Primul război mondial neutralitatea, 1914-1916

cN

s

z o

o

N

><

ai

os a.

f .15

iii

1

«

00

l_ on- )cB .™ O g ^JS S ^ > y O cu

C<3 3 J-( ■*-" *-i -, ><

c7S-S l.ş

« | 2 .a •& | rS

s

'5

^ I

-s o

>^ co

286

ROMÂNIA, 1866-1947

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

2*7

întrucît numai România avea forţele imediat disponibile pentru a trece la acţiune împotriva Republicii Sovietice. El se angajase deja într-o campanie înverşunată de cîştigare a sprijinului împotriva Ungariei şi a bolşevismului şi era dornic să purceadă la o campanie militară cu auto­rizarea Aliaţilor, în scopul de a pătrunde mai adînc în Ungaria, de a răs­turna regimul blestemat, această acţiune accentuînd pretenţiile teritoriale ale României. Dar speranţele sale s-au năruit, cînd, la 1 aprilie, Consiliul Suprem a hotărît să trimită pe generalul Jan Christian Smuts la Buda­pesta pentru a încerca să ajungă la o înţelegere cu Bela Kun, şeful noului guvern ungar. Brătianu se temea că, dacă Bela Kun avea să fie conci­liant, Consiliul Suprem va recunoaşte regimul acestuia şi-1 va invita să trimită o delegaţie la Paris, situaţie care ar fi putut costa scump România sub raport teritorial. Dar temerile sale s-au dovedit nefondate. Kun numai conciliant nu a fost la întîlnirea sa cu Smuts. El a respins autoritatea Consiliului Suprem de a impune propria sa graniţă Ungariei şi a cerut ca linia de demarcaţie de-a lungul Mureşului, din 13 noiembrie 1918, să fie restabilită şi, drept rezultat, armata română să fie obligată să se retragă la estul rîului. Smuts n-a avut altă alegere decît să se reîntoarcă la Paris, la 12 aprilie, lăsînd conflictul româno-ungar nerezolvat. între timp, Brătianu şi Consiliul de Miniştri de la Bucureşti hotărîseră să ia lucrurile în propriile lor mîini, trimiţînd armata română mai adînc spre vest. Ei plănuiau să înceapă ofensiva la data de 16 aprilie. Un atac ungar, declanşat în regiunea Munţilor Apuseni, în noaptea de 15 spre 16 aprilie, a dat campaniei române aparenţele unui contraatac şi a folosit pentru a-i calma pe Aliaţi, a căror nemulţumire faţă de comportarea lui Brătianu ajunsese la un punct critic.

Ofensiva română s-a desfăşurat cu succes şi a împins constant ina­micul înapoi în estul Ungariei. Brătianu a urmărit cu înfrigurare înain­tarea armatei române, întrucît era convins că viitoarele fruntarii ale României depindeau de rezultatul acestei campanii. La 25 aprilie, el şi-a informat colegii de la Bucureşti că era pregătit să exercite în continuare presiuni pentru o graniţă pe Tisa şi că nu va accepta „ca dificultăţi politice" — referire la aşteptatele obiecţii din partea Aliaţilor — să-i stea în cale. Era de asemenea dornic să coordoneze o ocupaţie militară comu­nă a Ruteniei şi a sudului Galiţiei, împreună cu armata poloneză, cu scopul de a preveni o joncţiune a „bolşevicilor ruşi şi unguri".

La începutul lunii mai, armata română avansase mult în estul Ungariei şi nu exista nici un obstacol serios în calea unui marş asupra Budapestei. Dar în acest moment, la Paris, Aliaţii au intervenit ferm cerînd oprirea înaintării românilor spre Tisa. Brătianu însuşi a început să reflecteze mai bine în legătură cu înţelepciunea înaintării mai adînci în teritoriul Ungariei,

întrucît nu dorea să realizeze răsturnarea Republicii Sovietice şi înlocuirea acesteia cu un guvern ungar conservator şi naţionalist, care, cu sprijinul Aliaţilor, ar fi rezistat cu siguranţă cererilor teritoriale ale României. In consecinţă, la începutul lunii mai, înaintarea română s-a oprit la Tisa.

în iunie, relaţiile dintre Consiliul Suprem şi Brătianu s-au degradat din nou. La 10 iunie, Consiliul 1-a admonestat pe Brătianu pentru faptul că nu ţinuse seama de linia de demarcaţie Franchet d'Esperey şi, ca atare, precipitase criza care a dus la demisia guvernului Kârolyi şi la venirea la putere a bolşevicilor. Mînia Consiliului fusese aţîţată de campania armatei ungare de pe frontul cehoslovac, care începuse la 30 mai şi care avusese succese notabile. Dar Bela Kun răspunsese într-un mod conciliant ultimatumului adresat de Consiliu pentru a opri înaintarea Armatei Roşii, iar Consiliul spera să folosească această ocazie pentru a realiza şi o regle­mentare paşnică a disputei teritoriale ungaro-române. Aliaţii au cerut acum ca Brătianu să-şi retragă trupele de la Tisa pe linia de demarcaţie trasată în februarie de către Consiliul Inter-Aliat de Război. Brătianu a refuzat. Atunci cînd a subliniat că nu el era responsabil pentru condiţiile sociale din Ungaria şi cînd a insistat că Tisa era singura linie de apărare concretă pentru armata sa, Consiliul a ameninţat că îi va tăia orice aprovizionări militare şi orice alt ajutor acordat României dacă nu se va conforma imediat condiţiilor sale. Impasul ivit între Aliaţi şi Brătianu în privinţa frontierelor a fost accentuat de o dispută acerbă referitoare la politica României faţă de minorităţi. Convins că nu putea obţine nimic mai miilt la Paris, cel puţin pentru moment, Brătianu a plecat spre casă la 2 iulie.

în decurs de o lună, trupele române aveau să ajungă la Budapesta. Rămăseseră pur şi simplu pe poziţiile lor pe Tisa, un act care arătase încă o dată că Aliaţii nu vor lua nici o măsură serioasă pentru a duce la îndeplinire ameninţările împotriva României. Armata ungară, care profitase de acalmia luptelor pentru a se regrupa, a lansat un atac dincolo de Tisa, la 20 iulie. Dar după o înaintare iniţială, aceasta a fost respinsă de o puternică contraofensivă română, începută la 24 iulie. La 29 iulie, românii au trecut Tisa şi s-au îndreptat rapid spre Budapesta. La 1 au­gust, Kun şi guvernul său au demisionat, iar la 4 august armata română a intrat în capitala Ungariei. Principalul obiectiv urmărit de Brătianu prin ocuparea oraşului a fost acela de a instala un guvern doritor să facă pace pe baza unor condiţii favorabile României. Pentru moment, românii au impus severe condiţii de armistiţiu noului guvern ungar: reducerea armatei ungare la 15 000 de oameni, aceasta putînd fi folosită doar pentru apărarea ordinei publice; confiscarea întregului echipament militar care depăşea necesităţile acestei forţe; plata tuturor cheltuielilor implicate de întreţinerea forţei româneşti de ocupaţie la vest de Tisa. Autorităţile

288

ROMÂNIA, 1866-1947

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

289

de ocupaţie româneşti au confiscat, de asemenea, mari cantităţi de echipament industrial, locomotive şi alte bunuri mobile, acţiune pe care au justificat-o ca reprezentînd reparaţii pentru pierderile pe care România le suferise de-a lungul ocupaţiei germane şi austro-ungare din 1917-1918.

