Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

301

Poate că era ceva mai clarvăzător decît în primele zile, sau poate că primele farmece ale politeţei pariziene trecu­seră.

De îndată ce lăsa lucrul, îl cuprindea o plictiseală de

moarte; era urmarea pustiitoare a minunatei politeţi, atît

de măsurată, atît de perfect gradată după situaţie, care ca-

i .(eterizează înalta societate. O inimă cît de cît sensibilă,

inite vicleşugul.

Nici vorbă, i se poate lua în nume de rău provinciei to­nul comun sau puţin politicos ; dar cînd dau un răspuns, imenii pun un pic de pasiune. în palatul La Mole, amo-lul propriu al lui Julien nu era niciodată jignit; dar ade-uca, la sfîrşitul unei zile, el simţea nevoia să plîngă. în provincie, un chelner îţi arată bunăvoinţă dacă ţi se Intîmplă ceva cînd intri în cafeneaua lui; dar dacă tntîmplarea are ceva neplăcut pentru amorul tău propriu, plîngîndu-te, chelnerul va repeta de zece ori cuvîntul care te doare. La Paris, oamenii au delicateţea să se ascundă itnd rîd, dar le rămîi totdeauna străin.

Trecem sub tăcere o sumedenie de mici fapte care l-ar li făcut ridicol pe Julien, dacă n-ar fi fost oarecum deasu­pra ridicolului. O sensibilitate nebună îl împingea să Kflvîrşească mii de stîngăcii. Toate plăcerile lui erau calcu-Iiilc; trăgea zilnic cu pistolul, era unul dintre bunii elevi ni celui mai faimos maestru de arme. De îndată ce avea o I clipă liberă, în loc s-o folosească citind, ca altădată, alerga la manej şi cerea caii cei mai nărăvaşi. în plimbările cu maestrul de călărie, era aproape totdeauna trîntit la pflmînt.

Marchizul îl preţuia din pricina muncii sîrguincioase, w incerii şi a inteligenţei lui, şi, încetul cu încetul, îi încre­dinţa urmărirea tuturor afacerilor ceva mai greu de des-i urcat. în clipele cînd ambiţia lui nemăsurată îi mai dădea : lAgaz, marchizul făcea afaceri cu multă pricepere; avînd putinţa să afle ultimele ştiri, cîştiga mai totdeauna la Ifuii'să. Cumpăra case, păduri, dar îşi ieşea repede din Kfliile. Risipea sute de ludovici şi intenta procese pentru Idilic de franci. Bogătaşii care au o fire mîndră caută

302

STENDIIAI

distracţia şi nu cîştigul în afaceri. Marchizul avea nevoie de un şef de stat-major care să-i pună într-o ordine clară şi uşor de priceput toate afacerile băneşti.

Doamna de La Mole, deşi avea un caracter atît dl cumpănit, rîdea uneori de Julien. Doamnele din lumea mare nu pot să sufere neprevăzutul pricinuit de sensibili-tate; căci este antipodul bunei-cuviinţe. De două sau de trei ori, marchizul îi luă apărarea: „Dacă e caraghios tn salonul dumitale, în schimb e neîntrecut în birou". Julien,, la rîndul lui, crezu că înţelege taina marchizei. Ea bine» voia să se intereseze de tot, de îndată ce i se anunţa sosi­rea baronului de La Joumate. Baronul era o fiinţă rece ţi nepăsătoare. Mic de stat, slab, urît, foarte elegant, îşi trecea viaţa la Castel şi, în general, nu spunea niciod nimic despre nimic. Acesta îi era felul de a gîndi. la doamna de La Mole ar fi fost nespus de fericită, pentrv prima oară în viaţă, dacă l-ar fi putut însura cu fiica ei.

CAPITOLUL VI Fel de a rosti cuvintele

înalta lor menire este să judec în linişte micile evenimente di viaţa zilnică a popoarelor. înţelep ciunea lor trebuie să preîntîmp^:~ marile mînii stîmite de pricii mărunte, sau de evenimente pe ca glasul faimei le preschimb ducîndu-le departe.

GRATIUS

Deşi nou venit, cum însă, din mîndrie, nu punea ni< ii dată întrebări, Julien nu făcu neghiobii prea mari. Od fiind nevoit să intre într-o cafenea de pe strada Saint-lr

l Gratius Falisats (secolul 1 Î.Cr), poet latin din vremea lui Augu imitator al lui Vergiliu.

nor6, din pricina unei ploi torenţiale căzute pe neaştep­tate, se întîmplă ca un bărbat înalt, îmbrăcat cu o redin­gotă de castorină , mirat de privirea lui posomorită, să-1 privească exact aşa cum, pe vremuri, la Besancpn, îl pri­vise amantul domnişoarei Amanda.

Julien se caise prea de multe ori pentru faptul că Iflsase nepedepsită prima insultă, ca să mai rabde această privire. îi ceru explicaţii. Bărbatul în redingotă îi adresă imediat cele mai murdare injurii: toată lumea din cafenea Iftcu roată în jurul lor; trecătorii se opreau în faţa uşii. I )uitr-o prevedere de provincial, Julien purta totdeauna la ci nişte pistoale mici; cu mîinile în buzunare, strîngea pis-(oalele, abia putînd să se stăpînească. Totuşi, fu cuminte şi se mărgini doar să-i repete, din minut în minut, bărba­tului aceluia: Ce adresă aveţi, domnule ? Vă disprepuesc.

Statornicia cu care se legase de aceste şase cuvinte, Nllrşi prin a stîrni uimirea celor de faţă.

— Păi, de! trebuie să-i dea adresa celălalt, care tot vorbeşte întruna.

