Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

i Şl NEGRU

401

'■ ■ ii noaste că, deşi sînt mai prejos decît toţi domnii IU, pe mine mă iubeşti..."

ii li ic că ea ar fi fost fericită să vadă că e dată de gol; i puţin, succesul ar fi depins în întregime de chipul în I lulicn şi-ar fi exprimat părerea aceasta şi de mo-i nml ales. în orice caz, ar fi ieşit cu bine şi victorios ni i < > situaţie care Mathildei începea să i se pară mono-

Aşadar, nu mă mai iubeşti pe mine, care te ador! IBunc tntr-o zi Julien înnebunit de dragoste şi de durere. in nproape cea mai mare prostie pe care ar fi putut s-o

I Vorbele lui nimiciră, cît ai clipi, toată plăcerea pe care huma domnişoara de La Mole vorbindu-i despre |tll< cm sufleteşti. începuse să se mire că, după cele ■mplatc, Julien nu se simţea jignit de ceea ce îi poves­ti ha ajunsese chiar să-şi închipuie, pînă cînd Julien nu ■toc cuvintele acelea prosteşti, că n-o mai iubea, iiiii'ina Iară îndoială că i-a stins iubirea, îşi spunea ea. I r omul care să rabde, fără să se răzbune, faptul că le ni tiiiiictate unor fiinţe ca de Luz, Caylus, Croisenois, I H 'lua recunoaşte că-i sînt atît de superiori. Nu, n-am I in.ii văd la picioarele mele!"

( u ctteva zile mai înainte, în nefericirea lui plină de

i\ic, Julien lăudase de mai multe ori,'sincer, ca-

Iţili strălucite ale acestor domni; ba chiar le exagerase.

itvasta nu-i scăpase domnişoarei de La Mole. Ea

- , dar nu-i ghicise cauza. Cu sufletul fremătînd de

atunci cînd lăuda un rival pe care îl credea iubit,

Iii ii se bucura de norocul acestuia.

< ir înlele atît de cinstite dar atît de prosteşti ale lui

h' n ni lumbară într-o clipă totul: fiind sigură că e iu-

i M.iihildeîldispreţuicudesăvîrşire.

¹ nul ii auzi rostind vorbele acelea stîngace, tocmai se

ini• .ui Împreună; Mathilde îl părăsi îndată şi ultima ei

vadea cel mai adînc dispreţ. în salon, toată seara,

i nu şi mai aruncă ochii asupra lui. A doua zi, acelaşi

ii stăpîni inima; nici nu mai putea fi vorba de
402

STENDHAL

fiorul care, timp de o săptămînă, o făcuse să-1 socotească cu atîta plăcere pe Julien drept cel mai apropiat prieten : îi era silă să-1 vadă. Simţămintele Mathildei ajungeau pînă la dezgust; nici un cuvînt nu e în stare să exprime dispreţul nemărginit care o cuprindea cînd dădea cu ochii de el.

Julien nu pricepuse nimic din tot ce se petrecuse timp de o săptămînă în sufletul Mathildei, dar dispreţul i-1 văzu limpede. Şi avu bunul-simţ să se ivească în faţa ei cît mai rar cu putinţă şi să n-o mai privească deloc.

Dar îl duru îngrozitor că trebuie să se lipsească întrucîtva de prezenţa ei. I se părea că nefericirea îi sporeşte tot mai mult. „Curajul unei inimi de bărbat nu poate merge mai departe de-atîta", îşi spunea el. Stătea zile întregi cu ochii pe fereastră, în podul casei; jaluzelele erau trase cu grijă şi, de-acolo, putea măcar s-o zărească pe domnişoara de La Mole cînd venea în grădină.

Şi suferea cumplit cînd, după cină, o vedea plimbîndu-se cu domnul de Caylus, de Luz sau cu vreun altul, pentru care ea mărturisise că, odinioară, simţise fiorul dragostei...

Julien nici nu-şi închipuise că ar putea să existe atîta suferinţă; îi venea să urle de durere; sufletul lui, atît de dîrz, era acum zdruncinat pînă în străfunduri.

Orice gînd care nu se îndrepta către domnişoara de La Mole îi făcea silă; nu mai era în stare să scrie nici cele mai simple scrisori.

— Eşti nebun, îl dojeni marchizul.