In timp ce se consuma disputa româno-ungară cu privire la frontieră, Brătianu fusese implicat într-o dispută cu Aliaţii privind drepturile minorităţilor. Problema în dispută era în esenţă similară aceleia care cauzase atîta ostilitate între România şi puterile occidentale la Congresul de la Berlin din 1878: statutul civil al evreilor din România. Metoda aplicată de către Marile Puteri în abordarea acestei probleme a fost, de asemenea, o reminiscenţă a conferinţei de pace anterioare. Acestea au introdus în proiectul tratatului de pace cu Austria garanţii privind drep­turi egale, precum şi angajamentul de a lua ulterior alte măsuri pe care le-ar fi putut considera drept necesare în favoarea evreilor. Toate aceste drepturi urmau să fie stabilite în detaliu într-un tratat separat al minori­tăţilor, pe care Aliaţii aveau să-1 redacteze, iar România ar fi fost obligată să-1 semneze. Influentele organizaţii evreieşti din Europa Occidentală au adus această chestiune în faţa Marilor Puteri şi au făcut presiuni pentru o soluţie care să asigure garanţii internaţionale cu privire la orice fel de angajamente pe care şi le-ar putea asuma guvernul României.

Brătianu s-a simţit nu numai profund jignit, dar şi îngrijorat că gru­purile evreieşti care aveau strînse legături cu cercurile financiare şi politicienii liberali din Europa Occidentală şi America puteau crea enor­me dificultăţi României chiar în momentul în care aceasta avea nevoie disperată de ajutorul Aliaţilor pentru a-şi împlini aspiraţiile sale naţio­nale, în consecinţă, el a promis Aliaţilor, la 31 mai, că România va asigura „egalitatea absolută" şi libertăţi politice largi tuturor minorităţilor etnice, dar a refuzat să accepte o micşorare a suveranităţii ţării sale permiţînd altor state să dicteze politica guvernamentală. Refuzul său hotărît de a accepta mai mult a condus la noi tensiuni cu Aliaţii, ceea ce a precipitat plecarea lui de la Paris la 2 iulie.²⁰

De la Bucureşti, Brătianu a continuat să se opună Tratatului cu Aus­tria. O misiune a Consiliului Suprem, condusă de Sir George Clerk, venită la Bucureşti la începutul lunii septembrie, a sporit tensiunea, întru-cît aducea o notă a Consiliului, ce îl acuza pe Brătianu de sfidare fla­grantă a voinţei acestuia, prin urmărirea propriilor sale obiective în Ungaria. în asemenea împrejurări, nu este surprinzător că Aliaţii au respins propunerea lui Brătianu ca România să adere la tratat, dar să nu fie obligată să îndeplinească prevederile ce-i lezau interesele. Lucrurile

²⁰ Ibidem, pp. 55-56, 78-86.

ajungînd într-un astfel de impas, nici un delegat român nu a fost prezent la semnarea Tratatului cu Austria de la Saint Germain la 10 septembrie. Două zile mai tîrziu, Brătianu şi guvernul său au demisionat, invocînd drept motive neluarea în seamă a Tratatului de pace din 1916 de către Consiliul Suprem şi impunerea de către acesta a unor condiţii incom­patibile cu suveranitatea ţării. Brătianu a fost urmat în funcţie, la 29 sep­tembrie, de fostul său ministru de Război, generalul Arthur Văitoianu, dar nu exista nici o îndoială că el deţinea puterea reală în guvern.

Consiliul Suprem a rezolvat în cele din urmă problemele cu România la 15 noiembrie, cînd a adresat guvernului Văitoianu un ultimatum, cerîndu-i ca în interval de 8 zile să retragă armata română din Ungaria pe linia de frontieră stabilită de Conferinţa de Pace; să primească o comisie inter-aliată care să aprecieze valoarea bunurilor rechiziţionate în Ungaria de forţele de ocupaţie române; să oprească orice viitoare re-chiziţie; să semneze tratatul cu Austria şi Tratatul Minorităţilor. Consiliul a ameninţat cu severe sancţiuni în cazul în care guvernul nu se va conforma. Guvernul Văitoianu a refuzat, cu toate acestea, şi a demisionat la 30 noiembrie. Succesorul său, aşa-numitul guvern al Blocului Parla­mentar, condus de Alexandru Vaida, a hotărît să accepte condiţiile Consiliului, pentru a nu periclita cîştigurile deja obţinute şi pentru a restabili bunele relaţii cu Occidentul, pe care majoritatea politicienilor români le considerau esenţiale pentru dezvoltarea postbelică a ţării. Vaida a fost de acord în principiu să rezolve diferendele privind Ungaria şi 1-a trimis pe generalul Coandă la Paris, unde acesta a semnat Tratatul cu Austria şi Tratatul Minorităţilor la 9 decembrie.

Situaţia Banatului a fost rezolvată relativ uşor. Brătianu căutase să încorporeze întreaga regiune în România pe baza criteriului populaţiei (600 000 români faţă de 400 000 şvabi şi 300 000 sîrbi) şi a unităţii eco­nomice şi geografice a regiunii, dar Consiliul Suprem a trasat frontiera între România şi noua Iugoslavie de-a lungul unor graniţe aproximativ etnice: românii au primit circa două treimi din regiune, iar sîrbii o treime. Armata sîrbă, care ocupase cea mai mare parte a Banatului, a abandonat acea porţiune care avea să revină României în mîinile fran­cezilor, aceştia predînd-o apoi armatei române în iulie 1920.

Aprobarea formală de către Aliaţi a dobîndirii de către România a Basarabiei a fost o altă chestiune. Ea a fost dată încet şi fără tragere de inimă şi a pus forţa de convingere a lui Brătianu la grea încercare. El a subliniat că 70 la sută din populaţie era românească şi a insistat că unirea ^cu România fusese realizată liber de către o adunare legal constituită, Sfatul Ţării. într-una din apariţiile sale în faţa Comisiei Teritoriale Româneşti, la 22 februarie 1919, el a atras atenţia că naţiunea română

290

ROMÂNIA, 1866-1947

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

291

nu putea exista fără Nistru ca graniţă răsăriteană: „Basarabia este uşa casei noastre; în mîna altora ar primejdui însăşi vatra". Dar Aliaţii nu au fost lesne influenţaţi. Americanii par să fi fost cei mai încăpăţînaţi. Secretarul de Stat Robert Lansing, afişînd un scepticism arogant cu privire la modul în care România dobîndise teritoriul, a întrebat dacă Brătianu ar fi de acord cu un plebiscit în Basarabia. Brătianu a răspuns că nu crede că ar fi de acord. El a susţinut că nu are nici un fel de dubii în privinţa rezultatului, dar că nu va fi de acord cu o retragere a armatei, ceea ce, în mod sigur, ar expune populaţia la „anarhie bolşevică".

