţă precară. Un studiu efectuat pe 303 gospodării ţărăneşti, realizat în 1935, arăta că 35 la sută din venituj^brut provenea din cultivarea cerealelor, legumelor şi plantelor industriale, 22 la sută din creşterea animalelor şi 42 la sută din activităţi neagricole. Alt studiu efectuat pe un eşantion de 424 gospodării ţărăneşti, între 2,5-15 ha, referitor la perioada 1930-1934, arată că acestea nu erau economic viabile, întrucît venitul lor brut acoperea doar cheltuielile curente de cultivare a terenului, munca acelora din afara familiei şi

amortizarea de capital investit în gospodărie. Nu mai rămînea nimic ntru _aitceva; consecinţa era un nivel de viaţă sub normal. Agricultura, rima sursă de venit a ţăranilor, nu acoperea nici măcar costul hranei. Un studiu realizat în 1933-1934 asupra bugetelor unui număr de 159 gospodării, între 2,5-15 ha, arată că pentru acei ţărani careaveau mai puţin de 10 ha, cheltuielile pentru hrană depăşeau veniturile icalizate Hin agricultură. Dacă se ţine seama de venitul obţinut din angajarea în munci neagricole, atunci venitul total al gospodăriilor de 3-5 şi 5-10 ha era suficient pentru a asigura hrana unei familii. Dar acest lucru nu era valabil pentru gospodăriile sub 3 ha. în plus, pentru nici una din aceste categorii, nivelul venitului nu era suficient pentru a acoperi costul hranei, al îmbrăcămintei şi al unor astfel de cheltuieli, precum cele pentru biserică, şcoală, sănătate, ca să nu mai menţionăm şi impozitele. Pentru a supravieţui, ţăranii trebuiau să-şi restrîngă consumul de hrană şi să se mulţumească cu îmbrăcăminte necorespunzătoare, cu condiţii de locuit sub normal, ceea ce ducea adesea la îmbolnăviri grave şi chiar la moarte; puteau împrumuta bani sau să-şi vîndă pămîntul şi animalele, acte de disperare care pe termen lung reduceau şi mai mult venitul gospodăriei. Starea economică proastă în care se găseau aceste familii nu a fost pro­vocată de risipă. Hrana reprezenta articolul cel mai important în bugetul familiei: în gospodăriile sub 3 ha, ea reprezenta 6/7 din totalul cheltu­ielilor; în cele de 3-10 ha, 3/4; în cele de 10 ha, 2/3. Mai rămînea foarte puţin ca să „risipeşti" pe îmbrăcăminte şi alte „obiecte de lux".⁶

Alimentaţia majorităţii ţăranilor era, din toate punctele de vedere, nepotrivită pentru asigurarea sănătăţii şi a unui înalt nivel de productivi­tate. Lipsea varietatea. în aproape toate părţile României, porumbul era alimentul de bază. în Vechiul Regat, acesta constituia 70-95 la sută din totalul cerealelor consumate, în timp ce în alte locuri — Bucovina şi Transilvania, de pildă — proporţia era întru cîtva mai mică, probabil 50 la sută, fiind parţial înlocuit cu grîu sau secară. Porumbul se consuma m special sub formă de mămăligă. O hrană dependentă de un singur aliment este nesănătoasă, mai ales în cazul porumbului, întrucît el constituie un aliment deficitar şi nu asigură complexul de substanţe nutritive necesare creşterii şi protecţiei împotriva îmbolnăvirilor. Consumul ţărănesc de alte alimente decît cereale era în general scăzut. Laptele era unul dintre acestea şi absenţa sa din alimentaţie avea un ^etect debilitant asupra dezvoltării intelectuale şi fizice a copiilor. Princi­pala cauză a consumului scăzut de lapte era pur şi simplu lipsa vacilor. ^ln 3,5 milioane familii rurale, în 1935, aproape 2 milioane nuaveau

⁶ Ibidem, pp. 235-240. .... v ,■ -.

340

ROMÂNIA, 1866-1947

341

I

vaci. Carnea reprezenta, de asemenea, o raritate pentru majoritatea gospodăriilor ţărăneşti. Numărul relativ mic al vacilor afecta fireşte consumul de carne, dar erau, de asemenea, 1,5 milioane familii care nu aveau porci. Studii efectuate între 1930-1939, în unele părţi ale Moldo­vei, de exemplu, arată că în privinţa consumului de carne acesta era doar de 4-8 kg anual de persoană. Deşi în alte locuri cifrele difereau foarte mult, concluzia care reiese la nivelul întregii ţări era aceea că ţăranii români consumau mult mai puţină carne decît ţăranii din alte ţări europene. Cartoful era leguma cea mai larg folosită, în special în Transilvania şi Bucovina şi în regiunile muntoase ale altor provincii.⁷ Nivelul de consum al populaţiei rurale depindea în mod firesc de situaţia materială a fiecărei familii, dar hrana de care dispunea sărăcimea rurală a fost întotdeauna insuficientă. Aceasta era cea din urmă capabilă să se adapteze proastelor recolte sau altor crize. întrucît ţăranul sărac consuma de obicei mai mult de jumătate din ceea ce producea, în timpuri grele, el şi familia sa mîncau pur şi simplu mai puţin pentru a avea suficiente cereale şi legume la vînzare şi a face astfel faţă obligaţiilor fiscale ale familiei şi altor cheltuieli fixe. Alimentaţia ţăranului era de asemenea limitată prin obiceiuri, întrucît majoritatea familiilor ţărăneşti tindeau să consume doar ceea ce cultivau ele însele şi, în consecinţă, nu cumpărau mai nimic de pe piaţă. îmbunătăţirea alimentaţiei populaţiei rurale putea*să înceapă doar o dată cu sporirea şi diversificarea produc­ţiei agricole şi cu un cîştig mai substanţial al ţăranului de pe urma mun­cii sale. Aceste îmbunătăţiri, la rîndul lor, aveau să depindă de măsura în care statul era pregătit să se angajeze în dezvoltarea agriculturii.

