Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

KOŞU ŞI NEGRU

35

care să le fie de ajutor. Iată, judecătorul ăsta de pace, atît de chibzuit, atît de cinstit pînă acum şi atît de bătrîn, s-a înjosit de teamă să nu-1 supere pe un tînăr vicar de treizeci de ani. Trebuie să mă fac preot."

Odată, cam pe la mijlocul proaspetei sale evlavii — trecuseră doi ani de cînd Julien studia teologia — îl trăda

0 izbucnire neaşteptată a focului ce-i mistuia inima, întîmplarea avusese loc la părintele Chelan, pe cînd lua masa cu mai mulţi preoţi, cărora bunul paroh îl prezen-iii.se drept o minune la învăţătură. Julien se pomenise ii unei lăudîndu-1 cu furie pe Napoleon. După aceea îşi le-case braţul drept la piept şi, pretinzînd că şi 1-a scrîntit pe

1 ind mişca din loc în loc un trunchi de brad, îl purtă timp tic două luni în poziţia aceasta chinuitoare. Apoi, soco-lind că şi-a pedepsit îndeajuns trupul, se iertă. Iată-1 aşa­dar pe tînărul de nouăsprezece ani, dar firav la înfăţişare, şi căruia nu i-ai fi dat mai mult de şaptesprezece, intrînd, < u o legăturică sub braţ, în măreaţa biserică din Verrieres.

O găsi întunecată şi pustie. Cu prilejul unei sărbători, loate ferestrele fuseseră acoperite cu draperii de culoare cărămizie. Din pricina asta, cînd băteau razele soarelui, lăcaşul era învăluit într-o lumină strălucitoare, cît se poate de impunătoare şi de cucernică. Julien se înfiora. Singur în biserică, se aşeză în strana cea mai arătoasă. Era cea cu armoariile domnului de Rânal. ţ

Pe pupitrul ei Julien zări o bucăţică de hîrtie tipărită A! tare fusese desfăcută pentru a fi citită. îşi îndreptă privi iile spre ea şi citi: Ţ

„Amănunte asupra execuţiei şi a ultimelor clipe ale lui houis Jenrel, executat la Besancon în ziua de..."

Hîrtia era ruptă. Pe dosul ei se puteau citi primele cu­vinte ale unui rînd : „Primulpas".

„Cine o fi pus hîrtia aici ? se întrebă Julien. Sărmanul nefericit — adăugă el — numele lui are aceeaşi terminaţie ia al meu..."

Şi mototoli hîrtia.

Cînd ieşi, lui Julien i se năzări că vede sînge lîngă agheasmatar. Era agheasmă risipită pe jos : licăririle dra-

STENDHAL

periilor cărămizii, care acopereau ferestrele, o făceau să parăsînge.

în cele din urmă, Julien se ruşina de spaima lui tainică.

„Nu cumva sînt laş ? se întrebă el. La arme!"

Cuvintele acestea, atît de des repetate în povestirile războinice ale bătrînului chirurg, lui Julien i se păreau eroice. Ridicîndu-se, porni grăbit spre locuinţa domnului de Rânal.

în ciuda lăudabilelor hotărîri luate, de cum zări casa, la douăzeci de paşi în faţa lui, se simţi cuprins de-o sfială de neînfrînt. Poarta de fier era deschisă. I se păru măreaţă. Aici trebuia să intre.

Nu numai pe Julien îl tulbura sosirea lui în casa aceasta. Datorită sfiiciunii ei nemărginite, şi doamna de Renal se simţea descumpănită gîndindu-se la străinul care, prin slujba lui, avea sâ se afle neîncetat între ea şi copii. Era obişnuită să-şi culce copiii în odaia ei. Dimineaţa plînsese cu lacrimi amare văzînd cum sînt cărate pătuţurile în încăperea destinată preceptorului. Şi zadarnic îi ceruse domnului de Rânal ca patul lui Stanislas-Xavier, cel mai mic dintre copii, să fie readus în camera ei.