întreaga chestiune, care a fost amestecată cu alte probleme în suspen­sie între Aliaţi şi România, s-a prelungit aproape tot anul 1920. La începutul acelui an, Alexandru Vaida, prim-ministrul României, s-a dus la Paris şi a ajuns la o înţelegere cu Aliaţii în privinţa evacuării Ungariei. Spre sfîrşitul lui martie, evacuarea fusese încheiată, dar Consiliul Amba­sadorilor, care se constituise în cadrul Conferinţei de Pace, a declarat că nu va semna tratatul pe care îl elaborase cu privire la Basarabia pînă cînd România nu va semna pacea definitivă cu Ungaria. Această condiţie a fost pînă la urmă îndeplinită, atunci cînd România a semnat Tratatul de la Trianon, la 4 iunie 1920, prin care i s-a acordat întreaga Transilvanie inclusiv oraşele Oradea şi Arad. Totuşi, abia la 28 octombrie, i-a prezentat Consiliul Ambasadorilor lui Take Ionescu, ministru de Externe în noul guvern condus de către generalul Averescu, tratatul cu privire la unirea Basarabiei cu România. Acesta recunoştea suveranitatea României asupra teritoriului respectiv şi specifica Nistrul drept graniţă între România şi Rusia, dar prevedea, de asemenea, că Rusia va adera la tratat atunci cînd va veni la putere un guvern cu care Aliaţii vor putea trata şi că toate aceste probleme în dispută în privinţa detaliilor tratatului vor fi rezolvate atunci prin arbitrarea de către Consiliul Societăţii Naţiunilor. Dar negocierile propriu-zise pentru o reglementare aveau să fie lăsate pe seama României şi a Rusiei. Refuzul acesteia din urmă de a recunoaşte suveranitatea Româ­niei asupra teritoriului s-a dovedit un obstacol major în calea normalizării relaţiilor între cele două ţări de-a lungul întregii perioade interbelice.

Conferinţa de pace a rezolvat cu relativă uşurinţă problema graniţelor în Dobrogea între România şi Bulgaria. Tratatul de la Neuilly din 27 no­iembrie 19Î9 a lăsat intactă frontiera stabilită prin Pacea de la Bucureşti din 1913.

în toamna anului 1920 toate noile cîştiguri teritoriale ale României primiseră sancţionarea pe plan internaţional. Se adăugaseră astfel 156 000 km² (în 1919, România cuprindea astfel 296 000 km²) şi 8,5 mi­lioane de locuitori (în 1919, România avea 16 250 000 locuitori) faţă de Regatul dinainte de război. Numărul românilor trăind în afara frontierelor

noului stat naţional mărit se redusese în consecinţă la aproximativ 600 000: 250 000 în Uniunea Sovietică, 230 000 în Iugoslavia, 60 000 în Bulgaria şi doar 24 000 în Ungaria. Dar în procesul de împlinire a aspiraţiilor naţionale îndelung nutrite, românii s-au ales şi cu substanţiale minorităţi. în 1920, în jur de 30 la sută din populaţie era formată din neromâni, faţă de 8 la sută înainte de război, potrivit recensămîntului realizat în 1912. Minorităţile cele mai importante în noua Românie erau maghiarii (9,3 la sută din totalul populaţiei), evreii (5,3 la sută), ucrai­nenii (4,7 la sută) şi germanii (4,3 la sută). Noile provincii au sporit de asemenea substanţial capacitatea productivă a României. De exemplu, potenţialul industrial al ţării era în 1919 de 235 la sută faţă de ceea ce fusese în 1916, o creştere datorată în principal Transilvaniei şi Banatului.

Aceste cîştiguri de teritoriu, populaţie şi capacităţi economice trebuie totuşi cîntărite în raport cu enormele pierderi umane şi materiale cauzate de război. Dacă se adaugă numărul soldaţilor ucişi — aproximativ 300 000 — la numărul de morţi din rîndul populaţiei civile, se apreciază că România a pierdut o zecime din populaţia ei de dinainte de război. Totalul distrugerilor suferite de industrie, agricultură şi alte ramuri ale economiei şi de proprietatea particulară au fost apreciate la 72 000 mi­lioane lei aur. Industria a suferit cel mai mult. Din 845 de întreprinderi ce primeau sprijin guvernamental în 1915, numai 217 se aflau în func­ţiune în 1917-1918, iar producţia din 1918 scăzuse drastic în toate ramurile faţă de ceea ce fusese în 1913-1914: petrol — la 47 la sută; cărbune — la 41 la sută; metalurgie — la 19,4 la sută. Reţeaua de trans­port fusese aproape în întregime distrusă: din 910 locomotive în 1914, în 1919 se mai aflau în funcţiune doar 265, iar numărul vagoanelor de marfă se redusese de la 53 576 la 3 511. Agricultura se afla într-o situaţie similară. Din cauza lipsei mîinii de lucru, a animalelor de povară, a maşinilor şi uneltelor, producţia scăzuse la asemenea niveluri încît în 1919 România — un exportator de cereale tradiţional — a trebuit să importe grîne şi alte alimente pentru a face faţă necesităţilor urgente ale populaţiei. în 1919-1920 fuseseră însâmînţate doar 8 300 000 ha, faţă de 13 700 000 ha în 1911-1915, iar producţia de gnu a scăzut la 35 la sută.²¹

România se confrunta cu sarcini înspăimîntătoare. Mai întîi trebuiau înlăturate pagubele de război, apoi trebuia să se asigure integrarea în structurile existente a noilor provincii şi a noilor cetăţeni şi redefinirea instituţiilor unui stat naţional modern. Ca şi în secolul anterior, intelec­tualii au fost cei ce au oferit proiectele.

²¹ Emil Racilă, Contribuţii privind lupta românilor pentru apărarea patriei în primul război mondial, 1916-1918, Bucureşti, 1981, pp. 288-294; Muşat şi Ardeleanu, Viaţa politică 1918-1921, pp. 26-30.

7 MAREA DEZBATERE

MAREA DEZBATERE

293

în perioada dintre cele două războaie mondiale, intelectualii români de cele mai diverse convingeri ideologice s-au angajat într-o polemică aprinsă în privinţa cursului pe care trebuia să-1 ia dezvoltarea ţării. Lăsînd în urmă marea conflagraţie şi lupta pentru unificarea politică şi avînd imediat în faţă sarcina organizării noii Românii, ei au fost nevoiţi să reconsidere vechile valori şi să găsească noi definiţii ale specificului naţional. Prilejurile sporite de integrare politică şi culturală în Europa Occidentală au accentuat urgenţa lor.

