Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

309

— E înspăimîntător, i se răspunse; lumea se duce numai acolo; prima dată cînd vei ieşi din casă, trebuie să mergi să asculţi Contele Ory.

La Operă, cavalerul de Beauvoisis îl prezentă faimo­sului cîntăreţ Geronimo, care se bucura atunci de un succes uriaş.

Julien aproape că îi făcea curte cavalerului; amestecul acesta de respect faţă de sine însuşi, de trufie tainică şi de îngîmfare tinerească îl încînta. De pildă, cavalerul se bîlbîia puţin, fiindcă avea onoarea să vadă adesea un mare senior, care avea defectul acesta. Niciodată Julien nu găsise întrunite într-o singură fiinţă şi ridicolul plin de haz, şi perfecţiunea manierelor pe care un biet provincial irebuie să-şi dea ostepeala să le imite.

Era văzut mereu la Operă, împreună cu cavalerul de Beauvoisis ; prietenia aceasta făcu să-i fie rostit numele.

— Aşadar, îi spuse într-o zi marchizul de La Mole, lată-te copilul din flori al unui bogat gentilom din I 'i anche-Comt6, prieten intim cu mine!

Marchizul îi tăie vorba lui Julien, care voia să spună CB el n-a contribuit cu nimic la răspîndirea acestui zvon.

— Domnului de Beauvoisis nu i-a plăcut că s-a bătut CU ţiul unui cherestegiu.

— Ştiu, ştiu, spuse domnul de La Mole; acum trebuie n.1 întăresc eu povestea asta, care îmi convine. Dar am să te rog un lucru, care n-o să-ţi răpească mai mult de o jumătate de oră pe zi; de cîte ori sînt spectacole la Operă, dti-le, la unsprezece şi jumătate, să priveşti din vestibul Ieşirea celor din lumea bună. Uneori văd că mai ai apucături de provincial, şi trebuie să te dezbari de ele; de lltfel, nu-i rău să cunoşti, măcar din vedere, oamenii de Mamă, pe lîngă care s-ar putea ca, într-o bună zi, să-ţi dau

Ipcră a compozitorului italian Gioacchino Rossini (1792-1868).

310

STENDHA1.

vreo misiunea de îndeplinit. Treci pe la biroul de abona mente al Operei, ca să te cunoască; biletele de intrau sînt acolo.

CAPITOLUL VII O criză de podagră ••

Şi am fost înaintat în slujbă nu prin meritul meu, ci pentru i i stăpînul avea podagră.

BERTOLOTT1¹

Poate că cititorul e mirat de tonul acesta liber şl aproape prietenesc; asta fiindcă am uitat să-i spun că de vreo şase săptămîni marchizul era reţinut în casă de criză de podagră.

Domnişoara de La Mole şi mama ei se aflau la Hyerctj la mama marchizei. Contele Norbert îşi vedea tatăl doai cîteva clipe; se aveau foarte bine unul cu altul, dar n-aveau ce să-şi spună. Domnul de La Mole, nevoit să se muliu mească numai cu Julien, se minună văzîndu-1 cît e de iste\, îl punea să-i citească ziarele; curînd, tînărul secretar fu în stare să-i aleagă pasajele cele mai interesante. Exista un ziar nou de care marchizul nici nu voia să audă; jurase să nu-1 citească niciodată, şi în fiecare zi pomenea lucrul acesta. Julien rîdea. Marchizul, mînios împotriva vremurilor de astăzi, îl puse să-i citească din Tit Liviu; traducerea improvizată a textului latin îl distra.

într-o zi, marchizul îi spuse cu tonul acela de politeţi excesivă, care de multe ori în scotea din sărite pe Julien :

— îngăduie-mi, dragul meu Sorel, să-ţi dăruiesc im costum albastru; cînd vei dori să-1 îmbraci şi să vii l| mine, vei fi, în ochii mei, fratele mai mic al contelui do Chaulnes, adică fiul prietenului meu, bătrînul duce.

i Bertolotti, istoric şi biograf italian din secolul al XVII-lea.

Julien nu prea înţelegea despre ce e vorba; şi chiar în aceeaşi seară încercă să facă o vizită îmbrăcat în costumul albastru. Marchizul îl trată ca pe un egal. Julien avea o inimă în stare să simtă adevărata politeţe, dar nu prea avea idei despre nuanţele ei. înainte de toana aceasta a marchizului ar fi jurat că nu poate fi primit cu mai multe atenţii. „Ce talent minunat!" îşi spunea Julien; cînd se ri­dică să plece, marchizul îi ceru scuze că nu poate să-1 conducă din pricina podagrei.

Ideea aceasta năstruşnică începu să-1 frămînte pe Julien : „Şi-o fi bătînd joc de mine ?" gîndi el. Se duse să se sfătuiască cu părintele Pirard, care, mai puţin politicos decît marchizul, nu-i răspunse decît fluierînd şi schimbînd vorba. A doua zi dimineaţă, Julien se înfăţişă marchizului îmbrăcat în negru, cu mapa şi cu scrisorile de semnat. Marchizul îl primi ca şi mai înainte. Seara, în costum al­bastru, tonul fu cu totul diferit şi absolut la fel de politi­cos ca în ajun.