Delicateţea feminină era exagerată la doamna de Rânal, în mintea căreia se înfiripase cea mai nesuferită imagine a unei fiinţe grosolane şi neţesălate, adusă anume ca să-i certe odraslele, numai fiindcă ştia latina, o limbă barbară, din pricina căreia aveau să-i fie biciuiţi copiii.

CAPITOLUL VI Plictiseala

Non sopiu cosa son, Cosa fado.

MOZART (Figaro)

Cu vioiciunea şa firească în clipele cînd se afla departe de privirile oamenilor, doamna de Rânal tocmai ieşea

l Nu mai ştiu nici ce sfnt, nici ce fac (ii.).

prin uşa-fereastrâ a salonului dinspre grădină, cînd zări Itngă poartă chipul unui ţărănuş, aproape copil încă, gro­zav de palid şi cu ochii plînşi. Tînărul, care purta o cămaşă nespus de albă, ţinea sub braţ o haină violetă şi loarte curată, din lînă creaţă.

Obrajii ţărănuşului erau atît de albi, ochii atît de blînzi, încît în mintea cam romanţioasă a doamnei de Rânal se născu mai întîi ideea că ar putea să fie o fetiţă deghizată în băiat şi venită să-i ceară cine ştie ce favoare domnului primar. I se făcu milă de sărmana fiinţă oprită fn pragul porţii, şi care, vădit, nu cuteza să-şi ridice mîna spre clopoţel. Uitîndu-şi pentru o clipă mîhnirea amară pricinuită de sosirea preceptorului, doamna de Rânal se apropie. Julien, cu faţa la poartă, n-o văzu venind. De aceea tresări cînd o voce blîndă rosti lîngă urechea lui:

— Ce cauţi, copilul meu ?

Julien se întoarse brusc şi, uimit de privirea fer­mecătoare a doamnei de Rânal, îşi pierdu o parte din sfială. îndată, minunat de frumuseţea ei, uită totul, chiar şi ce căuta acolo. Doamna de Rânal îşi repetase întreba­rea.

— Am venit ca să fiu preceptor, doamnă, spuse el în slîrşit, ruşinîndu-se de lacrimile pe care şi le ştergea de /or.

Doamna de Rânal rămase ca împietrită. Erau foarte aproape unul de altul şi se priveau. Julien nu mai văzuse niciodată o fiinţă atît de frumos îmbrăcată şi, mai ales, o femeie cu tenul atît de strălucitor, vorbindu-i atît de Mînd. Doamna de Rânal privea lacrimile mari prelinse pe obrajii ţărănuşului, atît de palizi mai adineauri, şi atît de îmbujoraţi acum. Şi începu să rîdă, deodată, cu veselia ne­bună a unei fetişcane; rîdea de ea însăşi, nevenindu-i să creadă în fericirea ei. Cum, acesta este preceptorul pe tare şi-1, închipuise ca pe un popă murdar şi prost inibrăcat,|venit să-i dojenească şi să-i bată copiii ?!

— Cum, domnule, spuse ea în sfîrşit, ştii latineşte ? Cuvîi/tul „domnule" îl miră atît de mult pe Julien,

incit îl făcu să cadă pe gînduri o clipă.

38

STENDHAL

— Da, doamnă, răspunse el sfios.

Doamna de RSnal era atît de fericită, încît îndrăzni | să-i spună lui Julien :

— N-o să-mi cerţi prea mult bieţii copilaşi, nu-i aşa ?

— Eu, să-i cert ? întrebă Julien mirat. De ce ?

— Nu-i aşa, domnule, adăugă ea după o scurtă tăcere şi cu o voce căreia fiecare clipă îi sporea tulburarea, nu-i aşa că ai să fii bun cu ei ? îmi făgăduieşti ?