Răspunsurile pe care le-au dat acestor chestiuni fundamentale au sfidat consensul. Totuşi, oricît de diverse ar fi fost problemele pe care le ridicau, se pot discerne două grupări largi de intelectuali — europeniştii şi tradiţionaliştii. Cei dintîi considerau România ca parte a Europei şi insistau qă ea nu avea altă alegere decît să urmeze calea de dezvoltare economică şi socială urmată de Occidentul urbanizat şi industrializat. Tradiţionaliştii, pe de altă parte, scoteau în evidenţă caracterul agrar al României şi căutau modele de dezvoltare bazate pe propria ei moştenire socială şi culturală unică. Afinităţile ambelor grupări cu curentele de gîndire antebelice sînt izbitoare, dar acest lucru nu este surprinzător, deoarece ei se inspirau copios din viziunile agrare şi industriale ante­rioare privind viitorul României. Totuşi, în materie de originalitate, gîndirea acestora nu a plătit tribut predecesorilor lor intelectuali, întrucît ei au reinterpretat locul României în Europa, în lumina propriei experienţe şi a propriilor speranţe privind noul veac.

EUROPENIŞTII

Europeniştii, deşi abordau dezvoltarea din unghiuri diferite, împăr­tăşeau aceeaşi opinie despre istoria modernă a României şi locul ei în această parte a Europei. Două personalităţi se impun cu deosebire: criticul literar Eugen Lovinescu şi economistul şi sociologul Ştefan

Zeletin. Pentru prima oară în literatura cultă, ei au procedat la o investigare cuprinzătoare a cauzelor care s-au aflat la baza dezvoltării României moderne. Ambii legau acest proces de introducerea capita­lismului de tip occidental în Principatele Române şi considerau Revoluţia de la 1848 şi Constituţia de la 1866 drept pietre de hotar în asigurarea supravieţuirii ţării. Dar Lovinescu găsea fqrtajriobrice. a schimbării în idei^în timp ce Zeletin punea accentul pe cau^ele_ecqnpmice şi sociale. Cu toate acestea, ambii erau de acord că „occidentalizarea" era o etapă istorică necesară, prin care era sortită să treacă fiecare ţară, şi nu aveau nici un dubiu că forţele externe, adică influenţele europene, mai curînd decît cele interne, reprezentaseră catalizatorul principal al dezvoltării României moderne.

Eugen Lovinescu (1881-1943) a fost cel mai influent critic literar al vremii. în afară de gîndirea şi literatura română, literatura şi gîndirea franceză au exercitat o influenţă majoră asupra dezvoltării sale intelectuale (şi-a luat doctoratul la Sorbona în 1909). Adoptînd o per­spectivă europeană chiar de la primele sale scrieri critice, el s-a opus acelor concepte ideologice şi estetice, ca de pildă ale sămănătoriştilor, care căutau inspiraţia creatoare într-o lume rurală idealizată şi insistau asupra funcţiei sociale primordiale a artei.

Critica sa cea mai susţinută împotriva curentului agrarian şi a celui tradiţionalist s-a exprimat în analizele sale cuprinzătoare consacrate formării României moderne — Istoria civilizaţiei române moderne (3 volume, 1924-1926). El a trasat originile României moderne, fixîndu-le în prima jumătate a secolului al XlX-lea, la începuturile amplelor cojiţâcJjeJiiîele^tualeji^^ cu Europa Occidentală, şi le-a

p ş

tratat ca o confruntare între sistemul occidental şi cel autohton de idei. Primul a triumfat, argumenta el, întrucît elitele din Moldova şi Muntenia au considerat Europa ca fiind superioară Estului. Aceste elite au purces la ştergerea enormelor diferenţe pe care le percepeau între ei înşişi şi Occident, prin adoptarea instituţiilor, moravurilor şi metodelor acestuia din urmă, în conformitate cu ceea ce Lovinescu a numit „sincronism/'. Această „lege" era în opinia sa cheia înţelegerii relaţiei dintre Româ­nia agricolă şi patriarhală, pe de o parte, şi Occidentul industrializat şi urbanizat, pe de altă parte. în consecinţă, inferiorii au imitat superiorii, adică popoarele subdezvoltate le-au imitat pe cele avansate, iar satul a imitat oraşul. La început,|^^^^ra deplină, superficială şi neselectivă, dar pe măsură ce avea loc un proces de maturizare, ea s-a transformat mtr-o adaptare a ceea ce în mod conştient era considerat a fi necesar şi superior, stadiu pe care România 1-a atins, în opinia lui Lovinescu, în anii '20 ai secolului nostru. Dar, insista el, sincronismul nu a fost doar

294

ROMÂNIA, 1866-1947

MAREA DEZBATERE

295

simplă imitaţie; a fost deopotrivă integrale?Era convins că întreaga Europă devenea mai unită, drept rezultat al extinderii mijloacelor moderne de comunicaţie şi a subliniat că cele mai diverse societăţi se „omogenizau" mai rapid decît oricînd înainte. Drept exemplu, el cita viteza cu care se internaţionalizase o nouă formă de artă, cît de rapid s-au răspîndit în Europa impresionismul, cubismul, expresionismul şi

j" dadaismul. Era evident, considera el, că România nu putea să nu devină

i parte a acestei civilizaţii integrale şi cosmopolite.¹

Civilizaţia, deci, însemna pentru Lovinescu Occidentul cu industria sa, cu centrele sale urbane, cu instituţiile politice şi economice liberale. El remarca rapiditatea cu care România începea să semene, din ce în ce mai mult, cu Occidentul din toate punctele de vedere. Considera evoluţia istorică a Europei moderne ca o competiţie între ideile inovatoare şi democratice promovate de clasele sale urbane, pe de o parte, şi ideile patriarhale, reacţionare, susţinute de clasele rurale, pe de altă parte. Partizan de neclintit al ideii de_rjrngr£S4.-el nu avea nici o îndoială în privinţa celor care vor cîştiga. A denunţat drept „romantice" şi „reac­ţionare" eforturile sămănătoriştilor şi ale altor curente similare agrariene de a găsi în trecutul feudal românesc elementle necesare unei civilizaţii autohtone. A susţine, aşa cum au făcut aceştia, că ideile Revoluţiei franceze, care avuseseră o atît de mare influenţă asupra românilor de la 1848, au zădărnicit întrucîtva dezvoltarea organică, naturală a societăţii româneşti, a slăvi primitivismul rural şi a idealiza Evul Mediu ca temelii ale unei civilizaţii creatoare, pline de vitalitate în epoca modernă, l-au şocat ca pură absurditate. întrucît admira'oraşul occidental, ca repre-zentînd cel mai înalt stadiu al dezvoltării sociale şi întrucît legea sincro­nismului presupunea o aliniere a românilor cu aceste mari centre, el a încredinţat claselor urbane româneşti responsabilitatea primordială pentru crearea civilizaţiei moderne româneşti. A apreciat clasele urbane, prin care înţelegea burghezia şi intelectualitatea, drept purtătoare ale celor mai înalte daruri de civilizaţie, singurele în măsură să introducă toate elemenetele civilizaţiei lumii în rîndurile românilor şi să înfrîngă rezistenţa maselor ţărăneşti „pasive" şi „inerte".²

Ştefan Zeletin (1882-1934) studiase în Germania (1909-1912) şi îşi luase un doctorat la Universitatea din Erlangen cu o disertaţie asupra

¹ Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, III, Bucureşti, 1926, pp. 43-51,63-103,187-191.