Starea de sănătate proastă a populaţiei rurale devenise un fenomen cronic, dată fiind alimentaţia inadecvată, condiţiile de locuit rudimentare şi necunoaşterea unor norme elementare de igienă. Măsurile guvernului au adus doar o palidă îmbunătăţire a acestor condiţii. Deşi bolile infec-ţioase, precum scarlatina şi pojarul, au fost puse sub control în anii '30, bolile sociale s-auextins în aceeaşi perioadă. Cele mai serioase erau sifilisul, tuberculoza şi pelagra. Numărul cazurilor înregistrate între 1930-1937 aproape s-a dublat, ajungînd de la 341 000 la 609 000. Boală caracteristică sărăciei, pelagra a avut o incidenţă deosebit de gravă, fiind, după tuberculoză şi cancer, cauza principală a deceselor. Pelagra a avut o largă răspîndire în regiunile unde cultivarea porumbului era deosebit de intensă şi unde mari cantităţi de mămăligă formau baza alimentaţiei. Există o relaţie izbitoare între extinderea suprafeţelor cultivate cu porumb şi creşterea cazurilor de pelagră. întrucît totalul suprafeţelor

SOCIETATE ŞI ECONOMIE

cultivate cu porumb în perioada interbelică a crescut de la 3 29^ ®®® ^na la aproape 5 000 000 ha şi întrucît consumul a sporit de la 15 700 000 chintale la 35 800 000 chintale între 1927-1937, cazurile de pel^g™ ^s"^au dublat aproape, ajungînd la 68 500 (din motive necunoscute, numărul cazurilor raportate în 1937 a scăzut drastic, fiind de 8 894).

De-a lungul întregii perioade interbelice, împotriva schimbai^ ^^{a sate} au acţionat forţe puternice. Cultura tradiţională şi-a păstrat dorri^maU^{a m} sectoare importante ale vieţii rurale, precum hrana, igiena şi îngrijif^{ea sana}~ taţii. Era terenul de acţiune al femeilor şi bătrînilor, care rar părăs^{eau satu}^ şi care citeau mai puţin decît alte grupuri. Dar nici în îmbunătăţirea metode-lor agricole, nici în creşterea animalelor sau în comercializarea produselor agricole nu s-au înregistrat cine ştie ce progrese. Experienţa dobîⁿ^^ta d^e bărbaţi în armată sau de cei angajaţi în munci sezoniere, departe de ^casa> nu pare să fi avut prea mare efect asupra vieţii din satul lor de b^Ş^ă-

învăţămîntul rural, în care promotorii reformei agrare îşi puseseră mari speranţe de schimbare, a avut un impact mai mic decît cel ^Şteptat.⁸ Deşi numărul ştiutorilor de carte crescuse constant de la îr*^ceputul secolului, în 1930, 48,5 la sută din populaţia rurală avînd vîrsta de P^este şapte ani era încă analfabetă. Cel mai larg grup îl consti*^u'^au *ⁿ continuare femeile, care reprezentau 61 la sută din totalul anal^^a'^3eUl^or de la sate, o situaţie ce se datora, cel puţin în parte, ideii persi^^{ente ca} fetele nu aveau nevoie de şcoală. Majoritatea copleşitoare a cop^^OT din mediul rural, 94 la sută, beneficia ca educaţie organizată doar d^ Ş^coal^a primară. în 1930, doar 2 la sută din copii urmaseră şcoala secp¹¹¹¹^^' 0,7 la sută avuseseră parte de o şcoală profesională, iar 0,2 la su*^a> ^adică circa 20 000, urmaseră o universitate.

Şcoala primară juca astfel un rol-cheie în deschiderea satu*^m* ^sP^re lumea exterioară, dar, din numeroase cauze, ea n-a reuşit să-şi îndepli­nească rostul cum trebuie. Deşi învăţămîntul piimar era obligi⁰™ ?i gratuit pentru toţi copiii între şapte şi paisprezece ani, mulţi dintre^ aceştia (400 000 din 2 800 000) nici nu erau înscrişi, iar alţii, în num#^{r mare}' nu frecventau cursurile. în anul şcolar 1931-1932, de exemp! ^m> doar 70 la sută din cei înscrişi frecventau într-adevăr şcoala. într-ur'¹ număr de zone rurale se resimţea lipsa învăţătorilor, iar şcolile, situată *^{n sate} sau oraşe, erau greu accesibile multor familii izolate. Dar prin cipalele motive pentru slaba frecvenţă erau adesea pur şi simplu lipsa d^^{e nam}e Potrivite pentru iarnă, precum şi, mai ales, faptul că în timpul lucrărilor de primăvară şi al secerişului de toamnă copiii erau nevoiţi să lucreze

D. Şandru, Populaţia rurală, pp. 137-159.

Anton Golopenţia, „Gradul de modernizare al regiunilor rurale ale României", Sociologie românească, 4/4-6, 1939, pp. 209-217.

