Prof Dr Luminita Smaranda Iancu

Prof Dr Luminita Smaranda Iancu

21 Familia Herpesviridae

Herpesvirusurile formează una dintre cele mai mari familii de agenţi infecţioşi care pot afecta atât animalele cu sânge cald cât şi pe cele cu sânge rece. La om, determină o serie întreagă de sindroame care variază de la leziuni muco-cutanate banale, la infecţii ce ameninţă viaţa bolnavului; unele dintre ele au fost implicate în etiologia diferitelor cancere. O importantă proprietate a acestor virusuri este abilitatea lor de a determina infecţii latente care, ulterior, se pot reactiva Termenul de herpes înseamnă ”târâtor” subliniind modul de apariţie şi evoluţie ulterioară a leziunii herpetice.

Hiprocrat a descris herpesul labial, iar medici de la curtea Franţei, în secolul al XVIII-lea, a descris herpesul genital. Natura infecţioasă a bolii a fost demonstrată la începutul secolului XX de către Löwenstein şi Gruter, care au provocat keratita herpetică la şoarece, după inocularea lichidului vezicular. Studiile seroepidemiologice au demonstrat răspândirea universală a bolii.

Clasificare

Familia Herpesviridae cuprinde opt membri ce afectează organismul uman (tabel 17).

Caracteristici ale subfamiliilor

Alphaherpesvirinae: cultivă pe o multitudine de CC, au un ciclu de creştere scurt, se răspândesc cu rapiditate, având efect distructiv asupra celulelor şi sunt neurotrope, fiind capabile să inducă o infecţie primară latentă la nivelul ganglionilor senzitivi. Aici au fost incluse: VHS1 şi VHS2 (genul alfa 1) şi virusul varicela-zoster (VVZ) sau genul alfa 2, cunoscut şi ca virusul herpetic tip 3.

Betaherpesvirinae: au un spectru de gazde limitat şi un ciclu reproductiv mai lung în CC, cu răspândirea virusului cu viteză redusă. Frecvent, celulele infectate se măresc şi cultura devine cronic infectată (purtătoare de virus). Virusurile pot deveni latente la nivelul glandelor secretorii sau celulelor limforeticulare. Virusul citomegalic uman - VCMU (beta 1) sau virusul herpetic 5, virusul herpetic uman tip 6 – VHU6 (genul beta 2) şi virusul herpetic uman tip 7 – VHU7 (beta 3) sunt membrii acestei subfamilii.
Tabel 17: Herpesvirusuri umane

Subfamilia	Genul	Virusul	Abreviere
Alphaher pesvirinae	Simplexvirus Simplexvirus Varicellovirus	Virusul herpes simplex tip 1 Virusul herpes simplex tip 2 Virusul varicela-zoster tip3	VHS1 VHS2 VVZ
Betaherpesvirinae	Cytomegalovirus Roseolovirus	Virusul citomegalic tip 5 Virusul herpetic tip 6 Virusul herpetic tip 7*	VCMU/VCM VHU6 VHU7
Gammaherpesvirinae	Lymphocryptovirus	Virusul Epstein-Barr -tip 5 Virusul herpetic tip 8*	VEB VHU8

* temporar clasificate
Gammaherpesvirinae: virusul Epstein-Barr (VEB), gamma 1 sau virus herpetic 4 şi virusul herpetic asociat sarcomului Kaposi (gamma 2) sau virusul herpetic uman tip 8 (VHU8). Aceste virusuri determină boli limfoproliferative la gazdele naturale sau infectează celule limfoblastoide în CC. S-au semnalat infecţii litice pentru unele celule epiteliale sau linii fibroblastice. Virusurile au tropism pentru limfocite T şi B, pe care le pot infecta fără a determina producţia de virioni progeni, iar uneori induc o infecţie latentă la nivelul ţesuturilor limfoide. Pentru aceste virusuri a fost descris termenul de virusuri “limfotrope” deşi nu este corect în întregime, limfocitele fiind doar semipermisive.

Structura generală:

Diametrul este cuprins între 120 - 200 nm. Învelişul lipidic este vizibil în ME în coloraţii negative, ca o structură pleomorfă ce prezintă numeroşi spiculi glicoproteici. Morfologia caracteristică presupune prezenţa a patru structuri distincte: învelişul, tegumentul, capsida şi miezul.