² Poziţia sa reiese clar din critica pe care a făcut-o curentelor agrariene şi tradiţionaliste în literatură: Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, 1900-1937, Bucureşti 1937, pp. 18-21, 29-32, 51-54.

originilor hegeliene ale pragmatismului englez. European şi materialist, _el a insistat asupra faptului că destinul României era inextricabil legat de sorţii capitalismului occidental.³ Cea mai influentă lucrare a sa, Burghezia română: Origina şi rolul ei istoric (1925), a oferit o interpretare economică a „occidentalizării" României, completînd şi echilibrînd ana­liza lui Lovinescu privind fazele intelectuale şi culturale ale procesului. A încercat să arate că România modernă era produsul unor schimbări economice fundamentale, determinate de introducerea capitalului euro­pean occidental după Tratatul de la Adrianopol (1829), care a eliberat Principatele Române de efectele sufocante ale monopolului comercial otoman. Procesul de europenizare, în viziunea sa, fusese rapid şi era con­vins că România intrase definitiv în sfera economică vest-europeană după Războiul Crimeii, un eveniment care determinase o revoluţie economică în Principate. Astfel, în următoarea jumătate de secol, vechiul stat agrar a dispărut încetul cu încetul, pe măsură ce ţara s-a adaptat ea însăşi proce­selor şi exigenţelor capitalismului.⁴ Transformarea economică_? sublinia el, a determinat o inovaţie, politică, întrucît vechile instituţii feudale cedaseră locul celor aparţinînd democraţiei occidentale a clasei mijlocii. El arăta cunft acest proces a dat naştere unei burghezii naţionale, clasa care avea să conducă ţara prin toate etapele succesive de modernizare.

Asemenea lui Lovinescu, Zeletin era un determinist, care vedea viitorul ca aparţinînd claselor industriale urbane. I-a atribuit ţărănimii „înapoiate" şi „apatice" un rol minor în transformarea ţării şi, deşi se aştepta ca situaţia acesteia să se îmbunătăţească pe măsura dezvoltării capitalismului, el considera suferinţa drept o consecinţă naturală, chiar dacă nefericită, a procesului de modernizare. Concepţia potrivit căreia România era destinată să rămînă predominant agrară, atît de dragă agrarienilor, 1-a izbit ca fiind contrară legilor evoluţiei sociale. Nu putea concepe pentru România un alt curs decît acela al industrializării şi al unei adaptări neîntrerupte la progresele tehnologice ale Apusului, dacă aceasta spera să se elibereze de permanenta condiţie de inferioritate.

Majoritatea scriitorilor grupaţi în jurul revistei Viaţa Romînească pot fi, de asemenea, categorisiţi ca europenişti, dar aceştia au dat mult mai mare atenţie realităţilor autohtone decît Lovinescu şi Zeletin. în primul rînd, au păstrat ceva din concepţia lor poporanistă de dinainte de război, care este evidentă mai ales în opoziţia lor faţă de industrializarea pe

³ Referitor la cariera lui Zeletin, vezi Cezar Papacostea, Ştefan Zeletin: însemnări privitoare la viaţa şi opera lui, în Revista defilosofie, 20/3, 1935, pp. 201-262.

⁴ Ştefan Zeletin, Burghezia română: Origina şi rolul ei istoric, Bucureşti, 1925, PP. 34-166, 252-255.

296

ROMÂNIA, 1866-1947

MAREA DEZBATERE

297

scară largă. Erau convinşi, chiar şi în 1935, că o industrie modernă, de tip occidental, avea puţine şanse de succes şi ar fi continuat să fie „para­zitară", întrucît, în viziunea lor, ar fi fost necesare cel puţin două secole pentru a se putea acumula capitalul autohton necesar susţinerii indus­trializării. Opoziţia faţă de industria capitalistă s-a manifestat şi în vederile lor despre organizarea politică; ei pledau pentru o „democraţie rurală", care ar fi acordat prioritate nevoilor şi aspiraţiilor ţărănimii.

Totuşi, figurile de frunte ale cercului celor de la Viaţa Romînească, precum criticul literar Garabet Ibrăileanu (1871-1936) şi sociologul Mihai Ralea (1896-1964), directorul revistei după 1930, aveau grijă să se delimiteze de agrarienii radicali, în special de acele curente tradiţio­naliste care idealizau modul de viaţă al ţăranului şi se mulţumeau să-1 lase într-o stare de înapoiere economică şi culturală. S-au pronunţat pentru triumful în România al marilor principii ale liberalismului euro­pean — libertate şi dreptate, aceeaşi pentru toţi — şi pentru răspîndirea învăţăturii umaniste şi a tehnologiei venind din ţările mai avansate din Occident. Astfel, ei au pledat pentru reformele electorală şi agrară şi pentru „europenizare", pe care o înţelegeau ca o ridicare a nivelului de trai şi o democratizare a instituţiilor. Considerau contactul cu Occidentul ca esenţial pentru dezvoltarea civilizaţiei româneşti şi, ca atare, au respins exclusivismul cultural îngust al multor tradiţionalişti. Dar, în acelaşi timp, ei au dezaprobat cosmopolitismul sfidător al lui Lovinescu şi au preferat să fundamenteze creativitatea românească pe sursele autohton© şi nu pe „imitarea integrală" a formelor occidentale.⁵

Mihail Manoilescu (1891-1950) poate fi clasificat printre europenişti în ciuda respingerii de către acesta a liberalismului „de tip vechi" şi a îmbrăţişării corporatismului în anii '30. în privinţa dezvoltării României, nu avea nici o îndoială că aceasta trebuie să urmeze calea occidentală de industrializare, pe care o aprecia drept soluţia pentru înapoierea econo­mică în general şi pentru problema agrară în particular şi ca mijlocul prin care se putea pune capăt dependenţei României de ţările economic avan­sate ale Europei. A respins drept fantezist scopul poporaniştilor şi al altor agrarieni de a construi o economie prosperă şi modernă bazată pe agri­cultură, în principala sa lucrare privind relaţiile economice internaţionale, Theorie du protectionnisme et de Vechange internaţional (1929), el argumenta că industria se bucură de o superioritate intrinsecă asupra agriculturii. Bazat pe propriile sale analize, conchidea că productivitatea

muncii în industrie era mai mare decît aceea din agricultură. Arăta cum disparitatea valorică astfel obţinută explica imensul avantaj în materie de comerţ şi sub raportul dominaţiei economice şi politice obţinut de Europa Occidentală asupra Europei Răsăritene agricole.⁶