342 ROMÂNIA, 1866-1947

pămîntul familiei. Evident, ştiinţa de carte nu era un panaceu pentru durerile societăţii rurale. O cuprinzătoare anchetă asupra a 60 de sate, realizată de sociologi români, în anii '30, a stabilit că existau biblioteci publice în 29 de sate, cu un total de 50 000 de locuitori. între 2 300 şi 4 200 de cititori frecventau în fiecare an aceste biblioteci, citind în medie două sau trei volume pe an. Majoritatea acestora erau cărţi de beletristică sau de literatură religioasă, puţini fiind preocupaţi de probleme tehnice, economice sau de sănătate. Numărul abonaţilor la ziare şi reviste — mij­loace prin care populaţia rurală se putea informa despre ce se întîmpla în lumea largă — era mic, mai ales din cauza sărăciei larg răspîndite; ţăranii, aşa cum am văzut, aveau nevoi mai urgente decît să citească, în ciuda conservării tradiţiei în lumea rurală, în multe zone prevala ceea ce s-ar putea numi un interregn cultural. Ca urmare a amplelor schimbări sociale ce aveau loc, valorile tradiţionale erau subminate. Bătrînii şi femeile, în special, mai ţineau la ele, dar majoritatea bărbaţilor şi a tinerilor le priveau cu sentimente contradictorii. Tinerii erau reticenţi şi chiar le era ruşine să urmeze vechile obiceiuri şi credinţe, dar ei nu asimilaseră încă elementele noii civilizaţii esenţial urbane. Doar în puţine locuri, la sfîrşitul anilor '30, se restabilise un echilibru între cultura rurală tradiţională şi valorile clasei mijlocii de la oraş.

DEZVOLTAREA URBANĂ

Orăşenii reprezentau în 1930 circa 20 la sută din totalul populaţiei. Concentrarea lor într-un mic număr de oraşe este izbitoare. Din 172 de localităţi clasificate drept oraşe, 20 dintre cele mai mari găzduiau mai mult de jumătate din populaţia urbană. Explicaţia se regăseşte în faptul că 53 la sută din întreprinderile comerciale, industriale şi de transport se găseau în aceleaşi oraşe. Marea majoritate a celorlalte oraşe erau simple aglomerări urbane, care serveau necesităţilor sociale şi culturale şi care erau centre administrative locale şi pieţe de desfacere pentru schimburi de bunuri agricole şi meşteşugăreşti. Toate aceste elemente sugerează că urbanizarea nu făcuse încă decît progrese modeste. însă, în anii '30, ritmul acesteia s-a intensificat. între 1930-1941, populaţia oraşelor £ sporit cu peste 14 la sută. Creşterea s-a datorat aproape în exclusivitate imigrării din zonele rurale, care, aşa cum am văzut, fusese principala sursă a populaţiei urbane înainte de primul război mondial-⁹

h Tw

p

⁹ D. Şandru, „The Growth of Romania's Urban Population between the Tw World Wars through Peasant Immigration", în Nouvelles etudes d'histoire, 6/1, 1980. pp. 167-177.

_un

SOCIETATE ŞI ECONOMIE 3⁴

_AUU de mare fusese acest influx în cei 60* sau 70 de ani anteriori, iⁿ^_t copulaţia oraşelor se schimbase aproape fiai întregime. Doar un pr0^ce. de 2 sau 3 la sută aparţinea unei a treia sau a patra generaţii urt>^ari_n Bucureştii reprezintă un exemplu izbitor: în 1930, numai 15 la sută o^ locuitorii lor se născuseră în acest oraş; restul îl alcătuiau oameni nâsc^_t la tară sau în alte oraşe. O mare parte a c=elor nou-veniţi pare să fi ^r_n atrasă de posibilităţile de angajare şi de salariile mai bune oferite ^ industrie, dar datele precise lipsesc. Mc»lţi ţărani erau, de asemeⁿ^_ra atraşi spre oraşe de comerţ, transporturi şi •chiar de meşteşuguri, între creşterea industrială şi migrarea spre oraşe a fost evidentă în de-a lungul crizei economice de la începutul anilor '30, cînd a procese au încetinit simultan. într-o anunciită măsură, autorităţile loc^ au împiedicat de-a lungul tuturor acestor ani scurgerea de populaţi^e j, la ţară, la ordinul Ministerului Muncii, Smnătăţii şi Asigurărilor So^c^4₍ care căuta cu disperare căi de atenuare a. şomajului urban şi a p*⁰^ melor ce derivau din acesta. Cînd industri -a şi-a revenit şi au fost ridic ■ piedicile din calea migraţiei, în 1937, influxul spre oraşe s-a reluat, "^M cu o mai mare intensitate decît înainte.