Julien, tremurînd de teamă să nu se dea de gol, îi spuse că e bolnav şi izbuti să-1 convingă. Din fericire pentru el, la masă marchizul glumi pe seama viitoarei lui călătorii. Mathilde înţelese că putea să lipsească foarte multă vreme. Trecuseră cîteva zile de cînd Julien o ocolea, iar tinerii atît de străluciţi, care erau înzestraţi cu tot ce-i lipsea fiinţei acesteia palide şi posomorite, odinioară atît de dragă, nu mai aveau puterea să-i alunge gîndurile.

„O fată oarecare, îşi spunea ea, şi-ar fi căutat iubitul printre tinerii care atrag toate privirile într-un salon ; dar una din trăsăturile geniului este să nu-şi lase mintea tîrîia

, „asul lăsat de oamenii obişnuiţi. Alături de un bărbat „,„:„, căruia nu-i lipseşte decît averea pe care eu o ■ , a» age mereu atenţia şi n-aş trece neobservată prin îi VSte de a mă teme întruna de o revoluţie, ca ve-Jldcmele, care de frica poporului nu îndrăznesc ma Sur să certe un birjar cînd nu mînă cum trebuie aş fi s-»,A ca joc un rol, şi încă un rol important, căci bărbatul 1 «re caracter si o ambiţie nemărginită. Ce-i lipseşte ? heuni bani ? îi dau eu." Dar, într-o oarecare măsură, se l„,i., ia Julien ca la o fiinţă mai prejos de ea, de care te im ,„1.11.1 cînd ai chef.

CAPITOLUL XIX

Opera bufă

O, how this springoflove

resembleth

The uncertain glory of an April day;

Which now shows all the beauty ofthesun,

And by an by a doud takes all away! SHAKESPEARE

„ upată de viitor şi de rolul neobişnuit pe care yidula să-l joace, Mathilde ajunse curînd aproape să ,„'. discuţiile sterpe şi metafizice avute adesea cu i ,bosiiă de gînduri atît de înalte, uneori regreta, , „ca, si clipele de fericire aflate lîngă el; dar , ,. „„„„e amintiri nu erau lipsite de remuşcânle care „l, .înclin cînd în cînd.

,,, i .n.i .Irngostei cum seamănă

.....hui lui april cel schimbător;

, ..,, ii de în strălucire , „ , i.., „i, -învăluit de nor! (engl.) (n. t.).
404

„Chiar dacă are o slăbiciune, îşi spunea ea, o fată ca mine nu trebuie să-şi uite îndatoririle decît faţă de un om deosebit; n-o să se poată spune că m-au sedus mustăţile lui frumoase sau graţia de călăreţ, ci cuvintele lui pro­funde despre viitorul Franţei, ideile lui asupra asemănării posibile între evenimentele ce vor izbucni curînd şi revo­luţia de la 1688, din Anglia. Am fost sedusă, le răspundea ea remuşcărilor, sînt o biată femeie, dar cel puţin nu m-am lăsat zăpăcită, ca o păpuşă, de farmece exterioare. Iar dacă va fi revoluţie, de ce n-ar juca Julien Sorel rolul lui Roland¹, iar eu pe al doamnei Roland² ? îmi place mai mult rolul acesta decît al doamnei de Stael; în veacul nos­tru, purtarea imorală ar fi o piedică. Şi cu siguranţă că nu voi mai fi învinovăţită de încă o slăbiciune; aş muri de ruşine." X

Trebuie să mărturisim însă că nu toate gîndurile Mathildei erau atît de serioase pe cît s-ar părea după cele redate mai sus.

îl privea pe Julien şi-i găsea o graţie încîntătoare, pînă şi în cele mai mici gesturi.

„Fără îndoială, îşi spunea ea, am izbutit să distrug în sufletul lui chiar şi cele mai neînsemnate idei pe care le avea despre drepturi. Aerul nefericit şi adînc pătimaş cu care bietul băiat mi-a mărturisit dragostea lui, acum o săptămînă, e, de altminteri, o dovadă; trebuie să recunosc că purtarea mea a fost cu totul neobişnuită atunci cînd m-am supărat pentru o vorbă care răspîndea în jur atîta respect şi atîta iubire. Nu sînt oare femeia lui ? Ce mi-a spus era foarte firesc şi, trebuie să recunosc, foarte plăcut. Căci Julien mă mai iubea încă, după veşnicele plimbări în care i-am vorbit cu destulă cruzime, e drept, numai despre fio-

1 Jean-Marie Roland (1734-1793), om politic francez, reprezentant al grupării girondine în revoluţia de la 1789.

2 Jeanne-Manon Roland (1754-1793), soţia lui; a avut la Paris un salon celebru, frecventat îndeosebi de girondini