Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

166

STENDIIAI

toreşti, care îi înveseleau pe copii, ce înseamnă să fii 11 .t. pe sfoară.

— înţeleg, spuse Stanislas, aşa e corbul care a făcu) prostia să lase să-i cadă brînza, luată apoi de vulpe, cari era o linguşitoare.

Doamna de Rânal, nebună de bucurie, îşi copleşi .1 copiii cu sărutări, lucru pe care nu l-ar fi putut face fără sil se sprijine puţin pe Julien.

Deodată, uşa se deschise: era domnul de Renal înfăţişarea lui severă şi nemulţumită contrasta cu plăcuia voioşie pe care prezenţa lui o alungă. Doamna de Rfinal păli; nu se mai simţea în stare să tăgăduiască ceva. Julicn luă cuvîntul şi, vorbind foarte tare, începu să-i povcs tească domnului primar întîmplarea cu paharul de argini pe care Stanislas voia să-1 vîndă. Era sigur că istorisirea! aceasta va fi prost primită. La început domnul de Rânal îşi încruntă sprîncenele, din obişnuinţă, numai la auzul cuvîntului argint. „Pomenirea acestui metal, spunea el, totdeauna o introducere la vreo cerere făcută pungii mele."

Dar aici era vorba de ceva mai mult decît de bani vorba de o sporire a bănuielilor. Atmosfera de fericire care îi însufleţea familia în lipsa lui nu era menită sil împace lucrurile faţă de un om stăpînit de o vanitate atîi de arţăgoasă. Şi, pe cînd doamna de Rânal lăuda felul plin de eleganţă şi de înţelepciune cu care Julien îmbogăţea cunoştinţele elevilor săi:

— Da, da ! ştiu ! Mă face odios în ochii copiilor mei. îi e uşor să fie faţă de ei de o sută de ori mai plăcut dectj| mine, care, în fond, sînt stăpînul. în secolul nostru totul s«| sileşte să îmbrace într-o lumină odioasă autoritatea /< ■<.;/ timă. Biata Franţă !

Doamna de Renal nu zăbovi să cerceteze nuanţele fe-j lului cum o primise soţul ei. Ea întrevăzuse posibilitau .1

MOŞI ŞI NEGRU

167

li Iţea o zi cu Julien. Avea de făcut o mulţime de tîrguieli oraş şi spuse că voia neapărat să ia masa la cabaret, erau încîntaţi doar cînd auzeau cuvîntul cabaret, pe făţărnicia modernă îl rosteşte cu atîta plăcere. Domnul de R6nal îşi lăsă nevasta la primul magazin cu noutăţi în care ea intră şi porni la anumite vizite. Se întoarse şi mai morocănos decît dimineaţa; era convins că toi oraşul se ocupa numai de el şi de Julien. La drept vor­bind, nimeni nu-1 lăsase să bănuiască latura jignitoare a Ini ce se vorbeau pe socoteala lui. Domnul primar fu-întrebat doar dacă Julien rămînea la el cu şase sute ic franci, sau dacă primea cei opt sute de franci oferiţi de director al Aşezămîntului pentru săraci. directorul, întîlnit faţă de mai mulţi oameni, se e rece cu domnul de Rfinal. Purtarea aceasta îşi avea ei; în provincie, faptele nesocotite nu sînt multe la ; senzaţiile sînt atît de rare, încît trebuie simţite ultima picătură.

Domnul Valenod era ceea ce, la o sută de leghe de se numeşte un încrezut, adică un soi de om ibrăzat şi necioplit. Viaţa lui, care cunoscuse numai de la 1815 încoace, îi întărise aceste frumoase . în Verrieres el domnea, ca să zicem aşa, la porunca a ii lui de Rânal; dar, fiind cu mult mai activ, neroşind ^| de nimeni şi de nimic, vîrîndu-se în toate, nestînd locu-dipă, scriind, vorbind, uitînd umilirile, neavînd nici o iţie personală, sfîrşea prin a slăbi creditul primaru-ochii puterii clericale. Domnul Valenod le spusese Aţa băcanilor din partea locului: „Daţi-mi doi inşi, cel mai proşti dintre voi" ; le spusese oamenilor legii: ţi-mi doi inşi, pe cei mai neştiutori dintre voi" ; le e celor însărcinaţi cu controlul sănătăţii publice: Uffiiţi-mi doi inşi, cei mai şarlatani dintre voi". Iar după Itrînsese pe cei mai ticăloşi din fiecare breaslă, le : „Să domnim împreună".