Bucureştii aveau un loc aparte în pro» cesul de urbanizare. Fii«d _t centru administrativ, economic şicultu_ral complex, oraşul a cfe^s~_ta într-un ritm mai intens şi a exercitat înu treburile publice o influ^e. j_a categoric mai mare decît oricare alt oraş. Populaţia s-a mărit dyjoo 382 000 locuitori în 1918 la 631 000 în 1930 şi la aproximativ 870 ^_cel în 1939, cea mai susţinută creştere în istoria oraşului. în schimb» _Qar de-al doilea oraş ca mărime al ţării (în 1930), Chişinăul, avea d._asă 117 000 de locuitori. Bucureştii îşi datorează creşterea spectacvJ%j_ve rolului de Capitală a României Mari, car^ cerea instituţii administra * ^_e noi şi mai mari şi o birocraţie lărgită. Dar principala raţiune a f°^sid ^l0 ordin economic. Nicăieri în ţară industria- nu s-a dezvoltat atît de r^P'^- -■■ Numeroase noi întreprinderi au luat fiinţă, iar cele vechi s-au lărgit, un alt loc nu oferea antreprenorului atîtea avantaje: mînă de ' numeroasă şi ieftină, o piaţă de consum mare, apropierea de princip^7_na instituţii de credit şi mai important decrît toate, de birourile ----"*' mentale, care acordau substanţiale favoruri economice. în interbelică, Bucureştii au devenit un adev arat centru industrial, aproape orice tip de bunuri manufacturate. Aici erau plasate marile conglomerate industriale, precunn Uzinele Malaxa, care f>^ri ceau, printre altele, motoare Diesel, Io -comotive şi oţel. în 193 8 ^Ucţia industrială a oraşului reprezenta H7 la sută din totalul prod^u

po­ _cţjei

¹ Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureşt Hor, Bucureşti, 1966, pp. ÎS

-185.

344

ROMÂNIA, 1866-1947

industriale a ţării (22 la sută dacă se iau în considerare şi împrejurimile pe o rază de aproximativ 30 km). Viaţa financiară, economică şi socială a întregii ţări era influenţată în mod decisiv de industria acestui oraş. Dezvoltarea economică a Bucureştilor a influenţat aşezările din apro­piere şi a dus la dezvoltarea unui număr mare de suburbii industriale. Evoluţia comunei suburbane Colentina-Fundeni, în 1899 un sat cu aproxi­mativ 1 000 de locuitori, este tipică." Ceea ce surprinde imediat este creşterea puternică a populaţiei, de la 1 970 de persoane în 1912, la 5 950 în 1930 şi la 14 128 în 1939. Mişcarea de populaţie spre Colentina-Fun­deni se realiza în principal dinspre Bucureşti mai curînd decît din satele înconjurătoare şi a fost determinată în special de extraordinara creştere a chiriilor şi de lipsa unor locuinţe ieftine în Capitală în perioada interbelică. în 1939 majoritatea locuitorilor erau meşteşugari şi muncitori calificaţi; puţini dintre ei aparţineau clasei mijlocii a specialiştilor. A apărut o mare varietate de mici întreprinderi industriale (abatoare, tăbăcării, ateliere meca­nice) şi magazine cu vînzare cu amănuntul pentru a satisface necesităţile unei populaţii locale în creştere şi chiar ale locuitorilor oraşului Bucureşti, care se duceau să cumpere acolo. O linie de tramvai a asigurat o legătură regulată între oraş şi comuna suburbană. In ciuda creşterii populaţiei şi a intensificării activităţii economice, Colentina-Fundeni a păstrat multe caracteristici ale satului, în special sub raportul locuinţelor, care tindeau să fie mici, cel mult cu un etaj, cu structuri de rezistenţă modeste. Dar în anii '30 au început să fie introduse comodităţile vieţii urbane, în special electricitatea şi apa potabilă adusă prin conducte din Bucureşti, iar con­strucţia de case (amplasamentul, mărimea şi materialele folosite) a devenit obiect al aceloraşi reglementări care se aplicau şi în Bucureşti.

AGRICULTURA

Reformele agrare, promise în 1917, au fost introduse între 1918 şi 1921.¹² Ele au diferit de la provincie la provincie, reflectînd specificul condiţiilor economice şi sociale în care evoluase fiecare din aceste

¹¹ Petre Onică, „Evoluţia comunei suburbane Colentina-Fundeni", în Analele Institutului Statistic al României, 1, 1942, pp. 165-210.

¹² Pentru legislaţia reformei agrare în Vechiul Regat, Transilvania şi Bucovina, vezi D. Şandru, Reforma agrară din 1921 în România, Bucureşti, 1975, pp. 42-79; pentru Basarabia, vezi Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Cernăuţi, 1923, pp. 315-319, şi Mitiţă Constantinescu, L'evolution de la propriete rurale et la reforme agraire en Roumanie, Bucureşti, 1925, pp. 418-422.

SOCIETATE ŞI ECONOMIE 345

provincii. De exemplu, legislaţia din Transilvania şi Basarabia a fost mai radicală decît aceea din Vechiul Regat şi Bucovina, probabil din cauză că în primele două starea de spirit revoluţionară în 1917 şi 1918 fusese mai intensă, iar stăpînirea pămîntului şi diferenţele naţionale nu puteau fi separate. Toate aceste legi aveau drept scop primordial împărţirea pămîntului către ţărani şi erau motivate mai mult sub raport social decît sub raport strict economic.

în Vechiul Regat, guvernul Brătianu a acţionat cu repeziciune pentru a realiza reforma agrară. Lajl5 decembrie 1918) un decret-lege a pro­clamat deplina expropriere a tuturor pămînturilor deţinute de Coroană, de instituţiile publice şi private, de proprietarii absenţi şi de către străini, ca şi a domeniilor particulare depăşind 500 ha. Dar proprietarii ce deţineau mai multe moşii erau protejaţi prin prevederea potrivit căreia exproprierea avea în vedere fiecare proprietate şi nu totalitatea proprie­tăţilor deţinute de către un individ. Foştii proprietari urmau să fie compensaţi cu bonuri de tezaur cu 5 la sută dobîndă, răscumpărabile în cincizeci de ani. Ţăranii care au primit pămînt trebuiau să achite două treimi din compensaţie, iar statul o treime.

