Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

130

STENDIIAI

fire aleasă, ajunsă în culmea nefericirii, fiindcă m-a cuna cut pe mine", îşi spuse el.

„Orele trec repede. Ce pot face pentru ea ? Tretn mă hotărăsc. Aici nu e vorba de mine. Ce-mi pasă de meni şi de banalele lor prefăcătorii? Ce-aş putea fac pentru ea ?... S-o părăsesc ? Dar aş lăsa-o singură, pra celui mai cumplit chin. Automatul ăsta de bărbat pe < îl are mai mult îi face rău decît o ajută. O să-i spună cin ştie ce vorbă aspră, fiindcă e necioplit, şi ea poate înnebu se poate arunca pe fereastră. Dacă o părăsesc, dacă nu veghez asupra ei, o să-i mărturisească totul. Şi, cine şt cu toată moştenirea pe care i-o aduce nevastă-sa, s-ar ] tea ca el să facă scandal. Ba te pomeneşti că ar fi în st Doamne-Dumnezeule! să-i spună tot c...-lui ăstuia ( popă Maslon, care a găsit în boala unui copilaş de şase i un motiv să nu se mai mişte de-aici, şi nu fără un se anumit. în suferinţa şi în teama ei faţă de Dumnezeu, \ tot ce ştie despre om şi nu-1 mai vede decît pe preot."

— Pleacă, îi spuse pe neaşteptate doamna de Ren deschizînd ochii.

— Mi-aş da de o mie de ori viaţa ca să aflu ce ţi-ar j mai de folos acum, îi răspunse Julien: niciodată nu te-; iubit mai mult, îngerul meu scump, sau, mai bine-zis, afc din clipa asta încep să te ador aşa cum meriţi. Ce m-i face departe de tine şi cu gîndul că eu ţi-am pricinuit ne ricirea! Dar să nu mai vorbim despre suferinţele me Am să plec, da, am să plec, dragostea mea. Dar dacă părăsesc, dacă n-am să mai veghez asupra ta, dacă n-am! mă mai aflu mereu între tine şi soţul tău, tu ai să-i mart riseşti totul şi ai să te pierzi. Gîndeşte-te cu ce ocară o | te alunge din casă; întregul Verrieres, întregul Besancjo au să vorbească despre scandalul ăsta. Toată vina va cădei asupra ta şi niciodată n-o să mai poţi spăla ocara...

— Asta şi vreau, strigă ea. Am să sufăr ? Cu atît bine,

Dar prin scandalul ăsta îngrozitor ai să-1 neno-iicşiişipeel!

Dar mă umilesc pe mine însămi, mă tăvălesc în hnncirlă şi poate că aşa îmi salvez copilul. Umilirea mea în KK lui tuturor va fi, poate, o pocăinţă publică. Atît cît îmi pijlAduie slăbiciunea mea să judec, nu-i oare asta cea mai Mii.m- jertfă pe care i-o pot aduce Domnului ?... Şi poate BA 11 se va îndura să-mi primească umilirea şi să-mi lase pupilul! Arată-mi o altă jertfă mai grea; sînt gata s-o fac. Lasă-mă pe mine să mă pedepsesc. Şi eu sînt vino-I. Vrei să mă călugăresc ? Asprimea vieţii din mănăstire domoli poate mînia Dumnezeului tău... Vai, Doamne, i ce nu pot să iau asupra mea boala lui Stanislas...

- Ah! îl iubeşti! strigă doamna de R6nal ridicîndu-se I ut uncîndu-i-se în braţe.

Dar, în aceeaşi clipă, îl respinse cu groază.

- Te cred! Te cred ! continuă ea, căzînd iar în ge-|unchi. O, singurul meu prieten ! O, de ce nu eşti tu tatăl

li Stanislas! Atunci n-aş mai păcătui atîta iubindu-te Uni mult decît pe copilul tău.

Vrei să-mi îngădui să rămîn şi să te iubesc, de H'iim înainte, ca un frate ? E singura ispăşire înţeleaptă şi poate domoli mînia Celui de sus.

- Dar eu, strigă ea ridicîndu-se, prinzînd în palme Mpul lui Julien şi ţinîndu-1 în faţa ochilor, la distanţă; dar |U le-aş iubi ca pe un frate ? Aş avea oare puterea să te ■ ca pe un frate ?

Te voi asculta, îi spuse el căzîndu-i la picioare, te ui asculta, orice mi-ai porunci; asta e tot ce-mi rămîne făcut. Mintea mi-e întunecată; nu văd nici o cale de | nlrs Dacă te părăsesc, îi mărturiseşti tot soţului tău şi te Mln/i odată cu el. Niciodată, după ocara asta, nu va mai fi ■unul deputat. Dacă rămîn, mă crezi cauza morţii mi|)ilului şi te stingi de durere. Vrei să încerci ce-ar însemna plecarea mea ? Dacă vrei, am să mă pedepsesc ■litru păcatul nostru, părăsindu-te timp de o săptămînă.