Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

no,.! ŞI NEGRU

67

tuv.u obligat să vorbească; glasul i se auzi atunci puternic

unător. Glasul doamnei de R6nal, dimpotrivă, trăda

Litiu emoţie, îneît prietena ei o crezu bolnavă şi-i propuse

■A meargă în casă. Julien simţi primejdia: „Dacă doamna

■c KCnal intră în salon, am să cad iar în starea îngrozi-

Ittiiu- care m-a chinuit toată ziua. I-am ţinut prea puţin

uimi ca să pot socoti că am dobîndit ceva."

în clipa cînd doamna Derville îşi reînnoi propunerea ■r a intra în salon, Julien strînse cu putere mîna lăsată în feia lui.

I >oamna de Rfinal, care tocmai se ridica, se aşază iar, ftunind cu o voce abia auzită:

într-adevăr, sînt puţin bolnavă, dar aerul curat îmi Hpe bine.

< uvintele ei pecetluiră fericirea lui Julien, fericire ■r mărginită în clipa aceea; şi vorbi, uită să se prefacă, ■Atu fermecător celor două prietene, care îl ascultau. Şi Im iu i, mai exista încă puţină lipsă de curaj în elocinţa ii. . i .ta, pe care o dovedea pe neaşteptate. Julien se temea |tn/.iv ca nu cumva doamna Derville, obosită de vîntul i ,11, se stîrnise înaintea furtunii, să vrea să se întoarcă ■îndură în salon. Atunci, ar fi rămas singur cu doamna de INfiial. Avusese, aproape din întîmplare, îndrăzneala ■crea oarbă care te împinge la fapte; dar simţea că ar fi ii. ic puterile lui să-i spună cea mai neînsemnată vorbă [doamnei de R6nal. Oricît de blînde ar fi fost dojenile ei, |(vcii să fie învins, iar ceea ce dobîndise avea să fie nimicit. Din fericire pentru el, în seara aceea cuvintele lui Dihiătoare şi pline de emfază plăcură doamnei Derville, IM re de foarte multe ori îl găsea stîngaci ca un copil şi des­tul de plicticos. Cît despre doamna de Rânal, cu mîna în mina lui Julien, ea nu se mai gîndea la nimic; trăia, şi atît. Oi o le petrecute sub teiul cel mare, despre care legendele illn partea locului spun că a fost sădit de Carol Temerarul, rum pentru ea pline de fericire. Asculta fermecată suspi­nele vîntului din frunzişul des al teiului şi ropotul rarelor imaturi care începuseră să cadă pe frunzele cele mai |i tuse. Julien nu băgă de seamă un lucru care l-ar fi liniştit

STENDHW

pe deplin : doamna de Renal, silită la un moment dat să-i ia mîna dintr-a lui, cînd se ridicase de pe scaun ca să-i ajute verişoara să îndrepte o vază de flori răsturnată de vînt la picioarele lor, de îndată ce se aşeză la loc îi dădi mîna aproape fără nici o greutate, ca şi cum ar fi existat I înţelegere între ei doi.

Miezul nopţii bătuse de mult; trebuiau, în sfîrşit, plece din grădină: se despărţiră. Doamna de RfinaJ furată de fericirea de-a iubi, era atît de neştiutoare, înc nu-şi făcu aproape nici o mustrare. Fericirea îi răpi sor nul. Pe Julien, istovit de luptele pe care întreaga zi timidii tatea şi orgoliul le dăduseră în inima lui, îl năpădi îf schimb un somn ca de plumb.

A doua zi, se trezi la cinci; şi, lucru care ar fi durutn cumplit pe doamna de R6nal dacă ar fi ştiut, abia se gînd la ea în treacăt. îşi făcuse datoria, ba chiar o datorie eroic Cu inima plină de simţămîntul acesta, se încuie în odaie ş începu, cu o plăcere proaspătă, să citească isprăvile erouhj preferat.

Cînd sună clopotul pentru masă, Julien uitase, citin^ buletinele Marii Armate, tot ce dobîndise în ajur Coborînd în salon, se gîndi într-o doară: „Trebuie să-| spun femeii acesteia că o iubesc".

în locul privirilor pline de voluptate pe care se aştept* să le întîlnească, dădu peste chipul sever al domnului dfl R6nal, care, sosit de două ore din Verrieres, nu-şi ascunT dea nemulţumirea că Julien petrecuse o dimineaţă întreagă fără să se ocupe de copii. Nimic nu putea fi mal dezgustător decît omul acesta plin de sine, îmbufnat şl convins că are dreptul să-şi arate supărarea.

Fiecare cuvînt acru al soţului ei îi străpungea inimd doamnei de R6nal. Cît despre Julien, el era atît de adînci în extaz, atît de preocupat încă de marile fapte care, timj de ore întregi, i se perindaseră pe dinaintea ochilor, încîi la început, abia dacă putu să-şi concentreze atenţia şi să asculte cuvintele aspre pe care i le spunea domnul de Renal în cele din urmă, îi răspunse destul de repezit:

— Am fost bolnav.