Schimbările politice au împiedicat aplicarea legii. Demisia lui Bră­tianu, la 27 septembrie 1919, în semn de protest faţă de tratamentul aplicat României la Conferinţa de Pace de la Paris, a dus la o înfrîngere a liberalilor în alegeri şi la înlocuirea acestora de către aşa-numitul Bloc Parlamentar, care a patronat o lege agrară mai radicală, elaborată de către noul ministru al Agriculturii, Ion Mihalache, unul dintre conducă­torii recent formatului Partid Ţărănesc. Spre deosebire de propunerile din 1917 şi 1918, care în esenţă erau acte politice, concepute de moşieri pentru a preîntîmpina o temută răscoală ţărănească de proporţii, proiectul de lege al lui Mihalache a exprimat un punct de vedere ţărănesc şi a fost clar influenţat de reforma agrară mai radicală aplicată în Basarabia. Acesta prevedea exproprierea tuturor terenurilor arabile particulare de peste 100 ha, urma să aibă în vedere totalul proprietăţilor moşierului, exceptînd fermele de 250-500 ha, şi limita folosinţa pămînturilor rămase proprietarilor prin interzicerea dării lor în arendă altcuiva decît coope­rativelor ţărăneşti. Mihalache nu a reuşit să treacă un asemenea proiect de lege prin parlament. Puternica presiune a moşierilor, susţinută de interesele politice şi economice liberale, 1-a convins pe Regele Ferdinand să demită guvernul Blocului Parlamentar, cu toate că acesta dispunea de o substanţială majoritate în Camera Deputaţilor.

Un guvern mai conservator, condus de către generalul Averescu, care Şi-a preluat funcţia în martie 1920, şi-a asumat responsabilitatea reformei ^agrare. Ministrul Agriculturii în guvernul Averescu, Constantin Garoflid,

ROMÂNIA, 1866-1947

SOCIETATE ŞI ECONOMIE

347

se opusese anterior unor măsuri reformatoare, în special prevederilor prin care ar fi fost înlocuite marile moşii cu mici gospodării, întrucît, considera el, o asemenea acţiune ar dezorganiza complet producţia agri­colă. O nouă lege a reformei agrare elaborată de el însuşi a fost promul­gată la 17 iulie 1921. Aceasta nu se deosebea în punctele esenţiale de legea anterioară, în ciuda obiecţiilor lui Garoflid faţă de aceasta. într-ade­văr, cei care au beneficiat au fost acum ţăranii, întrucît împărţirea pămîn-tului ţinea cont în mai mare măsură decît legea anterioară de configuraţia terenului (deal sau cîmpie) şi de nevoile individuale. Garoflid a pornit de la presupunerea că un teren de 5 ha era suprafaţa potrivită pentru o gospodărie ţărănească viabilă şi, în consecinţă, a propus ca pămîntul expropriat sa fie distribuit în loturi de cîte 5 ha sau în „suplimente" mai mici, pentru a aduce gospodăriile existente la limita de 5 ha. El a încer­cat, de asemenea, să rezolve două probleme fundamentale ale agriculturii româneşti: fîşiile ţărăneşti risipite şi continua fragmentare a micilor gospodării. In ceea ce priveşte cea dintîi, el a promis că va introduce o legislaţie specială pentru raţionalizarea împărţirii terenurilor cultivate, dar n-a luat nici o măsură, în special din cauza faptului că cei care deţineau puterea n-au manifestat nici un fel de interes pentru această idee şi pentru că majoritatea ţăranilor se opuneau cu îndîrjire modificării practicilor din vechime. Legea agrară însăşi a încercat să curme frag­mentarea loturilor ţărăneşti prin interzicerea împărţirii gospodăriilor, obţinute în virtutea prevederilor sale, în loturi de mai puţin de 2 ha la cîmpie şi de 1 ha în zona de dealuri. Interdicţia nu a avut decît un efect

minor.

în ultimă analiză, reforma agrară a fost adoptată întrucît toate clasele, chiar şi moşierii, ajunseseră să recunoască în cele din urmă inutilitatea şi pericolul încercării de a menţine vechiul sistem agrar. Mulţi conser­vatori, acceptînd inevitabilul, sperau să folosească ocazia pentru a impune agriculturii o nouă organizare, care să-i sporească eficienţa şi productivitatea. în ce-i priveşte, liberalii se pronunţau pentru reforma agrară în principiu, dar mulţi doreau să fie siguri că agricultura va continua să slujească necesităţile industriei. Agrarienii, pe de altă parte, au văzut în reformă un pas gigantic spre „ţărănizarea" agriculturii şi crearea unui stat ţărănesc, o părere care în timp s-a dovedit prea opti­mistă. Neîndoielnic, toate aceste grupuri au fost impulsionate să acţio­neze în anii imediat postbelici de spectrul unor mişcări sociale ale maselor de jos şi de necesitatea de a menţine solidaritatea naţională pentru a apăra noile teritorii dobîndite de la vecinii nemulţumiţi.

Legile reformei agrare în noile provincii, care avuseseră drept prin­cipal scop împărţirea de pămînt ţăranilor care nu aveau sau aveau prea

puţin pămînt, au urmat nişte principii similare celor aplicate în Vechiul Regat: au propus realizarea reformei prin exproprierea pămîntului domeniilor publice, al instituţiilor şi particularilor, pe temeiul necesităţii publice; au oferit compensaţii proprietarilor de pămînt, respectînd astfel dreptul la proprietate privată; au fost în primă instanţă piese ale legislaţiei sociale vizînd satisfacerea cererilor ţăranilor pentru pămînt, mai curînd decît măsuri economice menite să reorganizeze agricultura.

