Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞI ŞI NEGRU

191

irele laterale ale redingotei lui groase şi porni spre mesele de biliard, şuierînd şi ţintindu-1 pe Julien. Acesta se I i ulică înnebunit de furie, dar nu ştia cum să facă să fie o-braznic. îşi lăsă pachetul şi, legănîndu-se de zor, se îndreptă [ ipre biliard.

Zadarnic îi şoptea prudenţa: „Păi, cu un duel, de cum

it la Besancon, s-a dus pe gîrlă preoţia !" „Puţin îmi pasă. Măcar n-o să se spună că am îngăduit unui obraznic să-şi bată joc de mine." .

Amanda îi văzu curajul în contrast atît de mare cu nai-Mi, ii ea purtării lui. într-o clipă îl preferă lunganului în redingotă. Se ridică şi, prefăcîndu-se că urmăreşte din i un trecător de pe stradă, veni şi se aşeză repede între

şi biliard.

- Nu cumva să te uiţi urît la domnul acela. E cumna-lul meu.

— Ce-are a face ? El m-a privit întîi.

— Vrei să mă nenoroceşti ? Sigur că te-a privit, şi poate că o să vină să-ţi vorbească. I-am spus că eşti o rudă de-a mamei şi că ai sosit din Genlis. El e din Franche-< 'omte şi n-a trecut niciodată dincolo de Dale, pe drumul »prc Burgundia; aşa că spune-i ce vrei, fără teamă.

Julien tot mai şovăia ; atunci ea adăugă repede, imagi­naţia de fată de tejghea punîndu-i la îndemînă minciuni cu duiumul:

— Sigur că te-a privit, dar a făcut asta tocmai cînd mă

cine eşti; e un bărbat mojic cu toată lumea, dar n-a vrut să te insulte.

Julien se uită după aşa-zisul cumnat; îl văzu pontînd la ruleta cea mai depărtată de mesele de biliard. îl auzi «Irijţînd, cu vocea-i groasă, pe un ton ameninţător: „Fac M jocul!" Julien trecu repede pe lîngă domnişoara Btaanda şi se îndreptă spre biliard. Amanda îl apucă de

Braţ:

— Mai întîi vino de plăteşte, îi spuse ea.

„Are dreptate, gîndi Julien ; îi e teamă să nu plec fără ■•■i plătesc." Amanda era la fel de tulburată ca şi el şi se HMne toată ; îi dădu restul cît putu mai încet, spunîndu-i Mi, în şoaptă:
192

STENDIIAI

— Pleacă imediat din cafenea, altfel nu te mai iubesi deloc; şi totuşi, îmi placi mult...

Julien plecă, într-adevăr, dar agale. „Nu e oare de da toria mea să mă duc, şuierînd, şi să-1 privesc pe nenoroci tul ăla ?" Nehotărîrea îl ţinu aproape o oră pe bulevard, în faţa cafenelei; se uita mereu dacă nu iese omul lui. Dai acesta nu se ivi şi Julien plecă de-acolo.

Se afla în Besanţon abia de cîteva ceasuri şi îl şi mus tra cugetul. Bătrînul chirurg-major îi dăduse, pe vremun. deşi era bolnav de gută, cîteva lecţii de scrimă; asta era toată ştiinţa pe care Julien o putea pune în slujba mîniel lui. Dar încurcătura ar fi fost nimica toată dacă s-ar fi pi i ceput să se supere altfel decît trăgînd palme; căci, daca ai fi ajuns să se încaiere, rivalul lui, un vlăjgan cît toate zi lele, l-ar fi bătut măr şi l-ar fi lăsat lungit în drum.

„Pentru un nenorocit ca mine, fără ocrotitori şi făr.l bani, îşi spunea Julien, n-o să fie mare deosebire înin seminar şi puşcărie; trebuie să-mi las hainele civile la vreun han şi să-mi îmbrac iar sutana. Dacă izbutesc să ies vreodată din seminar pentru cîteva ore, n-ar fi mare lucru, cu hainele mele civile, s-o revăd pe domnişoara Amanda."

Socoteala aceasta nu era deloc rea; dar Julien, trecîml pe dinaintea tuturor hanurilor, nu îndrăznea să intre în nici unul dintre ele.

în sfîrşit, pe cînd se afla în faţa Hanului ambasadori lor, privirea lui neliniştită întîlni ochii unei femei dolo fane, destul de tînără încă, grozav de rumenă la faţă, cu (> înfăţişare fericită şi voioasă. Julien se apropie de ea si i povesti cum stau lucrurile.

— Sigur, părintele, îi spuse hangiţa „ambasadorilor" ; am să-ţi păstrez hainele civile, ba am să pun să ţi le şi se ture cît mai des. Pe vremea asta nu-i bine să ţii un costum de postav fără să-1 aeriseşti.

Şi, luînd o cheie, îl conduse ea însăşi într-o odăi sfătuindu-1 să facă o listă cu tot ce lasă acolo.

— Doamne, ce bine arăţi aşa, părinte Sorel, îi spu grăsana cînd îl văzu coborînd în bucătărie. Şi am poruncesc să ţi se servească un prînz pe cinste; apoi]