46
STENDHALl
Cu cîteva zile înainte de Sfîntul Ludovic, JulienJ plimbîndu-se singur prin dumbrava numită BelvedereJ aflată deasupra Drumului Credinţei, şi spunîndu-şi| rugăciunile zilnice, încercase zadarnic să-şi ocoleasc fraţii, pe care-i văzuse venind de departe, pe-o potecă singuratică. Văzînd veşmintele negre, înfăţişarea nespus de curată a fratelui lor şi dispreţul lui sincer pentru ei, invi- j dia muncitorilor acestora grosolani fusese aţîţată în ase-i menea măsură, încît îl bătuseră pînă îl lăsaseră leşinat şi] plin de sînge. Doamna de R6nal, care se plimba cu dom-| nul Valenod şi cu subprefectul, ajunse din întîmplare în dumbravă; cînd îl văzu pe Julien întins la pămînt, îl crezu mort şi se sperie atît de tare, încît îl făcu gelos pe domnul j Valenod.
Domnul Valenod se alarmase însă prea devreme.] Julien, ce-i drept, găsea că doamna de R6nal e foarte fru-j moaşă, dar o ura tocmai din pricina frumuseţii ei, primai stavilă care fusese cît pe ce să-i oprească în loc calea no-1 rocului. Şi îi vorbea cît mai rar cu putinţă, ca s-o facă să ] uite avîntul care, în prima zi, îl îmboldise să-i sărute mîna.
Elisa, camerista doamnei de Rdnal, se îndrăgosti] curînd de tînărul preceptor şi îi vorbea deseori stăpînei despre el. Din pricină că domnişoara Elisa îl iubea, Julien se alesese cu ura unuia dintre valeţi. într-o bună zi îl auzii spunîndu-i Elisei:
— De cînd a intrat în casă preceptorul ăsta jegos, nu] mai vrei să stai de vorbă cu mine.
Julien nu merita o asemenea ocară; dar instinctul lui] de băiat frumos îl făcu să-şi îngrijească şi mai mult 1 înfăţişarea. Ura domnului Valenod spori şi ea. Spunea pe faţă că atîta cochetărie nu i se potrivea deloc unui tînăr preot. Căci veşmîntul pe care îl purta Julien aducea a su-tanâ.
Doamna de Renal observă că Julien îi vorbea mai des | decît de obicei domnişoarei Elisa şi află că discuţiile acestea erau pricinuite de starea mai mult decît sărăcăcioasă a; rufelor tînărului. Avea atît de puţine rufe de schimb, încît ] deseori era nevoit să le dea la spălat în afară şi, pentru
MO,}!! ŞI NEGRU
47
mesle mici treburi, Elisa îi era folositoare. Nespusa lui nm.1i.ie, pe care n-o bănuise, mişcă inima doamnei de UOnal; simţi dorinţa să-i facă daruri, dar nu îndrăzni, împotrivirea aceasta lăuntrică fu primul simţămînt penibil pe care i-1 pricinui Julien. Pînă atunci, cuvîntul Julien fusese pentru ea asemănător cu un sentiment de bucurie curală şi pe de-a-ntregul intelectuală. Frămîntată de gindul sărăciei lui Julien, doamna de Rânal îi spuse soţu-I iui ei să-i dăruiască nişte rufe.
— Qt te înşeli! îi răspunse el. Cum! să-i facem daruri nrI.ii om de care sîntem cu desăvîrşire mulţumiţi şi care ne llujcşte foarte bine ? Doar dacă s-ar lăsa pe tînjală ar fi nevoie să-i stimulăm zelul...
Doamna de Rânal se simţi umilită de felul acesta de-a ni ivi lucrurile, de care nu-şi dăduse seama pînă la sosirea lui Julien. Şi de cîte ori vedea curăţenia desăvîrşită a ţinu-U'i, de altfel foarte simplă, a tînărului preceptor, îşi spunea : „Bietul băiat, cum s-o fi descureînd ?"
încetul cu încetul, în loc să fie necăjită, i se făcu milă i n lui Julien îi lipseau atîtea.
Doamna de Rânal era una dintre provincialele acelea pe care, în primele două săptămîni după ce le-ai cunoscut, ic poţi crede cu mare uşurinţă nişte prostuţe. N-avea deloc experienţa vieţii şi nu era preocupată să vorbească, înzestrată cu o fire gingaşă şi dispreţuitoare, instinctul fe-i larii, firesc tuturor fiinţelor, o făcea să nu dea mai nicio-ilniă atenţie faptelor oamenilor grosolani în mijlocul cArora o aruncase soarta. Dacă ar fi primit măcar un dram de cultură, naturaleţea şi vioiciunea gîndirii i-ar fi ieşit la iveală. Dar, în calitatea ei de moştenitoare, fusese cres-CUtâ la preacuvioasele călugăriţe de la Sacr6-Coeur , însufleţite de-o ură pătimaşă împotriva francezilor duşmani ai uvuitismului .
i (alugăriţele şi adoratoarele laice ale acestui ordin religios erau sub iln ceta influenţă a iezuiţilor.
Dostları ilə paylaş: |