Legile reformei agrare pentru noile provincii nu au fost elaborate neapărat în vederea subminării statutului minorităţilor, dar din cauza naturii condiţiilor sociale şi economice din Transilvania, de pildă, schim­bările în structura proprietăţii pămîntului nu puteau să-i afecteze decît în sens negativ pe maghiari şi într-o mai mică măsură pe saşi.

în Transilvania, românii erau aproape toţi ţărani, mici gospodari sau oameni lipsiţi de pămînt, în timp ce marile proprietăţi se aflau în special în mîinile maghiarilor. Cu toate că statisticile privitoare la proprietatea funciară a grupurilor etnice sînt incomplete, se pare că moşierii maghiari deţineau circa 90 la sută din totalul proprietăţilor ce depăşeau 100 de iugăre cadastrale (1 iugăr = 0,58 ha), în timp ce românii dacă aveau 20 la sută din totalul pămîntului arabil şi al păşunilor, în primul rînd sub forma unor mici proprietăţi. Consiliul Dirigent a aprobat o lege a reformei agrare la 12 septembrie 1919, ce prevedea exproprierea în între­gime a moşiilor străinilor, a unor instituţii publice şi particulare anume şi a tuturor proprietăţilor depăşind 500 de iugăre cadastrale. Atunci cînd era vorba de expropriere, legea considera toate proprietăţile unui singur proprietar drept o unitate. Proprietăţile între 200 şi 500 de iugăre făceau obiectul unei exproprieri parţiale, iar proprietăţile sub 200 de iugăre puteau fi expropriate dacă terenul respectiv era necesar pentru aplicarea reformei în judeţul respectiv. Ţăranii care serviseră în război se aflau în fruntea lungii liste a celor îndrituiţi să fie împroprietăriţi, în timp ce ţăranii cu mai mult de 5 ha puteau primi pămînt doar după ce erau satisfăcute necesităţile tuturor acelora care deţineau o suprafaţă rnai mică de 5 ha. Spre deosebire de reformele din celelalte provincii şi din Vechiul Regat, dinainte de 1924, reforma din Transilvania a prevăzut exproprierea de păduri cu scopul de a crea păşuni comunale. Din 5 258 000 iugăre de pămînt de tot felul în Transilvania (Banat, Crişana Şi Maramureş), 2 746 000 iugăre au fost expropriate pînă în 1924. Aproximativ 177 000 de ţărani români (sau aproximativ 73 la sută din toţi beneficiarii) au primit pămînt, în timp ce 26 la sută din aceşti bene­ficiari au fost maghiari, saşi şi şvabi. Marea clasă moşierească maghiară Şi numeroase instituţii maghiare, mai ales bisericile, au suferit o ireducere

348 ROMÂNIA, 1866-1947

drastică a domeniilor lor şi, în consecinţă, a puterii lor economice şi a

activităţii lor sociale şi culturale.

Basarabia a cunoscut şi ea o reformă agrară radicală. A fost realizată

de ţăranii înşişi în timpul primului an de după revoluţia din martie 1917.

La 27 martie 1918, cînd Sfatul Ţării a votat Unirea cu România, aproape

două treimi din suprafeţele marilor moşii ajunseseră în mîinile ţăranilor.

Cu toate că Sfatul Ţării a hotărît ca reforma agrară din Basarabia să fie

respectată, legislaţia adoptată ulterior de Parlamentul Român, în 1920, şi actele administrative emise de către guvernul român i-au favorizat pe moşieri în dauna ţăranilor. Printre modificările de reţinut au fost creşterea suprafeţei maxime a proprietăţii scutite de expropriere, de la 50 la 100 ha, şi stabilirea răscumpărării la 800 lei/ha, o sumă ce a trezit vehe­mente proteste din partea ţăranilor, care susţineau că obţinuseră pămîntul prin revoluţie şi că, în consecinţă, nu datorau nimic. Cu toate acestea, micile gospodării reprezentau acum circa 90 la sută din întregul pămînt

arabil al provinciei.

Reforma agrară din Bucovina nu s-a deosebit în general d& aceea din Vechiul Regat. Au fost expropriate aproximativ 75 000 ha. Micile gospo­dării au sporit cu 28 la sută pe seama marilor moşii, pe care reforma agrară le-a redus pînă la limita a 250 ha de pămînt arabil. Dar, ca şi în celelalte locuri, reforma nu a putut rezolva problemele fundamentale ale agriculturii. Cea mai izbitoare a fost persistenţa puţinătăţii terenului arabil în raport cu densitatea populaţiei şi deţinerea de către marii moşieri, care au supravieţuit reformei, a unor largi suprafeţe de pădure, ceea ce a redus astfel posibilitatea ţăranilor de a dispune atît de această resursă economică vitală, cît şi de păşunile ce s-ar fi putut crea prin

defrişări.

