Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

44

STENDHAL1

— Ah, doamne! ce preot tînăr şi drăguţ, spuse cui glas tare bucătăreasa, o fată de treabă şi evlavioasă.

Amorul propriu al domnului de Rânal fusese însăl zgîndărit; departe de-a se gîndi să-1 examineze pe precep-l tor, el se căznea să-şi amintească vreun citat latinesc. în] sfîrşit, izbuti să spună un vers din Horaţiu. Julien nu ştia o] boabă latineşte, în afară de Biblie. Şi răspunse, încruntîndu-şi sprîncenele:

— Sfînta menire căreia mi-am închinat viaţa nu mi-a îngăduit să citesc un poet atît de lumesc.

Domnul de R6nal cită o sumedenie de pretinse versuri! din Horaţiu. El le explică copiilor cine a fost Horaţiu, dar ] copiii, muţi de admiraţie, nu-i ascultau deloc spusele. Ei îl j priveau pe Julien. Servitorii se aflau tot la uşă. Julien | socoti că ar fi nimerit să-şi prelungească examenul.

— Trebuie ca şi domnul Stanislas-Xavier să-mi aratei un pasaj din cartea sfîntă, îi spuse el celui mai mic dintre j copii.

Micul Stanislas, grozav de mîndru, citi cu chiu cu vai] primul cuvînt dintr-un alineat, iar Julien spuse pe dina­fară întreaga pagină. Şi, ca triumful domnului de Renal să fie desăvîrşit, pe cînd Julien recita, intrară în salon dom­nul Valenod, stăpînul celor mai frumoşi cai normanzi, şi domnul Charcot de Maugiron, subprefectul judeţului.) Scena aceasta îl făcu pe Julien să cîştige titlul de domn; j nici măcar servitorii nu cutezară să i-1 refuze.

Seara, întregul Verrieres năvăli la domnul de R6nal ca < să vadă minunea. Julien le răspundea tuturor cu un aer \ posomorit, care îi ţinea la distanţă. Faima lui se răspîndi' atît de repede în oraş, încît, peste cîteva zile, domnul de] Renal, temîndu-se să nu-i fie răpit, îi propuse să semneze] un angajament pe doi ani.

— Nu, domnule, răspunse Julien rece. Dacă veţi dori să mă concediaţi, am să fiu silit să plec. Un angajament i