— Ca să nu te plictiseşti prea tare în vizitele pe care ni bunătatea să i le faci unui biet bătrîn bolnav, spuse marchizul, ar trebui să-i povesteşti toate micile întîmplări clin viaţa dumitale, dar cinstit şi fără să te gîndeşti la altceva decît să le istoriseşti cît mai lămurit şi mai cu haz. Căci trebuie să ne distrăm, urmă marchizul; atîta e adevărat în viaţă. Un om nu-mi poate salva zilnic viaţa în război şi nici nu-mi poate dărui în fiecare zi un milion; dar dacă l-aş avea pe Rivarol¹ aici, lîngă jilţul meu, mi-ar scuti zilnic o oră de suferinţe şi de plictiseală. L-am cunoscut bine, la I lamburg, pe vremea emigraţiei...

Şi marchizul îi povesti lui Julien anecdotele lui Riva-I cu hamburghezii, care se adunau cîte patru ca să înţe-i. ai'/iovorbădeduh.

* Uuoine de Rivarol (1753-1801), politician şi scriitor francez, a emi-ii ui timpul revoluţiei din 1789.

Domnul de La Mole, silit să se mulţumească numai ca tovărăşia acestui micuţ, voi să-1 aţîţe. Şi-i stîrni orgoliul. Fiindcă i se cerea adevărul, Julien se hotărî să spună tot, ascunzînd doar două lucruri: admiraţia lui fanatică pcn tru un om pe care marchizul nu-1 putea suferi şi desăvîrşita lui lipsă de credinţă, care nu prea se potrivea unui viitor preot. întîmplarea neînsemnată cu cavalerul de Beauvoisis căzu tocmai la timp. Marchizul rîse cu lacrimi de scena din cafeneaua de pe strada Saint-Honor6, cu vi/i ţiul care îl copleşea cu ocări. A fost epoca unei perfecte sin­cerităţi în relaţiile dintre stăpîn şi protejatul său.

Pe domnul de La Mole începu să-1 intereseze tot mal mult firea aceasta ciudată. La început măgulea uncie păreri ridicole ale lui Julien, ca să rîdâ mai bine de ele; curînd, însă, i se păru mai nimerit să îndrepte cu blîndeţe toate ideile false ale tînărului. „Ceilalţi provinciali care sosesc la Paris admiră totul, gîndea marchizul; acesta urăşte totul. Ei sînt prea afectaţi, el nu e îndeajuns, iat proştii îl iau drept un prost."

Criza de podagră fu prelungită de vremea rece a iernii

şi ţinu cîteva luni.

„Unora le e drag un cîine de vînătoare, îşi spune! marchizul; de ce mi-ar fi ruşine să-1 îndrăgesc pe preotul ăsta tinerel ? E un original. Mă port părinteşte cu el. Ii bine, ce-i rău în asta ? Toana, dacă nu-mi trece curînd, mâ va costa un diamant de cinci sute de ludovici, înscris tfl

testament."

De îndată ce marchizul se convinse de tăria de canu ter a protejatului său, începu să-i dea zilnic cîte o noua

treabă.

Julien observă cu groază că acest mare senior se întîmpla să-i dea ordine contradictorii cu privire la unul şl

acelaşi fapt.

„Iată un lucru care ar putea să mă compromită serios de tot." Şi Julien nu mai lucră cu el decît aducînd un 11 gistru în care scria hotărîrile o dată luate, iar marchizul li

semna. Julien angajase un slujbaş pentru copierea hotărîrilor cu privire la fiecare problemă, într-un registru special. în acelaşi registru punea, de asemenea, şi copiile

luturor scrisorilor.

Ideea i se păru marchizului, la început, nespus de ridi­colă şi de plictisitoare. Dar, în mai puţin de două luni, îi văzu foloasele. Julien îi propuse să mai ia un slujbaş, cu practică de bancă, pentru ţinerea în partidă dublă a soco­telii tuturor veniturilor şi a tuturor cheltuielilor moşiilor pe care el trebuia să le administreze.

Măsurile acestea îi limpeziră într-atîta marchizului treburile proprii, îneît putu să-şi dăruiască plăcerea de a mai încerca două sau trei speculaţii noi, fără ajutorul mi-

sitului, care îl fura.

— Opreşte trei mii de franci pentru dumneata, îi spuse el într-o zi tînărului său ministru.

— Domnule, purtarea mea ar putea fi luată în nume

ele rău.

— Atunci, cum să facem ? întrebă marchizul supărat.

— Să binevoiţi a lua o hotărîre şi s-o scrieţi cu mîna dumneavoastră în registru; hotărîrea aceasta îmi va dărui ii sumă de trei mii de franci. De altfel, părintele Pirard a .ivut ideea contabilităţii. Marchizul, cu mutra marchizului de Moncade¹ cînd asculta socotelile domnului Poisson, intendentul lui, scrise hotărîrea.

Seara, cînd Julien apărea în costumul albastru, nici nu pomenea despre afaceri. Bunătatea marchizului era atît de măgulitoare pentru amorul propriu mereu însetat al eroului nostru, îneît curînd, fără voia lui, simţi un soi de llmpatie pentru bătrînul acesta cumsecade. Şi nu pentru ta Julien ar fi fost sensibil, aşa cum se înţelege asta la Paris; dar nu era nici fiară, şi nimeni, de la moartea i lururgului-major, nu-i vorbise cu atîta bunătate. Observă

i Moncade este un personaj din Şcoala b\vr$xailot, de Allainval (1700-1753), |n i ;ire Stendhal îl citează deseori.