Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

276

STENDI1AI

cusită îl lipseşte de cinstea unui epitaf. Dar, cînd se d<-s părţi de liberalul acesta, care, cu lacrimi în ochi, aproape că îl strîngea în braţe, Julien nu mai avea ceas. îmbogăni cu o astfel de experienţă, peste două zile, la amiază, se înfăţişă părintelui Pirard care îl privi îndelung.

— Poate că ai să devii un înfumurat, îi spuse preotul cu severitate. Julien părea un tinerel în mare doliu; arătl într-adevăr bine, dar bunul preot era prea provincial ci însuşi ca să-şi dea seama că Julien mai păstrase încl mişcarea aceea a umerilor care, în provincie, vrea să arate i totodată şi eleganţă, şi importanţă. Văzîndu-1 pe Julien, marchizul îi judecă graţiile cu totul altfel decît preotul !ji îl întrebă:

— Ai avea ceva împotrivă dacă domnul Sorel ar lua lecţii de dans ?

Părintele Pirard rămase înmărmurit.

— Nu, răspunse el în cele din urmă, Julien nu e preot.

Marchizul, ureînd două cîte două treptele unei scăriţe dosnice, se duse el însuşi să-1 instaleze pe eroul nostru într-o frumoasă mansardă care dădea spre imensa grad mu a casei. Şi îl întrebă cîte cămăşi îşi cumpărase.

— Două, răspunse Julien, intimidat că vede un senini atît de mare coborîndu-se pînă la asemenea amănunte.

— Foarte bine, urmă marchizul cu un aer serios şi ci un ton oarecum poruncitor şi scurt, care-i dădu de gîndit lui Julien; foarte bine ! mai ia-ţi încă douăzeci şi două j cămăşi. Iată leafa dumitale pe primele trei luni.

Coborînd de la mansardă, marchizul chemă la el un om mai în vîrstă.

— Arsene, îi spuse, dumneata îl vei servi pe domnul Sorel.

Peste cîteva minute, Julien se afla singur, într-o biblio* tecă minunată; clipa aceea îi fu nespus de plăcută. Ca : nu fie surprins într-o asemenea stare de emoţie, se a cunse într-un ungher întunecos; de acolo privea < îneîntare cotorul lucitor al cărţilor : „Am să le pot citi | toate, îşi spuse el. Cum să nu-mi placă aici ? Domnul < Rfinal s-ar fi crezut dezonorat pe vecie dacă ar fi făc

măcar a suta parte din cîte a făcut marchizul de La Mole pentru mine. Dar să vedem ce am de copiat."

După ce termină lucrul, Julien se apropie de cărţi; cît pe ce să înnebunească de bucurie văzînd o ediţie Voltaire. Dădu fuga şi deschise uşa bibliotecii, ca nu cumva să fie luat pe neaşteptate. Apoi gustă plăcerea de a răsfoi, pe rînd, cele optzeci de volume. Fiecare volum era legat cum nu se poate mai frumos; o capodoperă a celui mai bun legător din Londra. Asta făcu ca admiraţia lui Julien să nu mai cunoască margini.

Peste un ceas, marchizul intră, privi copiile şi observă cu mirare că Julien scria cela cu doi 1, cella. „Oare tot ce mi-a spus preotul despre ştiinţa lui să fie numai o poveste ?" Marchizul, foarte dezamăgit, îi spuse cu blîndeţe :

— Nu prea eşti sigur pe ortografie ? •

— Adevărat, mărturisi Julien, fără să-i dea prin minte i'fl-şi făcea rău ; îl mişcase bunătatea marchizului, care îi a mintea tonul băţos ai domnului de R6nal.

„Toată încercarea cu acest preot tinerel din Franche-Comtd e pierdere de vreme, gîndi marchizul; şi aveam mita nevoie de un om de încredere!"

— Cela se scrie cu un singur 1, îi spuse marchizul: ■ tnd vei isprăvi copiile, caută în dicţionar cuvintele de a Ciror ortografie nu eşti prea sigur.

La ora şase, marchizul trimise să-1 cheme şi se uită cu vfldită mîhnire la cizmele lui Julien.

— Am greşit uitînd să-ţi spun că, în fiecare zi, la orele Cinci şi jumătate, trebuie să te îmbraci.

Julien îl privi fără să priceapă despre ce e vorba.

— Adică să-ţi pui pantofi. Arsene are să-ţi aducă ii minte; astăzi am să te scuz eu.

După ce rosti aceste cuvinte, domnul de La Mole intră i ii .lulien într-un salon strălucind de aurării. în ocazii HNctnănătoare, domnul de R6nal nu uita niciodată să mărească pasul ca să poată trece primul pragul uşii. Mica vanitate a fostului său stăpîn îl făcu pe Julien să calce pe piciorul marchizului, pricinuindu-i o mare durere, dato-niA podagrei. „Ah, mai e şi bădăran pe deasupra", îşi