Oricare ar fi fost deficienţele lor, legile reformei agrare ava. realizat un masiv transfer de pămînt de la marii moşieri la micii proprietari. Aproape 6 milioane de hectare de pămînt au fost expropriate pentru a fi împărţite ţăranilor, iar circa 1 400 000 de ţărani au primit pămînt. Cel mai izbitor rezultat a fost astfel o descreştere a numărului şi suprafeţei marilor proprietăţi în favoarea gospodăriilor mici şi mijlocii. Tendinţa a continuat să se manifeste între 1930 şi 1941, întrucît suprafaţa terenului arabil din gospodăriile cu peste 100 ha s-a redus de la 25 la sută din totalul pămîntului arabil la 13 la sută, în timp ce suprafaţa de pămînt deţinută de micii proprietari ţărani, cu terenuri între 1 şi 5 ha, a crescut de la 48 la 62 la sută. Dar schimbarea nu a dus la prosperitatea agricul­turii, întrucît numeroase proprietăţi erau prea mici pentru a fi economic viabile şi au continuat să fie reîmpărţite prin moştenire. La celălalt capăt al scării continuau să existe marile proprietăţi. Deşi moşiile de mii de

SOCIETATE ŞI ECONOMIE

349

hectare erau rare în perioada interbelică, mulţi moşieri au reuşit să-şi păstreze proprietăţi considerabile. Nu numai că au profitat de acea prevedere a reformei care rezerva proprietarului un maxim de 500 ha, dar au putut să-şi menţină o cotă substanţial mai mare din păşunile şi pădurile lor în raport cu cea fixată pentru terenurile agricole. întrucît acestea jucaseră un rol vital în economia ţărănească, neincluderea lor în totalitate în procesul de expropriere a avut un efect negativ asupra a numeroase gospodării ţărăneşti. Cu toate că articolele din legile reformei agrare din 1921 prevedeau constituirea unor islazuri comunale, ca mijloc de satisfacere a necesităţilor presante ale majorităţii ţăranilor, rezultatele s-au dovedit dezamăgitoare. în anul 1927, totalitatea pămîntului distribuit pentru a fi folosit ca păşuni comunale reprezenta doar 23 la sută din suprafaţa totală a fîneţelor şi păşunilor naturale ale ţării. în ceea ce priveşte pădurile, exproprierea lor şi constituirea de păduri comunale au fost iniţial permise doar de legea pentru reforma agrară din Transil­vania, dar în 1924 această prevedere a fost extinsă la întreaga ţară. Totuşi, nici un guvern nu şi-a asumat responsabilitatea aplicării ei şi, ca urmare, doar aproximativ 12 la sută din totalul suprafeţelor împădurite au fost distribuite ţăranilor.

Aplicarea reformei agrare a lăsat mulţi ţărani nemulţumiţi. Un mare număr dintre aceştia, între 30-35 la sută dintre cei 2 300 000 de ţărani îndreptăţiţi să fie împroprietăriţi în 1921, nu au primit nimic, în principal datorită faptului că nu era suficient pămînt pentru a satisface pe toată lumea. Aceşti ţărani ori au îngroşat rîndurile proletariatului rural, ori au fost forţaţi să închirieze pămînt de la moşieri în schimbul unei plăţi în bani sau al unei dijme în produse. Dar chiar acei ţărani care au beneficiat de reformă au fost nevoiţi să suporte întîrzieri prelungite şi adeseori costisitoare pînă şi-au obţinut terenurile alocate. Lucrările tehnice ale reformei - măsurarea pămîntului care făcea obiectul exproprierii şi marcarea parcelelor care urmau să fie date individual ţăranilor - se desfăşurau cu o îngrozitoare încetineală. în 1927, doar aproximativ jumătate din moşiile care făceau obiectul exproprierii fuseseră măsurate şi doar o parte relativ mică din acestea, în jur de 1 100 000 ha, fusese parcelată pentru a fi distribuită. Adesea, pentru a atenua frustrarea ţăra­nilor, s-a procedat la acordarea provizorie de pămînt, dar asemenea practici au avut consecinţe economice nefericite. Producţia a suferit, întrucît ţăranii nu se simţeau stimulaţi să realizeze lucrări de ameliorare ^a suprafeţelor pe care le lucrau atîta timp cît existau dubii privind atribuirea lor definitivă. Pentru aceleaşi raţiuni — posesia nesigură — ţăranii obţineau cu greu împrumuturi. Aceştia erau, de asemenea, obiec­tul aşa-numitei arende forţate, o sumă pe care trebuiau să o plătească

350

ROMÂNIA, 1866-1947

guvernului pînă obţineau titlul deplin de proprietate şi care, pînă în 1931, nu a contat ca plată pentru răscumpărare.

Pămîntul a continuat să treacă dintr-o mînă în alta în anii '30, în parte ca urmare a faptului că alocarea către ţărani a pămîntului expropriat nu se încheiase. Dar operaţiunile pieţei, activitatea asociaţiilor ţărăneşti şi criza economică mondială au avut o şi mai mare influenţă asupra struc­turii proprietăţii funciare în deceniul de dinaintea celui de-al doilea război mondial. Asociaţiile rurale de cumpărare a terenurilor, dominate de obicei de ţărani prosperi, au cumpărat suprafeţe considerabile de pămînt de la marii moşieri care mai rămăseseră. La celălalt capăt al scării sociale, ţăranii săraci şi alţi mici gospodari, care nu erau în stare s-o scoată la capăt, mai ales din cauza crizei economice, îşi vindeau proprietatea vecinilor lor mai avuţi. Mare parte din acest pămînt ajunsese iniţial în mîinile ţăranilor prin reformele agrare. O anchetă efectuată în 1938 în cîteva sate a constatat că, la cîmpie, ţăranii care primiseră astfel de terenuri în anii '20 au pierdut, în general, între 30-40 la sută din pămînturile lor. Reforma agrară şi legislaţia suplimentară nu au întrerupt astfel procesul de stratificare socială de la ţară. In perioada 1930-1941 numărul gospodăriilor între 10-100 ha a scăzut de la 7,6 la 6,4 la sută din totalul gospodăriilor, însă suprafaţa de pămînt pe care se întindeau acestea a crescut de la 14 la 24 la sută din întreg pămîntul arabil.

