Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

58

STENDHALI

să-1 înşel, şi tocmai el m-a dibuit. înflăcărarea tainica despre care îmi vorbeşte e dorinţa mea de-a ajunge. El ml crede nevrednic pentru preoţie, şi asta tocmai cînd îmfl închipuiam că jertfirea unui venit de cincizeci de ludovici o să-i facă cea mai înaltă părere despre cucernicia şi] chemarea mea.

în viitor, urmă Julien, n-o să mă bizui decît pe acelei trăsături ale caracterului meu pe care le-am pus la încer-j care. Cine ar fi crezut că o să-mi placă să lăcrimez! Că-i voi iubi pe cel ce îmi va dovedi că nu sînt decît un prost!" f

Trei zile mai tîrziu Julien găsise motivul pe care ar fii trebuit să-1 folosească din prima zi; motivul acesta era o] calomnie, dar ce-are a face ? îi mărturisi preotului, cu multă şovăială în glas, că, din pricini pe care nu le putea spune, ca să nu dăuneze altcuiva, respinsese de la început] căsătoria plănuită. Aşa, fireşte, nu dădea vina pe purtarea) Elisei. Părintele Cheîan găsi în gesturile lui o înflăcărare] prea lumească, întru totul deosebită de aceea care ar fi trebuit să-1 însufleţească pe un tînăr preot.

— Dragul meu, îi spuse el, mai degrabă fă-te un gos podar de treabă, cinstit de oameni şi cu ştiinţă de caru decît un preot fără chemare.

La aceste noi dojeni Julien răspunse cu multă iscu-l sinţă în ce priveşte potriveala vorbelor : găsi cuvintele pei care le-ar fi rostit un tînăr seminarist plin de rîvnă; darl tonul cu care le rostea şi focul rău ascuns care îi licărea în'l priviri îl neliniştiră pe părintele Chelan.

Totuşi nu trebuie să-i prevedem un viitor prea negru I lui Julien; el născocea corect cuvintele unei făţărnicii vi-J elene şi prudente. Şi asta nu e rău pentru vîrsta lui. Cîtj despre ton şi gesturi, să nu uităm că trăise printre ţărani ;j pînă atunci nu avusese încă prilejul să vadă marile mo-| dele. Mai apoi, de cum i-a fost dat să se apropie de dum-| nealor, şi gesturile, şi cuvintele i-au devenit admirabile.

Doamna de Rânal se miră că averea de curînd| dobîndită n-o făcea mai fericită pe camerista ei; o vedea dueîndu-se mereu la preot şi întoreîndu-se cu ochii plînşi; l pînă la urmă, Elisa îi vorbi despre măritişul ei.

NEGRU

59

I >( >amna de R6nal se crezu bolnavă; un soi de friguri

0 împiedicau să-şi găsească somnul; nu mai trăia decît munci cînd îi avea sub ochi pe cameristă sau pe Julien. i^u si putea lua gîndul de la ei şi de la fericirea pe care o

vi M i-Asi în căsnicie. Sărăcia căsuţei, unde venitul de cinci-[H'i i de ludovici avea să-i silească să-şi ducă traiul, o vedea

lujjiavită în culori îneîntătoare. Julien s-ar fi putut prea pic să ajungă avocat în Bray, la subprefectură, două i|c<ţ.'lu' mai departe de Verrieres, şi atunci ar putea să-1 mai MdA din cînd în cînd.

Crezu cu toată sinceritatea că are să-şi piardă minţile; hi spuse chiar soţului ei şi, în cele din urmă, căzu la pat.

Iimiu, pe cînd camerista o servea, băgă de seamă că fata ■lingea. în clipa aceea, o ura din tot sufletul şi tocmai o

n pe/isc. Dar îi ceru iertare. Lacrimile Elisei curseră şi hui îmbelşugate; fata spuse că, dacă stăpîna i-ar îngădui,

1 m povesti toată nenorocirea ei.

Vorbeşte, îi răspunse doamna de R6nal.

- Ei bine, doamnă, el nu mă vrea. Pesemne că rău-Voiiorii i-au spus cine ştie ce despre mine, şi îi crede.

- Cine nu te vrea ? întrebă doamna de Renal abia N i'irînd.

- Cine altul, doamnă, dacă nu domnul Julien ? iftspunse camerista suspinînd. Părintele n-a putut să-i bliuie împotrivirea; căci părintele găseşte că nu trebuie *fl icspingi o fată cinstită doar fiindcă a fost cameristă. La Urma urmei, tatăl domnului Julien nu-i altceva decît un ■ herestegiu; şi, chiar el... cum îşi cîştiga pîinea înainte ilc a intra la dumneavoastră ?

Doamna de R6nal n-o mai asculta. Preamulta fericire Mpioape că îi răpise minţile. Ceru să-i repete de mai multe mi că Julien refuzase de-a binelea şi că refuzul lui nu injşiduia să revină la o hotărîre mai înţeleaptă.

— Vreau să fac eu o ultimă încercare, îi spuse ea ca-iik'i istei. îi voi vorbi domnului Julien.

A doua zi, după-prînz, doamna de Renal îşi dărui des-InuUoarea voluptate de a pleda cauza rivalei sale şi de a

STENDHAI

vedea mîna şi averea Elisei refuzate întruna, timp de o or

întreagă.

încetul cu încetul, Julien lăsă deoparte cuvintel măsurate şi răspunse pînă la urmă cu mai multă judecată mustrărilor cuminţi ale doamnei de Renal. Ea nu se putea împotrivi valului de fericire care îi năpădise sufletul după atîtea zile de deznădejde. Şi i se făcu rău. Cînd fu dusă şi aşezată în camera ei, ceru să rămînă singură. Era profund

uimită.

„Nu cumva sînt îndrăgostită de Julien ?" se întrebă

în sfîrşit.

Descoperirea aceasta, care în orice altă clipă i-ar adus remuşcări şi zbucium adînc, nu i se păru decît un spectacol neobişnuit, dar aproape indiferent. în inima eij istovită de cîte îndurase, nu-şi mai găsea loc sensibilitatea! necesară pasiunii.

Doamna de R6nal încercă să lucreze, dar căzu într-un somn adînc: cînd se trezi, nu se sperie pe cît ar fi trebuit. Era prea fericită ca să mai poată lua ceva în nume de rău. Naivă şi nevinovată, provinciala aceasta cumsecade nu-şi chinuise niciodată inima încercînd să-i smulgă puţina, simţire faţă de vreo nouă nuanţă de sentiment sau de ne­norocire. Absorbită cu totul, pînă la venirea lui Julien, de! roboteala nesfîrşită care, departe de Paris, este o lege pentru orice bună mamă de familie, doamna de Rfenal s gîndea la pasiuni aşa cum ne gîndim noi la loterie: înşelătorie sigură şi fericire căutată de cei fără minte.

Clopotul vesti ora cinci. Doamna de R6nal se roş toată cînd auzi glasul lui Julien care-i aducea pe copii Mai îndemînatică de cînd iubea, ca să poată explica de c< roşise, se plînse că o doare îngrozitor capul.

— Uite, aşa sînt toate femeile, îi răspunse domnul d^ R6nal rîzînd în hohote. Todeauna e cîte ceva de dres la maşinile astea.

Deşi obişnuită cu asemene glume, tonul lui o jigni pe doamna de Rânal. Ca să uite, îl privi pe Julien. Şi, dacă ar fi fost cel mai urît om din lume, în clipa aceea tot i-ar fi plăcut. m