Să audă din nou spunîndu-i-se „domnule" cu toată se­riozitatea, şi asta s-o facă o doamnă atît de bine îmbrăcată, întrecea tot ce-şi putuse închipui Julien: în I toate visurile de mărire ale copilăriei lui îşi zisese că nici o adevărată doamnă nu va binevoi să-i vorbească decît atunci cînd va purta o uniformă strălucitoare. La rîndul ei, doamna de Rdnal era înşelată de frumuseţea tenului, de ochii mari, negri ai lui Julien, şi de părul lui minunat, care se încîrlionţase mai mult ca de obicei, fiindcă, voind să se răcorească, tînărul îşi vîrîse capul în bazinul unei fîntîni publice. Spre marea ei bucurie, găsea o sfiiciune de fetiţă la preceptorul acesta funest, de a cărui asprime şi înfăţişare respingătoare se temuse atîta pentru copiii ei. Contrastul dintre temerile avute şi ceea ce vedea cu ochii era ceva cu totul neobişnuit pentru sufletul atît de liniştit al doamnei de RSnal. în sfiTşit, îşi veni în fire. Şi se miră că stă aşa, la poartă, cu tînărul acesta fără haină şi aşa de aproape de el.

— Să intrăm, domnule, spuse ea stânjenită. Niciodată un simţămînt atît de plăcut nu tulburase

mai profund sufletul doamnei de Renal, niciodată o apa­riţie atît de fermecătoare nu se ivise după temeri mai neli­niştitoare. Aşadar, drăguţii ei de copii, pe care îi îngrijea ca pe ochii din cap, n-aveau să cadă pe mîinile unui popă murdar şi cicălitor. De cum intră în vestibul, se întoarse spre Julien, care o urma sfios. Mirarea lui la vederea unei locuinţe atît de frumoase era un farmec în plus pentru doamna de Renal. Ea nu putea să-şi creadă ochilor, i se părea, mai ales, că preceptorul trebuie neapărat să poarte veşminte negre.

— E adevărat, domnule, îl întrebă ea oprindu-se din unu şi temîndu-se cumplit să nu se înşele, într-atît de feri-dtfl o făcea credinţa, e adevărat că ştii latineşte ?

Cuvintele acestea răscoliră orgoliul lui Julien şi risi­piri vraja care-1 cuprinsese de-un sfert de oră încoace.

— Da, doamnă, îi răspunse el încercînd să pară nepăsător; ştiu latineşte la fel de bine ca şi părintele, şi Chiar, uneori, sfinţia-sa a avut bunătatea să-mi spună că ţi iu mai bine decît el.

Doamna de Rdnal găsi că Julien, care se oprise la doi paşi mai încolo, avea un aer foarte răutăcios. Ea se apro­pie şi-i spuse cu glas scăzut:

— Nu-i aşa că în primele zile n-o să-mi baţi copilaşii, Chiar dacă n-au să-şi ştie lecţiile ?

Glasul atît de blînd şi aproape rugător al unei doamne hm de frumoase îl făcu dintr-o dată pe Julien să uite ce datora faimei lui de latinist. Obrazul doamnei de R6nal se tfla lîngă al lui; simţi parfumul veşmintelor de vară ale unei femei, lucru atît de uimitor pentru un biet ţăran. Se i (îşi foc şi spuse cu un oftat şi cu un glas sftrşit:

— Nu vă temeţi, doamnă, am să vă ascult întru totul. Abia în clipa aceea, cînd îngrijorarea pentru copii i se nsipi cu desăvîrşire, doamna de Rgnal fu izbită de neo­bişnuita frumuseţe a lui Julien. Linia aproape feminină a irflsăturilor şi aerul lui stînjenit nu i se părură deloc ridi­cole unei femei care era ea însăşi sfioasă. înfăţişarea vi­rilă, de obicei considerată necesară pentru frumuseţea u n ui bărbat, ar fi speriat-o.

— Cîţi ani ai, domnule ? îl întrebă ea pe Julien.

— împlinesc curînd nouăsprezece.

— Băiatul meu mai mare are unsprezece ani, urmă doamna de R£nal pe deplin liniştită. îţi va fi aproape un oimarad, şi-ai să-i poţi vorbi în aşa fel, îneît să vă înţelegeţi. Odată, taică-său a vrut să-1 bată, şi copilul a /.acut o săptămînă întreagă, deşi de-abia îl atinsese.

„Cîtă deosebire ! gîndi Julien. Pe mine chiar ieri m-a kitut tata. Ce fericiţi sînt oamenii bogaţi!"