Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

I roina legendei medievale Castelana din Vergi şi a operei Gabriella di l ,i de Carafa, jucată în Italia prin 1816.
62

STENDH^
tantă, dar doamna de Rânal o plătise din banii ei, şi asta) mai consola puţin. I

Ea îşi petrecea zilele alergînd cu copiii prin livadă i prinzînd fluturi. îşi făcuseră nişte glugi mari, din voq subţire, şi prindeau cu ele bietele lepidoptere. Numel acesta barbar doamna de R6nal îl învăţase de la Julier Căci ea poruncise să fie adusă de la Besanşon frumoasl lucrare a domnului Godard , şi Julien îi povestea obl ceiurile ciudate ale bietelor gîngănii.

Le înţepau fără milă, prinzîndu-le cu ace într-o rai de carton făcută tot de Julien.

Doamna de R6nal şi Julien aveau, în sfîrşit, despre să vorbească, şi el scăpă de îngrozitorul chin pe care ii pricinuiau clipele de tăcere.

îşi vorbeau întruna şi cu nemărginit interes, de nu-şi spuneau decît lucruri cît se poate de nevinovate Viaţa aceasta activă, plină şi veselă le plăcea tuturor, î afară de domnişoara Elisa, care avea de lucru pînă pes

cap.

„Niciodată, chiar în timpul carnavalului, cînd erau ba luri la Verrieres, spunea ea, doamna nu se îngrijea atît ăi toaletele ei; acum schimbă rochiile de două sau de trei

ori pe zi."

Cum n-avem de gînd să măgulim pe nimeni, n-o si negăm că doamna de Rânal, care avea o piele superbă, îs! potrivea rochiile aşa fel încît să-i lase braţele şi sînii cîl mai dezgoliţi. Era foarte bine făcută şi felul acesta de-a sq îmbrăca o prindea de minune.

— Niciodată n-aţi fost atît de tinără, doamnă, îi spu neau prietenii din Verrieres, veniţi să ia masa la Vergy (Aşa vorbesc cei de prin partea locului.)

Un lucru ciudat, căruia nu i-am dat prea multă ere zare, e faptul că doamna de R6nal se gătea atîta fără in , tenţie precisă. îi făcea plăcere să se gătească şi, fără să sq gîndească la altceva, tot timpul pe care nu-1 petrecea la

i Jean-Baptiste Godard (1775-1823), naturalist francez, autor a mima roasejucrări despre fluturi. ■

NEGRU

63

■flnftloarea de fluturi cu copiii şi cu Julien lucra ia croitul

Iku'ltiilor, împreună cu Elisa. Singurul ei drum la Ver-

n-1. ■. ;i Cost pricinuit de dorinţa de a-şi cumpăra rochii

vară, primite atunci din Mulhouse. tyi aduse la Vergy o tînără doamnă, rudă de-a ei. De ■tltl se măritase, doamna de Reiial se împrietenise încetul few încetul cu doamna Derville, care, pe vremuri, îi fusese C..I la Sacre-Coeur.

»(umna Derville făcea mult haz de ceea ce ea numea Ic nebuneşti ale verişoarei sale.

Dacă aş fi singură, nici nu mi-ar trăsni prin minte Inicnca lucruri, spunea ea.

De ideile acestea neaşteptate, care la Paris ar fi fost Imite „porniri capricioase", doamna de Rânal se ruşina i u nişte prostii atunci cînd era cu soţul ei. Dar prezenţa nunei Derville îi dădea curaj. Ea îi destăinuia mai întîi, voce sfioasă, gîndurile; cînd cele două prietene Htneau multă vreme singure, gîndurile doamnei de in.il se însufleţeau; o dimineaţă lungă şi singuratică tre-' - ii unei ca o clipă, lăsîndu-le nespus de vesele. De data luiisla, însă, cumpătata doamnă Derville îşi găsi verişoara «ii puţin veselă, dar mult mai fericită.

( îl despre Julien, de cînd se afla la ţară se comporta H| un adevărat copil, la fel de bucuros să alerge după Hu­ni ca şi elevii lui. După atîta constrîngere şi diplomaţie Btusită, singur, departe de privirile oamenilor, nefiindu-i ■elin teamă, din instinct, de doamna de R6nal, se lăsa în pila plăcerii de a trăi, atît de puternică la vîrsta lui şi în ||BI|l<>cul celor mai frumoşi munţi din lume.

( hiar de la sosirea doamnei Derville, lui Julien i se [■Atu că îi e prietenă şi se grăbi să-i arate priveliştea din ui aleii celei noi, de sub nucii uriaşi, privelişte, de [tttpi, deopotrivă de frumoasă, dacă nu întrecîndu-le chiar

Ilc cu care Elveţia sau lacurile Italiei pot desfăta ochiul. >.k A urci povîrnişul care începe la cîţiva paşi de-acolo, H|imj;i îndată la nişte prăpăstii adînci, mărginite cu păduri |(Jr sicjar, ce se întind pînă aproape de rîu. Pe crestele
STENDHi!
64

stîncilor acestora abrupte, Julien, fericit, liber şi chia ceva mai mult, rege al casei, îşi conducea cele două pri« tene şi se bucura de admiraţia lor pentru priveliştile ne semuit de frumoase.

— Pentru mine e ca şi cum aş asculta muzica lui Mol zart, spunea doamna Derville.

Invidia fraţilor săi, prezenţa de tiran ursuz a tatălv său întunecaseră în ochii lui Julien frumuseţea privelişt lor din preajma orăşelului Verrieres. La Vergy nu ma găsea nici urmă din amintirile acelea amare; pentru ma dată în viaţă nu mai vedea nici un duşman. Cînd doml nul de Renal pleca, la oraş, ceea ce se întîmpla adesea, ■ îndrăznea să citească; şi curînd, noaptea, în loc să cfl tească, avînd şi grija să-şi dosească lampa în fundul unj vaze de flori răsturnate, putu să-şi vadă de somn; ziua, răgazul dintre lecţiile copiilor, venea pe stîncile acestea cartea care era singura lege a purtării lui şi singurul obiec care-i făcea plăcere. în ea găsea totodată şi fericire, şj extaz, şi mîngîiere în clipele de deznădejde.

Unele lucruri pe care Napoleon le-a spus cu privire Iii femei, mai multe discuţii despre meritele romanelor \M modă sub domnia lui îi dădură atunci, pentru prima oarl în viaţă, cîteva idei pe care orice alt tînăr de vîrsta lui le-ai fi avut de multă vreme.

Veniră căldurile cele mari ale verii. Ai casei îşi făcură^ obiceiul să-şi petreacă serile sub un tei uriaş, la cîţiva paşf de castel. întunericul era adînc. într-o seară, Julien voa bea cu înflăcărare, bucurîndu-se din toată inima că se prij cepea să vorbească frumos şi că îl ascultau nişte femej tinere ; şi, tot gesticulînd, atinse mîna doamnei de Rânai sprijinită pe spătarul unuia dintre scaunele de lemn vopsii care se pun prin grădini.

Mîna aceasta se retrase numaidecît; dar Julien gînc că ar fi de datoria tui să facă aşa fel, încît mîna ei să nu mai retragă atunci cînd o atingea. Ideea datoriei de înde-j plinit şi gîndul ridicolului sau mai degrabă al sentimentul