Asemenea lui Zeletin, Manoilescu a acordat un rol-cheie burgheziei în dezvoltarea capitalismului în România, în secolul al XlX-lea. Dar a identificat o criză crescîndă a burgheziei româneşti şi a pledat cu putere pentru schimbări fundamentale în structura acesteia, condiţie a înde­plinirii sarcinilor sale în secolul al XX-lea. A considerat ca încheiată perioada creatoare a vechii burghezii, care îşi asumase conducerea dezvoltării capitaliste a României după 1829 (analiza sa privind originile acesteia este în esenţă aceeaşi ca a lui Zeletin) şi proorocea că va fi con­fruntată cu o revoltă de proporţii din partea masei populaţiei, pe care o exploatase fără milă. în Rostul şi destinul burgheziei româneşti (1942), , Manoilescu a argumentat că burghezia trebuie „purificată" printr-o ' completă reconstrucţie a organizării sale politice, economice şi sociale, \ un proces pe care îl percepea ca fiind în deplină desfăşurare în Germania j nazistă şi în Italia fascistă. în România, de asemenea, el anticipa că burghezia va continua să organizeze şi să conducă economia, dar nu va mai fi împovărată de „daraua" capitalismului şi liberalismului. în loc de a rămîne dominantă, va fi integrată în stat prin intermediul unui unic partid politic atotcuprinzător, iar motivaţia sa economică va fi „demate­rializată" prin corporatism. Drept rezultat, burghezia română va fi alcătuită din persoane dornice să producă şi să slujească societatea în ansamblul ei, dar ea va rămîne o burghezie, întrucît proprietatea indivi­duală asupra mijloacelor de producţie va fi menţinută.⁷

TRADIŢIONALIŞTII

La polul opus europeniştilor, grupuri şi indivizi căutau modele pentru dezvoltarea României în trecutul autohton, real sau imaginar. Termenul „tradiţionalişti" îi defineşte cu exactitate, dar ei nu erau în nici un fel

⁵ Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, I, Bucureşti, 1972, pp. 114-136; Klaus Heitman, Das „rumănische Phănomen", în Siidost-Forschungen, 29, 1970, pp. 203-214.

⁶ Mihail Manoilescu, Le Triangle economique et social des pays agricoles: la viile, le village, l'etranger, în Internationale Agrarrundschau, 6, 1940, pp. 16-26; Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior, Bucureşti, 1986, introducere, pp. 26-28.

⁷ Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti, 1942, Pp. 322-348, 380-398; I. Didilescu, Burghezia văzută de un economist român, în Ethos, 1/1, 1944, pp. 107-125.

298

ROMÂNIA, 1866-1947

MAREA DEZBATERE

unanimi în legătură cu ceea ce reprezintă tradiţia românească. în general, împărtăşeau credinţa în caracterul predominant rural al dezvoltării istorice a României şi se opuneau cu fermitate „importurilor" culturale şi instituţionale din Occident, pe care le considerau „neorganice". Toţi se inspirau din curentele de idei, care se afirmaseră în viaţa intelectuală europeană, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. Este poate paradoxală îndatorarea lor faţă de gîn-direa europeană occidentală, dată fiind tendinţa lor de a respinge instituţiile politice şi economice apusene. Influenţa Germaniei a fost copleşitoare. Romanticii germani i-au învăţat pe tradiţionaliştii români să aprecieze superioritatea „culturii" (definită drept o expresie „orga­nică", unică a spiritului comunităţii sau naţiunii) asupra „civilizaţiei" (concepută în principal ca progres material sau tehnologic). Mai tîrziu, sociologii germani au reîntărit credinţa tradiţionaliştilor în sat ca principal modelator şi protector al specificului naţional. De importanţă deosebită a fost lucrarea lui Ferdinand Tonnies, Gemeinschaft und Gesellschaft (1887), care preamărea „comunitatea", aşa cum era ea bazată pe tradiţie şi legături „naturale" între membrii săi, drept o formă primară, organică, de viaţă socială, şi respingea „societatea", care era văzută ca fiind compusă din indivizi ce se alătură unul altuia prin simple relaţii „exterioare" şi „mecanice". Pentru Tonnies (şi admiratorii săi români), întruchiparea comunităţii era satul, în timp ce „societatea" se manifesta. în marile centre urbane. Asemenea idei, aşa cum am văzut, au hrănit în grade diferite autohtonismul junimiştilor, sămănătoriştilor şi poporaniştilor.

în anii imediat următori primului război mondial, insistenţa asupra caracterului agrar unic al României şi căutarea valorilor româneşti autentice în lumea rurală s-au întrepătruns cu curente europene de gîn-dire mai generale, opuse raţionalismului şi pozitivismului ştiinţific din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Criza conştiinţei europene a anilor '90 ai secolului trecut, care a indicat o dislocare de proporţii geologice în modelele de gîndire şi în expresia artistică ce avea să fie cunoscută drept „modernism", a fost pe deplin împărtăşită de intelectualii români în anii '20 ai secolului nostru. Mulţi au respins valorile care dominaseră mare parte a secolului al XlX-lea. In parte, lucrurile pot fi puse pe seama războiului. Qaizimea lui şi distrugerile pe care le-a produs au discreditat raţiunea şi au subminat prestigiul civilizaţiei occidentale. Marcaţi de aceste experienţe, intelectualii români au respins raţionalismul, reprezentat de Kant şi succesorii săi, care îi şocaseră prin disperanta lor neaderenţă la lumea reală. Aceştia s-au orientat pentru îndrumare către alte modele: spre Nietzsche, al cărui antiraţionalism i-a fascinat; spre Dilthey şi

299

Einstein, al căror relativism i-a abătut de la determinismul spre Spengler, ale cărui teorii privind declinul inevitabil al jj

în special al celei occidentale, le-au pus la îndemîna noi instrumer^ţ_e jg analiză; spre Ludwig Klages, care a dat în vileag opoziţia dintre _sufj_et şi gîndire; spre Heidegger şi slăvirea de către acesta a „nimicniciei" drent unica realitate; spre Freud, care le-a revelat vastul domeniu cre^_{tor a}j subconştientului. Astfel, totul le-a apărut acestor intelectuali în curgere, a fi vremelnic şi schimbător.

