Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

E sară mia colpa Se cosi ăf¹

MACHIAVELLI

„Nevasta mea e într-adevăr deşteaptă! îşi zicea, a doua zi, la şase dimineaţa, primarul din Verrieres, pe cînd cobora către joagârul lui moş Sorel. Deşi eu i-am vorbit mai întîi, ca să-mi păstrez superioritatea cuvenită, nu mi-ar fi trecut prin cap că, dacă nu-1 iau pe preoţelul ăsta de Sorel, care, după cîte se spune, ştie perfect latineşte, directorul Aşezămîntului pentru săraci, fără astîmpăr cum e, ar putea să aibă aceeaşi idee ca şi mine şi să mi-1 ia. Şi ce s-ar mai îngîmfa cînd mi-ar vorbi despre preceptorul copiilor lui!... Dar, după ce-1 voi angaja, o să mai poarte preceptorul sutană ?"

Domnul de R6nal era preocupat de întrebarea aceasta cînd zări de departe un ţăran, înalt de aproape doi metri, care, de cu zori, părea foarte grijuliu să măsoare buştenii aşezaţi de-a lungul rîului Doubs, pe drumul de edec. Ţăranul nu prea păru încîntat văzînd că se apropie domnul primar,

1 Reşedinţa din Paris a familiei de Orleans.

2 Şi dacă e aşa, să fie vina mea ? (it).

căci lemnele lui împiedicau trecerea şi erau puse acolo împotriva dispoziţiilor legale.

Moş Sorel, căci el era, se miră peste măsură şi mai cu seamă se simţi foarte mulţumit auzind neobişnuita propu­nere a domnului de Rdnal în legătură cu fiul său, Julien. îl ascultă, totuşi, cu aerul acela de tristă nemulţumire şi de nepăsare în care ştie să se învăluie atît de bine isteţimea oamenilor din partea locului. Robi în vremurile stăpînirii spaniole, ei mai păstrează încă, în înfăţişarea lor, trăsătura aceasta de felah egipţian.

Răspunsul lui Sorel nu fu, la început, decît o lungă înşiruire a tuturor formulelor de respect ştiute pe de rost. în timp ce rostea cuvintele acestea deşarte cu un zîmbet stîngaci care-i sporea expresia de prefăcătorie şi şmeche­rie firească înfăţişării lui, mintea vioaie a bătrînului ţăran căuta să descopere ce motiv putea să-1 îndemne pe un om atît de respectabil să ia în casă pe haimanaua de fiu-său. Era foarte nemulţumit de Julien, şi iată că, tocmai pentru el, domnul de Rânal îi oferea suma nevisată de trei sute de franci pe an, başca hrana şi îmbrăcămintea. Pretenţia aceasta din urmă, pe care moş Sorel avusese iscusinţa să i-o pună în faţă pe neaşteptate, fusese şi ea primită de domnul de R6nal. '

Cererea lui îi dădu de gîndit primarului. „Dacă Sorel nu e încîntat şi măgulit de propunerea mea, cum ar trebui să fie în mod firesc, e limpede — îşi spuse el — că i s-au mai făcut propuneri şi din altă parte; şi de unde ar putea veni ele, dacă nu de la Valenod ?" Degeaba îl zori domnul de Rânal pe Sorel să cadă imediat la învoială: viclenia bătrînului ţăran se împotrivea cu îndărătnicie. „Voia — spunea el — să se sfătuiască mai întîi cu fiu-său", ca şi cum, în provincie, un tată înstărit s-ar sfătui altfel decît de ochii lumii cu un fiu care n-are un ban.

Un joagăr acţionat de apă e alcătuit dintr-un şopron ridicat pe marginea unei gîrle. Acoperişul şopronului e sprijinit de cîteva grinzi aşezate pe patru bulumaci groşi. La vreo opt sau zece picioare înălţime, în mijlocul şopro­nului, se vede un fierăstrău care urcă şi coboară, în timp

26

STENDHAL

ce un mecanism foarte simplu împinge înaintea lui un buştean. O roată, pusă în mişcare de rîu, acţionează acest dublu mecanism, cel al fierăstrăului care urcă şi coboară şi cel care împinge binişor buşteanul spre fierăstrău, ca să-1 prefacă în scînduri.

Apropiindu-se de şopron, moş Sorel, cu glasul lui pu­ternic, îl strigă pe Julien; dar nu răspunse nimeni. Bătrînul nu-i zări decît pe fiii lui mai mari, nişte găligani care, înarmaţi cu securi grele, descojeau trunchiurile de brad ca să le ducă înapoi la joagăr. Urmărind cu mare grijă să nu se abată de la dunga neagră însemnată pe lemn, făceau să se desprindă, cu fiecare lovitură de secure, aşchii enorme. Nu auziră glasul tatălui lor. Bătrînul se îndreptă spre şopron; intrînd înăuntru, îl căută degeaba pe Julien la locul unde ar fi trebuit să fie, lîngă fierăstrău. îl zări la vreo cinci sau şase paşi mai sus, călare pe una din grinzile acoperişului. în loc să supravegheze cu grijă mersul întregului mecanism, Julien citea. Nimic nu-i pu­tea fi mai nesuferit bătrînului Sorel; i-ar fi iertat poate lui Julien statura firavă, nepotrivită pentru munci grele, şi atît de osebită de-a fraţilor săi mai mari; dar de mania asta a cititului îi era scîrbă, el însuşi neştiind să citească.

