Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

33

Din cea mai fragedă copilărie, de cînd văzuse nişte dragoni din Regimentul 6 , înveşmîntaţi în mantale lungi, iilbe, cu capetele acoperite de coifuri împodobite cu fire lungi şi negre din coadă de cal, dragoni întorşi din Italia şi cit re îşi legau caii la fereastra zăbrelită a casei părinteşti a lui Julien, băiatul înnebunise după viaţa de ostaş. Mai apoi, ascultase cu nespusă plăcere povestirile despre bălăriile de la podul Lodi, de la Arcole şi de la Rivoli , is-lorisite de bătrînul chirurg-major. Şi observase privirile înflăcărate pe care moşneagul le arunca spre decoraţia lui. Dar pe cînd Julien împlinea paisprezece ani, începuse sil se clădească în Verrieres o biserică, pe drept cuvînt măreaţă pentru un oraş atît de mic. Mai cu seamă cele patru coloane de marmură îl uluiră pe Julien; li se dusese i.uiiia în tot ţinutul, din pricina duşmăniei de moarte pe tare o iscaseră între judecătorul de pace şi tînărul paroh Irimis din Besancon şi socotit drept spionul congregaţiei³. Judecătorul de pace fusese cît pe ce să-şi piardă slujba, cel puţin aşa credea lumea. Nu cutezase el oare să se ia la harţă cu un preot care, aproape la fiecare două săptămîni, se ducea la Besancon, unde, după cît se spunea, avea ful revederi cu preasfinţitul episcop ?

în aceste condiţii, judecătorul de pace, tatăl unei fami­lii numeroase, dădu mai multe sentinţe care părură ne­drepte ; ele fură îndreptate, mai toate, împotriva celor ce i iţeau ziarul Le Constitutionnef. Catolicii triumfară. E drept, amenzile abia dacă se ridicau la trei sau cinci franci; ilar una dintre ele trebuia să fie plătită de-un negustor de cuie, rudă cu Julien. în mînia lui, omul strigase: „Ce schimbare ! Şi cînd te gîndeşti că de peste douăzeci de ani

i în Regimentul 6 de dragoni, Stendhal a fost sublocotenent, între anii IK00-1802.

¹ Localităţi din Italia unde Napoleon a cîştigat victorii răsunătoare în > .nnpania din 17%.

■ Pe vremea restauraţiei (1815-1830), congregaţia (asociaţie religioasă ullrareacţionară), condusă de iezuiţi, avea un important rol politic. i Organ de presă al opoziţiei liberale.

34

STBNDHAL

judecătorul de pace trecea drept un om atît de cinstit l" Chirurgul-major, prietenul lui Julien, murise.

Dintr-o dată, Julien încetase să mai vorbească despre Napoleon; spunea că are de gînd să se facă preot şi fu văzut mereu, la joagărul tatălui său, învăţînd pe de rost o Biblie latinească pe care i-o împrumutase parohul. Bătrînul acesta cumsecade, încîntat de progresele băiatu­lui, pierdea seri întregi ca să-1 înveţe teologia. Faţă de dînsul, Julien nu arăta decît simţăminte pioase. Cine ar fi putut bănui că obrazul acesta de fecioară, atît de palid şi blînd, ascundea hotărîrea nestrămutată de a înfrunta mai degrabă de o mie de ori moartea decît să nu izbutească în viaţă?

Pentru Julien, a izbuti în viaţă însemna, înainte de orice, a pleca din Verrieres; îşi ura din toată inima locul natal. Tot ce vedea acolo îi îngheţa imaginaţia.

.De mic copil avusese clipe de exaltare. Pe atunci gîndea, cu nespusă plăcere, că într-o bună zi avea să fie prezentat femeilor frumoase din Paris şi că va şti să le atragă atenţia prin cine ştie ce faptă neobişnuită. De ce nu l-ar fi iubit vreuna dintre ele, aşa cum pe Bonaparte, sărac încă, îl iubise strălucitoarea doamnă de Beauharnais ? De ani de zile, Julien nu-şi petrecea aproape nici un ceas din viaţă fără să-şi spună că Bonaparte, locotenentul necu­noscut şi fără avere, se făcuse stăpînul lumii prin spadă. Ideea aceasta îi alina propriile lui nenorociri, pe care le credea mari, şi-i sporea bucuria, atunci cînd o avea.

Clădirea bisericii şi sentinţele judecătorului de pace îl luminară deodată; o idee care-i trecu prin minte îl înne­buni timp de cîteva săptămîni şi, în sfîrşit, puse stăpînire deplină pe el, cu atotputernicia primei idei pe care un su­flet înflăcărat crede că a născocit-o.

„Cînd Bonaparte a făcut să se vorbească despre el, Franţa se temea să nu fie cotropită ; deci, meritele mili­tare erau pe atunci necesare şi la modă. Astăzi poţi vedea preoţi în vîrstă de patruzeci de ani avînd lefuri de o sută de mii de franci, adică de trei ori mai mari decît faimoşii generali de divizie ai lui Napoleon. Ei au nevoie de oameni