în căutarea de noi valori, aceştia au îmbrăţişat cu patimă toate le

venite din Orient. Un veritabil val de idei iraţionaliste şi mistice r>aj-_ea să străbată viaţa intelectuală românească. Veneau din Asia, în spec J^ ^in India, dar şi din Europa. Alături de budism şi yoga, de filozofia ci-_estmj şi mistică, aşa cum au fost înfăţişate de Părinţii Bisericii, Kierkeg^_ar<j _sj Berdiaev au exercitat o profundă influenţă asupra gîndirii român^_stj

în cazul multor intelectuali, fascinaţia filozofiei Orientului le-a r^ţn*^ admiraţia pentru satul românesc. Ei au descoperit analogii izbitoare între sensibilităţile religioase şi structurile mentale ale acestor dou^ i_urnj aparent deosebite. Imersiunea lor în ambele culturi nu s-a deosebit de o revenire la viziunea rousseauistă a omului sănătos al naturii, necoţ-^ţ ^ viciile civilizaţiei cosmopolite şi raţionaliste. în ţară, au descor>_erj_t ţ_n ortodoxia răsăriteană principalul sprijin al acestui mod de viaţa simnlu nealterat. Prin intermediul acestei originale fuziuni de spiritualitate creştină răsăriteană şi de lume rurală românească, ei au pus bazei_e unei expresii caracteristice a identităţii româneşti a anilor '20 — ortodoxismul

Dintre toate curentele tradiţionaliste ale perioadei interbelice, ni_cj _unui nu a avut o mai mare influenţă asupra vieţii intelectuale şi cult\j_rai_e ,: nu a contribuit mai mult la dezbaterea problemei dezvoltării naţionale a României decît cel cultivat de fondatorii revistei literare Gtndirea Aceştia se aflau în viitoarea vieţii intelectuale româneşti din ep>_oca j_e după război şi au conceput Gîndirea ca un vehicul pentru prop^m i idei privind „fenomenul" românesc. Erau tradiţionalişti în sensul lars dornici să înţeleagă adîncimile spiritului românesc şi să explore^_{e ace}u zone care pînă atunci fuseseră neglijate. Asemenea majorităţii i_nt_ei_ec. tualilor români ai timpului, erau preocupaţi să păstreze valorile româneşti specifice în literatură şi artă, care, li se părea lor, fuseseră periclj_tate d_e facilele concesii faţă de „spiritul cosmopolit" predominant al vremii „Gîndiriştii", aşa cum aveau să fie cunoscuţi, erau atraşi de gî_ncjj_rea speculativă, de trăirile mistice şi religioase şi de spiritualitatea Primitivă a folclorului, fiind preocupaţi să comunice propriile lor idei într-un limbaj pe de-a-ntregul modern. Aceste preocupări mai curînd decît o ideologie specifică au asigurat cercului Gîndirea coeziunea sa.

300

ROMÂNIA, 1866-1947

MAREA DEZBATERE

301

Două principale curente, sau aripi, pot fi identificate în cercul Gîndirea, de-a lungul perioadei sale celei mai fertile din anii '20 şi de la începutul anilor '30. Reprezentativ pentru aripa de dreapta a fost Nichifor Crainic (1889-1972), editorul revistei, din 1926 pînă la dispariţia ei în 1944, şi principalul teoretician al ortodoxismului. Alarmat de ceea ce el şi mulţi alţii percepeau drept o decădere morală şi spirituală constantă a societăţii româneşti, începînd din secolul al XDC-lea, a căutat să reorienteze această tendinţă prin revenirea la „valorile autentice" ale spiritului românesc, adică spre învăţăturile ortodoxiei răsăritene. Accentul pus de către el asupra spiritualităţii ortodoxe 1-a ajutat să deosebească tipul său de autoh­tonism de sămănătorism şi poporanism, care accentuaseră mijloacele culturale şi, respectiv, economice de regenerare naţională. Teoriile lui Crainic erau sufletul „gîndirismului". Dar o altă tendinţă în cadrul cercului, aceea de slînga, a creat „stilul Gîndirea" căruia i s-a datorat enormul prestigiu literar al revistei. Acei poeţi şi romancieri au căutat dincolo de ortodoxismul răsăritean surse mai profunde de tradiţie autohtonă şi calea potrivită de dezvoltare naţională. Recunoscînd contri­buţia pe care ortodoxia a avut-o în trecut în viaţa culturală şi spirituală românească, aceştia şi-au extins investigaţiile asupra psihologiei populare, aşa cum se releva în folclor şi în mitologie, asupra religiilor orientale şi asupra curentelor filozofice şi sociale contemporane din Europa Occiden­tală. Reprezentantul lor de frunte a fost poetul şi filozoful Lucian Blaga.

Nichifor Crainic s-a pregătit iniţial pentru preoţie, dar a fost atras treptat spre literatură şi ziaristică. în momentul în care s-a alăturat Gîndirii, în 1921, era deja autorul a două volume de poezie patriotică şi bucolică şi dobîndise o experienţă editorială considerabilă. Şi-a păstrat un adînc interes pentru teologie şi a acordat religiei un rol decisiv în dezvoltarea spirituală şi culturală naţională. A elaborat propria sa filozo­fie a culturii, precum şi teoriile estetice care au condus la fundamentarea ortodoxismului într-o serie de articole publicate în Gîndirea între 1922 şi 1929. Dar tentativele sale de a traduce teoria în practică, după ce a devenit editor al Gîndirii, nu s-au bucurat de un succes notabil. în ciuda dogmatismului său, Crainic a fost tolerant - cel puţin pînă la sfîrşitul anilor '30 - cu acei colegi care îi ignorau preceptele. Prietenia sa cu Lucian Blaga şi respectul pentru lucrările filozofice ale acestuia, care se îndepărtau mult de idealul ortodoxismului, sînt revelatorii în acest sens.

Tema centrală a articolelor lui Crainic era lipsa spiritualităţii originale şi autentice în cultura contemporană românească. Artiştii şi scriitorii, intelectualii în genere, afirma el, în loc să se inspire din bogata moştenire a culturii populare româneşti, se întorseseră spre modelele străine, în spe­cial cele franceze, ca sursă de inspiraţie. Rezultatul nefericit fusese izo-

larea elitei culte de ţărănime, adică de izvorul spiritualităţii naţionale. Aici se afla, îşi asigura Crainic cititorii, principala cauză a superficialităţii cultu­rii româneşti contemporane şi a absenţei „fermentului gîndirii religioase", pe care îl considera esenţial pentru o muncă intelectuală rodnică.⁸

Aprecierile lui Crainic privind cultura română şi speranţele sale în ceea ce priveşte dezvoltarea ei viitoare se bizuiau pe filozofia creştină a istoriei. Inspirîndu-se din Părinţii Bisericii şi din asemenea teologi moderni precum Vladimir Soloviov, Serghei Bulgakov şi Nikolai Berdiaev, Crainic a văzut istoria ca desfăşurarea unui plan divin de a-i restitui omului locul de origine în creaţie prin intermediul lui Isus Cristos, un proces care ar lua sfîrşit o dată cu instalarea împărăţiei Domnului pe pămînt. Pentru Crainic, naşterea lui Cristos a marcat marele punct de cotitură în istoria umanităţii, iar cultura creştină, în mod corespunzător, a reprezentat cea mai înaltă dezvoltare a spiritului uman. Stilul bizantin, o sinteză între splendoarea Antichităţii şi bogăţia spiritualităţii creştine, însemna pentru el apogeul tradiţiei culturale creştine.