Sînt greu de cîntărit efectele legilor de reformă agrară asupra organi­zării agriculturii, dar ele nu par să fi schimbat în mod semnificativ struc­turile existente. Marii moşieri care mai rămăseseră foloseau în mai mare măsură maşinile agricole şi forţa de muncă angajată, pentru a compensa pierderea mîinii de lucru ţărăneşti şi, cel puţin în primii cîţiva ani de după legiferarea reformei, mulţi ţărani ezitau să încheie contracte cu moşierii, iar cei care o făceau preferau să plătească o sumă în numerar decît să dea dijmă pentru pămîntul muncit de către ei. Cu timpul însă, s-a observat o reîntoarcere parţială la situaţia anterioară reformei — numită de unii critici „neoiobăgistă" — întrucît din ce în ce mai mulţi ţărani au fost nevoiţi să închirieze pămînt de la moşieri pentru a completa ceea ce primiseră ca urmare a exproprierii moşiilor şi, în felul acesta, au revenit la o stare de dependenţă economică. Vina pentru perpetuarea neajunsurilor din agricultură nu poate fi pusă doar pe seama reformei agrare. La determinarea dezvoltării economice şi sociale a României Mari concurau forţe care aveau prea puţin de a face cu legislaţia din anii 1918-1921, în special un spor rapid de populaţie, o neîntreruptă fărîmiţare a gospodăriilor ţărăneşti prin moştenire şi prin vînzări parţiale, capriciile pieţei internaţionale, dezvoltarea lentă a industriei şi priorităţile economice ale guvernului român. Legile reformei nu au afectat nici ele

SOCIETATE ŞI ECONOMIE

351

în mod drastic axarea agriculturii româneşti pe producţia de cereale, deşi era evidentă tendinţa diferitelor categorii de ţărani de a diversifica culturile. Cu toate acestea, în 193 9 cerealele acopereau 83,5 la sută din totalul pămîntului arabil, în comparaţie cu 84,7 la sută în 1927.

Reforma agrară nu a îmbunătăţit nivelul de trai al majorităţii ţăranilor. în primul rînd, aceasta nu a satisfăcut nevoia lor de pămînt. Mulţi au rămas fără pămînt, de fapt, dar chiar acei care au fost împroprietăriţi adesea nu au primit suficient pămînt pentru a-şi aduce gospodăria la nivelul promis de 5 ha. în plus, legile reformei prevedeau doar împărţirea de pămînt. Ele nu asigurau ţăranilor animale, unelte şi credite, toate acestea fiind esenţiale ca ţăranul să-şi lucreze terenul cu oarecare per­spectivă de succes. Aşa-numita clasă mijlocie sătească, formată din ţărani ce deţineau între 10 şi 50 ha, s-a consolidat, dat fiind că membrii ei şi-au mărit suprafaţa de teren arabil deţinută şi au devenit mai activi şi mai influenţi din punct de vedere politic. Dar, în general, ţăranul cu o gospodărie sub 3 ha nu reuşea sa se descurce în cazul în care lucratul pămîntului era singura sa sursă de venituri.¹³ '

Incapacitatea diverselor categorii de ţărani de a-şi îmbunătăţi nivelul de trai s-a datorat în parte politicilor fiscale şi economice guvernamentale, care l-au împovărat greu pe ţăranul obişnuit. Acesta trebuia să plătească numeroase taxe şi impozite la ni^vel local şi naţional, care-i diminuau venitul net. Potrivit unei cercetări, desfăşurate în anul 1938 asupra unui număr de şaizeci de sate, impozite-le pe proprietăţile sub 3 ha s-au ridicat la 2 la sută din cheltuielile anual e pentru administrarea şi întreţinerea unei gospodării în Bucovina, la 9 la sută în Muntenia, la 10 la sută în Moldova şi la 17 la sută în Basarabia. Cu cît era mai mare proprietatea, cu atît devenea mai grea povara impozitelor. Restricţiile la exportul de produse agricole şi taxele înalte la export (acestea au fost desfiinţate în 1931) au afectat în mod negativ gospodăria ţărănească. Acestea au făcut ca preţurile pentru asemenea produse să rămînă joase pe piaţa internă şi au contribuit la creşterea diferenţei dintre preţurile produselor agricole şi cele ale bunurilor manufacturate necesare ţăranului. Potrivit unor estimări diverse, preţurile reale ale bunurilor industriale au crescut de trei ori faţă de preţul produselor agricole în intervalul 1913-1940. Pentru ca să fie în măsură să cumpere 2-6 de articole industriale esenţiale, în 1913, ţăranul trebuia să producă 264 kg de gnu sau 407 kg de porumb, dar, în 1939, aceste cifre erau de 689 kg şi, respectiv, 918 kg. Consecin­ţele au fost atît în detrimentul ţăranului, cît şi al industriei. Cel dintîi se

¹³ Vasile Bozga, Criza agrară în România dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, 1975, pp. 72-74.

352

ROMÂNIA, 1866-1947

SOCIETATE ŞI ECONOMIE

353