Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ŞI NEGRU

123
Mai tîrziu, Julien avu prilejul să verifice socotelile ba-lor cheltuiţi pentru ceremonie. Domnul de La Mole, ic i făcuse rost de-o episcopie nepotului său, ţinuse să-1 11 insiească, plătind el toate cheltuielile. Numai ceremonia de la Bray-le-Haut costase trei mii I sute de franci.

După cuvântarea episcopului şi răspunsul regelui, Icstatea-sa luă loc sub baldachin, apoi îngenunche cu evlavie pe-o perniţă, lîngă altar. De jur împrejurul Hli.H ului se aflau înşiruite stranele, cu două trepte mai sus Irui podeaua. Pe ultima din treptele acestea se aşezase h< ii, la picioarele părintelui Ch61an, de parcă ar fi purtat na vreunui cardinal în Capela Sixtină, la Roma. Urmă Te Deum, valuri de tămîie, nesfîrşite bubuituri de flinte \dc iun. Ţăranii erau ameţiţi de evlavie.

Julien se afla la şase paşi de regele care se ruga, într-a-pvAr, din toată inima. Observă, pentru prima oară, un im ni lei cu privirea inteligentă şi care purta un veşmînt Ipioape fără nici o podoabă. Dar, pe deasupra veşmîntu-lin «cestuia foarte simplu, era întinsă o eşarfă de culoarea Inului. Omuleţul stătea mai aproape de rege decît mulţi nli i seniori ale căror veşminte erau atît de împodobite cu mu, încît, după spusele lui Julien, nici nu se mai vedea linia. Peste cîteva clipe află că omuleţul era domnul de La ■ale şi găsi că are un aer trufaş, ba chiar obraznic.

„Marchizul ăsta n-ar putea să fie politicos ca drăguţul il< episcop, gîndi el. Ah ! preoţia te face blînd şi înţelept. ii regele a venit să se închine la moaşte şi moaştele nu vAU Unde-o fi sfîntul Cldment ?" Un preot mărunt, vecin cu el, îi spuse că moaştele se ii ni în partea de sus a clădirii, în capela arzătoare. „Cc-o mai fi şi capela arzătoare ?" se întrebă Julien. I >.u nu voi să ceară lămuriri. Era din ce în ce mai Mt.nl

< u prilejul vizitei unui suveran, eticheta cere ca epis-■ npul să meargă neînsoţit. Dar, pornind spre locul unde ■ illa capela arzătoare, înaltpreasfinţia-sa îl chemă pe |. ii unde Ch61an, iar Julien cuteză să-1 urmeze.
124

După ce urcară o scară lungă, dădură de-o uşă neo bişnuit de mică, al cărei pervaz gotic era poleit din belştt| cu aur. Poleirea fusese făcută în ajun.

în faţa uşii, stăteau îngenuncheate douăzeci şi pan de fete din cele mai alese familii ale orăşelului VerrieroB înainte de-a deschide uşa, episcopul îngenunche în mijlfll cui fetelor acestora, una mai frumoasă decît alta. S cînd preasfinţia-sa se ruga cu glas tare, ele păreau că nu v mai satură admirîndu-i minunatele dantele, graţia ţ chipul tînăr şi atît de plăcut. Priveliştea asta îl fă Julien să-şi piardă şi ultima rămăşiţă de judecată. în clipi aceea ar fi fost în stare să se bată pentru inchiziţie, şi înci din toată inima. Uşa se deschise deodată. Capela cea mici se ivi, încinsă de lumini. Pe altar se zăreau peste o mic d luminări împărţite în opt rînduri. despărţite între ele pun mănunchiuri de flori. Mireasma suavă a tămîiei celei mai pure ieşea în valuri prin uşa sanctuarului. Capela, proaspăt aurită, era foarte mică, dar şi foarte înaM Julien observă că pe altar se aflau luminări de aproapl cinci metri înălţime. Fetele nu-şi putură stăpîni un ţip! de admiraţie. în mica firidă dinaintea capelei nu li ! îngăduise să intre decît celor douăzeci şi patru de fe* episcopului, părintelui Chelan şi lui Julien.

Curînd sosi regele, însoţit numai de domnul de La Mole şi de marele şambelan al palatului. Pînă şi garfl rămăsese afară, în genunchi, prezentînd armele.

Maiestatea-sa mai curînd se năpusti decît se aruncă pe pupitrul de rugăciune. Şi abia atunci Julien, lipit de ufl aurită, zări, pe deasupra braţelor goale ale unei fete, mi­nunata statuie a sfîntului C16ment. Sfîntul se afla ascutl' sub altar, în veşminte de tînăr ostaş roman. La gît avea rană largă din care părea că ţîşneşte sînge. Sculptorul întrecuse pe sine: ochii de muribund, dar plini de har,] erau pe jumătate închişi. O mustăcioară abia mijită adum­brea gura aceea fermecătoare, întredeschisă şi părînd ca se roagă. La vederea statuii, fata de lîngă Julien plînse oi lacrimi fierbinţi. Una din lacrimi pică pe mina lui.

1 s.

I". .1 ŞI NEGRU

125

După o clipă de rugă în cea mai adîncă tăcere, tulbu-Hin doar de dangătul depărtat al clopotelor tuturor sate-■>i, la zece leghe împrejur, episcopul de Agde îi ceru B|clui îngăduinţa să vorbească. Şi rosti o scurtă ■ivliuare, foarte emoţionantă, cu vorbe simple, dar al Lfti < >i efect era sporit tocmai de simplitatea lor.

Să nu uitaţi în veci, tinere creştine, că ochii voştri H| vft/.ut pe unul dintre cei mai mari regi ai pămîntului Bprituncheat dinaintea slujitorilor Domnului celui atot-11*1 nic şi cumplit. Iar slujitorii lui, fiinţe slabe, prigonite in isc aici, pe pămînt, aşa cum vedeţi prin rana încă Ngcrîndă a sfîntului C16ment, vor triumfa în ceruri. Nu-i 1, lele creştine, că vă veţi aminti de-a pururi ziua aceasta -i veţi urî pe cei fără de credinţă ? De-a pururi veţi fi Jincioase Dumnezeului atît de mare şi de necruţător, |r hun. Rostind cuvintele acestea, episcopul se ridică autori-

îmi făgăduiţi ? le întrebă el, întinzînd braţul, cu un III inspirat.

Făgăduim, răspunseră fetele izbucnind în lacrimi. Vă primesc făgăduiala, în numele Domnului celui n>' i uţătOT ! adăugă episcopul cu un glas ca de tunet. Iar ceremonia luă sfîrşit.

Regele, el însuşi, plîngea. Abia după multă vreme

I Jiilicn se linişti îndeajuns ca să întrebe unde se aflau ose-

jH\lnlele sfîntului, trimise de la Roma lui Filip cel Bun,

itfiur de Burgundia. I se spuse că erau ascunse în fer-

■"■' ii narea statuie de ceară.

Maiestatea-sa binevoi să îngăduie ca domnişoarele mm ii însoţiseră în capelă să poarte o panglică roşie, ¹ hmiuI brodate pe ea următoarele cuvinte : URĂ CELOR i i ■ \ CREDINŢĂ, ADORAŢIE VEŞNICĂ.