-î ca
ca
o 3
C o o
ca
§Il!|l3lHlr|I!
z
S
o
oi
^3 ai i-f 12 §s I j-isl
00
I
&
00
s o
MAREA DEZBATERE
327
326
ROMÂNIA, 1866-1947
produselor —, dar ele pur şi simplu nu prosperaseră. în faţa unor asemenea rezultate descurajante, Madgearu a cerut în mod repetat revizuirea întregului sistem cooperatist; de altfel, avea prea puţină speranţă ca obstacolele aflate în calea unei agriculturi sănătoase să poată fi depăşite. Totuşi, existau anumite limite sub raportul gradului de cooperativizare peste care Madgearu nu permitea să se treacă. De exemplu, s-a opus cu fermitate unui proiect de lege, introdus în 1931 de către Gheorghe Ionescu-Şişeşti, ministrul Agriculturii, în vremelnicul guvern condus de Nicolae Iorga, ce prevedea organizarea unui nou tip de cooperative de producţie, care ar fi combinat toate gospodăriile diverselor categorii de ţărani într-o singură unitate economică. Ionescu-Şişeşti, specialist în problemele agrare, era convins că asemenea complexe mari vor fi în avantajul tuturor celor interesaţi, întrucît vor reduce cheltuielile şi vor spori atît cantitatea, cît şi calitatea producţiei. Dar Madgearu avea o opinie diferită. I se părea că este deosebit de riscant să se atingă de mica proprietate şi de sistemul de producţie bazat pe aceasta şi, oricum, se temea că asemenea asociaţii de producători nu ar fi operaţionale din cauza psihologiei individualiste înnăscute a ţăranului. In mod evident, se gîndea la ataşamentul dovedit al ţăranului faţă de propria sa bucăţică de pămînt, dar angajamentul ideologic al lui Madgearu faţă de gospodăria familială, ca bază a organizării agriculturii, îl făcea, de asemenea, să. se îngrijoreze de orice plan care aducea a colectivizare. Oricum, Madgearu pare să fi fost corect în evaluarea sa privind reacţia ţărănească faţă de acest plan. Deşi li s-au oferit diverse stimulente financiare, precum creditele cu dobînzi scăzute, s-au creat doar în jur de o sută de asemenea cooperative, majoritatea acestora avînd o existenţă scurtă.
Madgearu nu vedea decît slabe posibilităţi, cel puţin în anii '20, de dezvoltare a unei industrii puternice în România. în afară de argumentele obişnuite despre caracterul predominant agrar al ţării, el invoca absenţa unei pieţe interne puternice pentru industriaşii români, determinată de nivelul scăzut de viaţă şi de lipsa puterii de cumpărare a majorităţii ţărănimii. Madgearu a continuat să se opună industriilor „artificiale", întrucît, pe termen lung, asemenea întreprinderi ar fi afectat în mod negativ economia naţională prin devierea resurselor, şi aşa puţine, de la dezvoltarea „factorilor naturali" ai economiei, adică de la agricultură.28 Totuşi, a anticipat momentul cînd se va naşte o „industrie sănătoasă", servind nevoile ţărănimii. Considera că iniţiativa trebuia să vină din lumea rurală însăşi, întrucît succesul gospodăriei familiale ridica productivitatea şi îmbunătăţea nivelul de trai. Prosperitatea crescîndă în
28 Virgil Madgearu, Ţărănismul, Bucureşti, 1921, pp. 24, 57-58.
ea rurală ar fi creat, la rîndul ei, noi nevoi şi ar fi lărgit piaţa internă
ntru bunurile niimfacturate. Madgearu era sigur că popul aţia urbană
penavea muit (je ppfitat şi, pe măsură ce nivelul ei de trai va. creşte, vor
i în mod firesc achiziţiile acesteia de produse din lumea rurală.
Aceasta era, dupâpărerea sa, baza „reală" a industriei naţionale.
în căutarea uneibaze politice pentru ţărănism, Madgearu a preconizat
crearea unui nou«P de stat, care să satisfacă o dată pentru totdeauna
necesităţile şi aspiraţiile marii mase a populaţiei şi care, în acelaşi timp,
ă admită că dezvoltarea socială şi economică a României era destinată
ă rămînă diferită^ cea a Occidentului capitalist. Din aceasta decurgea
implicit presupunea sa că ţărănimea forma o clasă separată, distinctă,
atît din punct de tfdere economic, cît şi din punct de vedere psihologic,
de burghezie şi (fc proletariatul urban şi că, în consecinţă, statul care
reprezenta ţărănimea ar trebui să se deosebească de structurile politice
burgheze şi socialiste. A denumit noua entitate statul ţărănesc.
în centrul doctrinei sale cu privire la statul ţărănesc se afla convingerea sa că ţărănimea devenise forţa hotărîtoare în dezvoltarea politică românească, drejt rezultat al reformelor adoptate după primul război mondial. Credea ca venise în sfîrşit vremea pentru crearea unei puternice organizaţii politice ţărăneşti, ca mijloc de materializare a obiectivelor economice si sociale ţărăniste. El a respins, considerînd-o un nonsens, afirmaţia fruntaşilor liberali şi social-democraţi că ţărănimea era incapabilă să-şi aibă piopriul ei partid şi chiar să-şi formuleze un program distinct, ea fiind lipsită întru cîtva de conştiinţă de clasă şi de „instinct politic". Madgesru nu a văzut nici o raţiune pentru care ţărănimea trebuie să fie întotdeauna la remorca unuia sau altuia dintre partidele politice constituite şi a declarat ţărănismul drept începutul unei „renaşteri politice", care vatransforma complet structura socială şi politică a ţării, în privinţa formelor politice care ar fi fost cele mai avantajoase pentru electoratul său Madgearu a optat fără ezitare pentru democraţia parlamentară. Pe tot parcursul perioadei interbelice, în special în anii '30, cînd dreapta se afla în plin avînt, el s-a afinnat ca apărător al guvernării pentru şi de către popor. Spre deosebire de mulţi intelectuali sprijinitori ai cauzei ţărăneşti, care respingeau nu numai societatea industrială burgheză, ci şi formele ei politice, ca importuri nepotrivite condiţiilor României, el n-aezitat în angajarea sa faţă de „democraţia autentică". Prin acest termen înţelegea un sistem de guvernare bazat pe voinţa liber exprimată a majorităţii şi pe un legislativ cu adevărat reprezentativ, capabil să împiedice „oligarhia industrială şi financiară" să folosească procesele democratice în scopurile sale egoiste.
328
ROMÂNIA, 1866-1947
Madgearu era suficient de realist ca să-şi dea seama că funcţionarea tipului său de democraţie impunea ca masa de ţărani să dobîndească experienţă politică. Era sigur că acest lucru s-ar putea întîmpla doar dacă sistemul administrativ era suficient de deschis să permită o participare cetăţenească largă la treburile publice. Ca prim pas, a propus o reformă a administraţiei săteşti şi judeţene, care ar fi înlocuit administratorii numiţi de autorităţile centrale şi răspunzători faţă de ele cu oficiali şi reprezentanţi aleşi pe plan local care să conducă treburile locale. în orice caz, a respins schimbarea bruscă sau violentă considerînd-o un preludiu al „catastrofei sociale".