Urmărind analiza realităţilor româneşti din această perspectivă, Crainic a plasat lumea rurală în centrul atenţiei sale. A considerat masele ţără­neşti din România (asemenea tuturor populaţiilor agricole) ca emina­mente religioase şi cita producţiile literaturii foclorice pentru a-şi susţine punctul de vedere. Intuia că bocetele şi colindele erau dovada faptului că poporului român i se potrivea în mod special creştinismul răsăritean, care avea întrucîtva un caracter local şi era intim legat de obiceiurile şi credinţele populare. Crainic a mers atît de departe încît a afirmat că toată cultura istorică românească îşi găseşte sorgintea în Biserică şi este pătrunsă de „forţa creatoare" a religiei ortodoxe şi de concepţia bizantină privind lumea transcendentală şi cea fenomenală. El a văzut Răsăritul drept un simbol a numeroase secole de izolare a societăţii româneşti de burghezia apuseană, de lumea urbanizată. Potrivit acestei idei, ortodoxia bizantină fusese indispensabilă pentru diferenţierea mentalităţii patriarhale („un bloc de stîncă în faţa istoriei") de curentele civilizaţiei europene şi protejase geniul autohton împotriva asimilării de către mai sofisticatul Occident.⁹ Cu toate acestea, lui Crainic i se părea că dezvol­tarea intelectuală şi culturală românească modernă apucase pe un drum foarte diferit de cel pe care ar fi trebuit să-1 urmeze dacă ar fi rămas credincioasă moştenirii sale răsăritene primordiale. El credea că această deviere era rezultatul unei occidentalizări masive, fără discernămînt. Aceasta începuse cu intelectualii de la 1848, pe care Crainic îi acuza de

⁸ Nichifor Crainic, „Isus în ţara mea", în Gîndirea, 2/11-12, 1923, p. 119.

⁹ Nichifor Crainic, „Parsifal", în Gîndirea, 3/8-10, 1924, pp. 184-186.

302

ROMÂNIA, 1866-1947

MAREA DEZBATERE

303

a _fi îndep^t poporul român de ^£%%££^ înlocuind instituţiile care ^evoluaser^^de-^¹_t^fC_{tice din} Occident. El la condiţiile româneşti concrete, cu ^imP^ortun^f_dfp_{etm cd} Mare. asemăna lucrarea lor cu europenizarea impusa Rus e de^ în România (la fel ca şi în Rusia), spiritul Apusului «^^ civihzaţiecLopolită^ patriarhal. Atît paşoptiştii romani cit şi Pettu cel.* vinovaţi de „denaturarea" conţinutului spiritual, ^aP™^aP^e ™|^C\ _sodală ni autohtone prin transformarea religiei ^^^^^ Crainic îi considera pe paşoptişti şi pe

catolicismului. De exp,

întrebării autoritatea statului si nici nu

cunoaşterea şi progresul. Totuşi, ^

la neputinţă. Pe vremuri, .f^^^^

simplă creaţie a statului, buna doar sa seocupe>
Bisericii, după părerea lui, lăsau mult de dorit religios dife'ră în esenţă puţin de ^ celălalt promovau pasivitatea spirituala şi poporul din condiţia lui prezenta

Nefericitele efecte ale laicizam socie a£ . acele manifestări ale spiritului naţional ™ Crainic _{te apro}ba. De exemplu, a vorbit^

mod

acestora,

reprezentau

naţiunu _în sprijinul ^

anterior primului război

mişcarea sămănătorista ca ^

în centrul lumii rurale şi de-al

forţelor naturale"; sămănătorismul ignora în întregime ceea ce «apentru Crainic cel mai important aspect al vieţii rurale: profunda conştiinţă religioasă a ţărănimii. Sămănătorismul, potrivit lui Crainic, oferea doar un erou stereotip, de baladă populară, adaptat cerinţelor actuale— „o apologie a instinctelor primitive" — ce-şi juca rolul pe un fundal de ,culori strălucitoare", considerat ca decor potrivit pentru aceleinstincte. Sămănătoriştii erau prea absorbiţi de latura materială a existenţa umane, iar Crainic era dornic să arunce o lumină metafizică asupra tradiţiona­lismului lor. Aşa cum se exprima el, sămănătorismul aveaovi£i^une grandioasă a pămîntului românesc, dar ignora cerul limpede alspintua-lităţii româneşti; peste pămîntul românesc, pe care toţi îl iubeau.^se afla „bolta" spiritualităţii răsăritene.¹⁰

Crainic a găsit o justificare pentru ostilitatea sa faţă de Occident în scrierile filozofilor germani contemporani ai culturii, în specul P^{e ce}^^Q ale lui Oswald Spengler, al cărui Declin al Occidentului fusese primit cu entuziasm de către gîndirişti. Teoriile lui Crainic se citesc ca n^comen' tariu asupra lui Spengler. Asemenea lui Spengler, el vedea Occidentul în termenii unei antinomii între civilizaţie şi cultură şi îl considera o civilizaţie într-un avansat stadiu de declin. Trăsătura sa cauctenstica era „oraşul mondial" — de exemplu Berlinul şi New "Yortul"~ care reprezenta locul „unui materialism plat" şi al unui „internţio^nalism lipsit de culoare", unde toate aspiraţiile intelectuale înalte ale omului fuseseră sufocate. Civilizaţia, argumenta Crainic, era bătriieţ^ea unei culturi, acea perioadă în care Occidentul intrase în secolul al XlX-lea, îmbrăţişînd din toată inima materialismul şi scientismul. Civilizaţiei îi opunea cultura, pe care o definea drept expresia valorilorspirituale organice, primare, ale poporului. Potrivit definiţiei sale, cultura era exact acel tradiţionalism spiritualizat al lumii rurale româneşti, care trebuie să fie apărat cu orice preţ de contaminarea Occidentului.

Asemenea lui Spengler, Crainic nu vedea nici o speranţă pentru Occident, dar România putea să evite ruina dacă vroia si se dedice cultivării unor valori spirituale mai înalte, şi anume celoiînscrise în Sfînta Scriptură, aşa cum sînt ele interpretate de către Biserici Ortodoxă de Răsărit şi celor aflate în straturile mai adînci ale culturi populare. Cu alte cuvinte, România ar trebui să rămînă credincioasă tt^iţiei şi să evite nivelarea şi uniformitatea civilizaţiei, impusă noii genei^i de către occidentalizanţi, precum Eugen Lovinescu, cu a sa teorie^ sincronis­mului. Folosind teoria stilului cultural, Crainic a încercat sa ^onstreze natura organică a culturii şi sterilitatea imitaţiei. într-un es_eu intitulat

icea eroarea de a plasa omul__________

doar ca o simplă „erupţie a ,o _Nichifor Crainic, „Sensul tradiţiei", în Gîndirea, 9/1-2, 1929, pţ ₆__{7; 9}_₁₀

o minore,

_a ridica

pot fi găsite în *> £ _altfel,