Degeaba îl strigă de vreo două sau trei ori pe Julien. Atenţia cu care tînărul urmărea cele scrise în carte îl împiedica mai mult decît zgomotul joagărului să audă vocea răsunătoare a tatălui său. Pînă la urmă, cu toată vîrsta lui înaintată, acesta sări sprinten peste buşteanul pus la tăiat şi, de-acolo, pe grinda piezişă care sprijinea acoperişul. O lovitură puternică făcu să zboare în apă car­tea lui Julien; o a doua lovitură, la fel de puternică, dată în cap, cu palma, îl făcu să-şi piardă echilibrul. Julien era cît pe ce să cadă, de la aproape patru metri, printre măruntaiele maşinii în plin mers, care l-ar fi făcut bucăţi, dar taică-său îl înşfacă cu mîna stîngă pe cînd cădea.

— Păi bine, trîntorule, o să-ţi citeşti întruna bleste­matele tale de cărţi cînd trebuie să stai de pază la joagăr ? N-ai decît să ţi le buchiseşti seara, cînd te duci să-ţi prăpădeşti vremea la popă.

ROŞU ŞI NEGRU

27

Julien, deşi buimăcit de puterea loviturii şi plin de sînge, se apropie de postul sortit lui, lîngă fierăstrău. Avea lacrimi în ochi, nu atît din pricina durerii fizice, cît pentru pierderea cărţii atît de dragi.

— Fă-te-ncoa, vită, să stăm de vorbă !

Zgomotul joagărului îl împiedică şi de data asta pe Julien să audă porunca. Taică-său, care coborîse, nevrînd să-şi dea osteneala să se caţăre iar pe maşină, căută o prăjină de scuturat nucile şi-1 pocni cu ea peste umăr. Abia se dădu jos Julien, că bătrînul Sorel şi începu să-1 gonească fără pic de milă înaintea lui, mînîndu-1 spre casă. „Dumnezeu ştie ce-o să mai păţesc!" îşi spunea tînărul. în treacăt, privi cu tristeţe rîul, unde îi căzuse tocmai cartea la care ţinea cel mai mult -.Memorialul de la Sfînta Elena¹.

Avea obrajii împurpuraţi şi ochii plecaţi. Era un tine­rel de vreo optsprezece-nouăsprezece ani, firav în apa­renţă, cu trăsături neregulate, dar fine şi cu nas acvilin. Ochii mari, negri, care în clipele de linişte arătau chib­zuinţă şi înflăcărare, erau însufleţiţi acum de ura cea mai feroce. Părul castaniu-închis crescut foarte jos îi făcea fruntea mică şi, în clipele de mînie, îi dădea un aer răutăcios. Printre nenumăratele varietăţi de chipuri omeneşti, poate că nu exista vreunul care să ţi se întipărească mai bine în minte decît cel al lui Julien. Statura lui mlădioasă si bine croită arăta mai mult sprinteneală decît vigoare. încă din fragedă copilărie, aerul lui nespus de gînditor şi paloarea lui neobişnuită îl făcuseră pe taică-său să creadă că nu va trăi deloc, sau că va trăi ca să fie o po­vară pentru familie. Mereu dispreţuit de-ai casei, îşi ura fraţii şi tatăl; de la jocurile de duminică, din piaţă, ieşea totdeauna bătut.

Cam de vreun an încoace, frumuseţea feţei lui înce­puse să-i atragă simpatii printre fete. Dispreţuit de toţi ca o fiinţă slabă, Julien îl adorase pe bătrînul chirurg-major

i Memorialul de la Sfinta Elena, lucrare de Emmanuel de Las Cases (1766-1842), în care acesta a notat convorbirile avute cu Napoleon.

28

STENDHAL

care, într-o bună zi, îndrăznise să-i vorbească primarului despre ciuntirea castanilor.

Chirurgul îi plătea uneori lui moş Sorel ziua de lucru a fiului său şi-1 învăţa pe acesta latina şi istoria, adică ce ştia el din istorie : campania din 1796 în Italia. Murind, el îi lăsase moştenire crucea Legiunii de Onoare, drepturile lui la pensie neîncasate şi vreo treizeci sau patruzeci de volume, dintre care cel mai preţios făcuse mai adineauri saltul în gîrla publică, abătută din matca ei prin influenţa domnului primar.

De cum intră în casă, Julien îşi simţi umărul ţintuit de mîna puternică a tatălui său; tremurînd, aşteptă loviturile.

— Răspunde-mi fără să minţi! îi strigă în urechi vocea aspră a bătrînului ţăran, pe cînd mîna lui îl răsucea aşa cum mîna unui copil răsuceşte un soldat de plumb. Ochii mari, negri şi înlăcrimaţi ai lui Julien se pomeniră faţă.în faţă cu ochii mici, cenuşii şi răutăcioşi ai bătrînului cherestegiu, care părea că vrea să-i citească pînă în fundul sufletului.

CAPITOLUL V O tocmeală

Cunctando restituit rem.

ENNIUS²

— Răspunde-mi fără să minţi, dacă poţi, cîine buchi-sitor, de unde-o cunoşti pe doamna de RSnal şi cînd ai vorbit cu ea ?

— N-am vorbit niciodată cu ea, răspunse Julien. N-am văzut-o decît la biserică.

— Te-i fi zgîit la ea, lepădătură neruşinată !

1 Tărăgănînd, situaţia poate fi salvată (lai.). Cuvinte atribuite coman­dantului roman Fabius Cunctator (secolul al III-lea î.Cr.), cunoscut prin încetineala lui în operaţiile militare.

2 Quintus Ennius (240-169 î.Cr.), unul dintre cei mai vechi poeţi latini.