Bărbatul în redingotă, auzind cuvintele acestea, deseori i (tstite, îi aruncă lui Julien în faţă cinci sau şase cărţi de vi-Bttft. Din fericire nici una nu-i atinse obrazul, căci Julien fyi făgăduise să nu folosească pistoalele decît în cazul cînd v» fi atins. Omul plecă, întoreîndu-se din cînd în cînd ca nfl-l ameninţe cu pumnul şi să-i spună tot felul de cuvinte

|i)',nitoare.

Pe Julien îl trecuseră sudorile. „Aşadar, ultimul om de pe stradă e în stare să mă tulbure într-atîta! îşi spunea el furios. Cum să-mi ucid sensibilitatea asta umilitoare? l iude să găsesc un martor ?" N-avea nici un prieten. Avu-esc mai multe cunoştinţe, dar toate, fără excepţie, după ■ tuse săptămîni de relaţii, se depărtaseră de el. „Sînt neso-i labil, gîndi el, şi iată-mă crunt pedepsit din pricina asta." l !n slîrşit, îi dădu prin minte să-1 caute pe un fost locote-

Slofă ţesută din lînă şi păr de castor.

304

STENDHAI.

nent din regimentul al 96-lea, pe nume Lieven, un biet om cu care se exersase de mai multe ori la scrimă. Julien îi vorbi sincer.

— Vreau să-ţi fiu martor, îi spuse Lieven, dar cu condiţie: dacă nu-ţi răneşti adversarul, atunci ai să te baţ cu mine, pe loc.

— Ne-am înţeles, răspunse Julien încîntat; şi porniră împreună să-1 caute pe domnul C. de Beauvoisis, la adresa scrisă pe cărţile de vizită, tocmai în fundul cartierului Saint-Germain.

Era ora şapte dimineaţa. Abia cînd îşi anunţă sosirea, lui Julien îi trecu prin minte că s-ar putea prea bine ca domnul de Beauvoisis să fie tînăra rudă a doamnei de Renal, fost odinioară funcţionar la ambasada din Roma sau din Napoli, şi care îi dăduse scrisoare de recomandare cîntăreţului Geronimo.

Julien îi înmînase unui vlăjgan de valet o carte de \ zită dintre cele aruncate în ajun şi o carte de vizită cu nu­mele lui.

Fură lăsaţi să aştepte, el şi martorul, trei sferturi de ceas încheiate; în sfîrşit valetul îi conduse într-un apan.i ment deosebit de elegant. Acolo îi aştepta un tînăr voim. dar îmbrăcat ca o păpuşă; trăsăturile lui aveau desăvîri rea şi banalitatea frumuseţii greceşti. Capul tînărului, iz« bitor de îngust, avea o claie de păr blond, nespus doi frumos; era frezat cu deosebită grijă, nici un fir nu crii mai lung ca altul. „Ca să se frezeze aşa ne-a lăsat si aşteptăm atîta înfumuratul ăsta blestemat", gîndi locoic netul din al 96-lea regiment. Halatul împestriţat, pani a I' ■ nul de casă, toate, pînă şi papucii brodaţi, erau puse punct şi îngrijite cum nu se mai poate. înfăţişarea tînăru» lui, nobilă şi searbădă, vădea idei cuviincioase şi puţi obişnuite: idealul omului amabil, groaza de neprevă/ui si de batjocură, multă gravitate.

Julien, căruia locotenetul din Regimentul 96 îi exp case că a te lăsa să aştepţi atît, după ce ţi s-a aruncai

grosolănie cartea de vizită în obraz, înseamnă o insultă în plus, intră buzna la domnul de Beauvoisis. Avea de gînd să fie obraznic, dar ţinea, totodată, să se poarte elegant.

îl izbi însă atît de mult blîndeţea manierelor domnului de Beauvoisis, aerul lui în acelaşi timp calculat, mîndru şi mulţumit de sine, precum şi eleganţa neasemuită a inte­riorului, încît îi pieri într-o clipă orice poftă de a fi obraznic. în faţa lui nu se afla bărbatul din ajun. Şi îl mira Intr-atîta faptul că dăduse peste un om atît de distins în I locul necioplitului întîlnit la cafenea, încît nu mai fu în I stare să rostească o vorbă. Arătă una din cărţile de vizită 1 i arc îi fuseseră zvîrlite.

— E numele meu, spuse tînărul gătit după ultima modă, căruia hainele negre ale lui Julien, la şapte dimi­neaţa, nu prea îi inspirau respect; dar nu înţeleg, onoa­rea...

Felul de a rosti aceste ultime cuvinte îi redeşteptă lui

lulicn o parte din supărare.

— Vin să mă bat în duel cu dumneavoastră, domnule; IM explică pe scurt toată întîmplarea.

Domnul Charles de Beauvoisis, după ce chibzui adînc, alinţi că nu-i displace felul cum era croit costumul negru ii lui Julien. „E lucrat la Staub, se vede cît de colo, îşi pipunea el pe cînd asculta povestirea faptelor; jiletca e fftculă cu gust, cizmele nu sînt rele; dar, pe de altă parte, un le îmbraci în negru, din zori!... Pesemne ca să scape in.ii uşor de glonte", îşi spuse cavalerul de Beauvoisis.

De îndată ce i se dădură lămuriri, îi vorbi lui Julien cu n politeţe desăvîrşită şi aproape de la egal la egal. Discuţia ţinu destul de mult; problema era delicată. Dar, pînă la

IUima, Julien fu nevoit să creadă ceea ce vedea cu ochii. Ţlnarul atît de manierat pe care îl avea în faţă nu semăna Hli i dt negru sub unghie cu necioplitul care îl insultase în