Fig. 30 Herpesvirus – reprezentare schematică

Capsida are simetrie icosaedrică şi 100 nm diametru. Icosaedrul este format din 12 capsomere pentavalente dispuse la vârfuri, 60 hexavalente dispuse la nivelul feţelor, iar 90 capsomere, tot hexavalente, sunt dispuse la nivelul muchiilor, în total, 162 capsomere. Cele 150 de capsomere sunt hexamere alcătuite din gruparea a 6 subunităţi iar în ansamblu, cele 162 de capsomere au forma unor prisme cu centrul gol. Un material electronodens vizibil între anvelopă şi capsidă, este “tegumentul”, care este o masă amorfă, granulară, care conţine numeroase proteine globulare şi înveleşte practic capsida. Învelişul lipidic este trilaminar (majoritatea sunt fosfolipide derivate din membrana nucleară internă), pe suprafaţa lui predominând spiculi scurţi, constituiţi din cel puţin 10 glicoproteine.

In centrul dens, ca un mosor, de natură proteică, este înfăşurat acidul nucleic. Genomul este DNA d.c., având între 125–240 kbp (85-160 x 10⁶ daltoni) conţinând 32 – 70 % G+C.

Genomul codifică trei tipuri de proteine:

• 
  glicoproteine de înveliş, gpD şi gpB, corelate cu infectivitatea; gpC care se leagă de C’; gpE ataşabilă de porţiunea Fc a IgG; gpG care conferă specificitate de tip, gpH şi gpI;
  
• 
  proteinele capsidale: VP5 (viral protein), component al capsomerelor, VP21 şi VP22, componente interne şi alte trei VP (VP19, VP23 şi VP24);
  
• 
  proteinele tegumentului diferă în funcţie de virus.
  

Caractere biologice comune: sunt dermo- şi neurotrope; determină infecţii acute dar şi persistente, recurente; majoritatea au potenţial oncogen; posedă numeroase enzime ce intervin în replicare; prezintă un spectru extins de gazde şi determină o gamă largă de îmbolnăviri.

Rezistenţa la agenţi fizico-chimici: înglobate în ţesuturi nervoase infectate, în soluţie de 50% glicerol, se menţin la 4-8ºC, timp de 6 luni. Liofilizate, se menţin la 4ºC, ani de zile. Sunt relativ instabile la temperatura camerei şi, uneori, chiar la – 40 -70ºC, aşa cum se întâmplă în cazul VVZ. Sunt inactivate de solvenţi lipidici. Sunt sensibili la acţiunea inhibitorilor sintezei ADN, cum este aciclovirul.

Antigenele: studierea antigenelor este dificilă datorită asemănărilor structurale. Testele convenţionale, RN şi RFC, identifică subfamiliile, dar pentru a distinge între VHS1 şi VHS2 este necesar testul de adsorbţie încrucişată; pentru o astfel de identificare sunt necesari anticorpi monoclonali ca şi analiza ADN-ului prin utilizarea endonucleazelor de restricţie.

Studii complete s-au efectuat pentru antigenele VEB.

Replicarea: după ataşare, învelişul viral fuzionează cu membrana celulară. Virionul trece intracelular, îşi pierde învelişul în citoplasmă şi migrează către nucleu. Replicarea urmează modelul oricărui virus DNA dublu catenar. Noile nucleocapside formate în nucleul celulei gazdă, îşi capătă învelişul din membrana nucleară, părăsind celula gazdă ca virion matur, infecţios.

Virusurile herpes simplex 1 şi 2 (VHS1, VHS2) determină, prin persistenţă şi latenţă, manifestări clinice variate, de la forme localizate, la cele generalizate. Testele iniţiale (RFC, RN, IF, HAP, RIA sau ELISA) nu diferenţiau Ac anti-VHS în funcţie de serotip, ci doar faţă de antigenul specific de grup, respectiv antigenul D. Relativ recent au fost puse la punct teste care diferenţiază între tipurile de virus prin demonstrarea Ac specifici faţă de subgrupul glicoproteinei G a VHS1 (gG1) şi respectiv VHS2 (gG2). Peste 90% dintre adulţi, în a patra decadă a vieţii, prezintă Ac anti-VHS1. În ţările cu un standard socio-economic scăzut, trecerea prin boală se face mai devreme, practic toţi tinerii până la 30 de ani au trecut prin boală. Ac anti-VHS2 sunt mai dificil de detectat anterior pubertăţii şi prezenţa lor este în relaţie cu activitatea sexuală. Creşterea prevalenţei acestei infecţii, la adult, se traduce prin creşterea numărului de infecţii la nou-născut.