Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

II Şl NEGRU

397

Ba nu, dacă îmi dai voie; eşti menit unor lucruri umil mai importante. Dacă pleci, vei pleca spre nord... ba Chior, vorbind milităreşte, te consemnez în casă. M-ai îndatora dacă n-ai lipsi niciodată mai mult de două-trei un ir putea să am nevoie de dumneata dintr-un mo-m< ni într-altul.

lulicn salută şi plecă fără să răspundă un cuvînt, li nulu I pe marchiz foarte mirat. Nu era în stare să vor­bi .im a , şi se încuie în odaia lui. Acolo, putu să-şi exage-rc/< iii voie soarta lui crudă.

\sadar, gîndi el, nici nu pot măcar să plec undeva, depui ic ! Dumnezeu ştie cîte zile mă va mai opri marchi­zul Iu Paris. Doamne ! Ce-am să mă fac ? Şi n-am un prie-u n sa mă sfătuiască: părintele Pirard nu mi-ar îngădui să li inun nici prima frază, contele Altamira mi-ar propune

utru în vreo conspiraţie. Şi totuşi, înnebunesc, simt «mu ; înnebunesc! Cine mă va putea călăuzi ? Ce-am să mi 11

CAPITOLUL XVIII Clipe cumplite

Şi ea îmi mărturiseşte! îmi spune totul, pînă în cele mai mici amănunte l Iar ochii ei aât de mi­nunaţi, privind ţintă în ochii mei, zugrăvesc dragostea pe care o simte pentru altul!

SCHILLER

I domnişoara de La Mole, îneîntată, nu se gîndea decît

i i ii Irea că era cît pe ce să fie ucisă. Ba chiar îşi spunea:

vi cdnic să-mi fie stăpîn, fiindcă era gata să mă ucidă.

Iţi tineri frumoşi din lumea bună ar trebui contopiţi lao-

să ajungă la o asemenea pornire pătimaşă ? Tre-

i ecunosc că era tare drăguţ cînd s-a urcat pe scaun

l pună spada la loc, exact în poziţia pitorească în care

398

STENDHAL

o aşezase tapiţerul decorator ! La urma urmei, n-am fost prea nebună îndrăgostindu-mă de el."

în clipele acelea, dacă s-ar fi ivit vreun prilej să reînceapă legăturile de dragoste cu Julien, ar fi făcut-o cu plăcere. Julien, încuiat în odaia lui, după ce răsucise de două ori cheia în broască, se zbătea în cea mai cumplită disperare. în nebunia lui, se gîndea să i se arunce la pi­cioare. Dacă, în loc să stea ascuns într-un loc dosnic, ar fi rătăcit prin grădină şi prin casă, aşa fel încît să nu scape prilejurile ivite, poate că într-o singură clipă groaznica su­ferinţă i s-ar fi schimbat în fericirea cea mai vie.

Dar tocmai iscusinţa aceasta, a cărei lipsă i-o re­proşăm, l-ar fi împiedicat să făptuiască gestul acela sublim de a lua spada, gest care, în clipa aceea, îl făcea să pară atît de frumos în ochii domnişoarei de La Mole. Toana aceasta, prielnică lui Julien, dură toată ziua; Mathilde se gîndea cu încîntare la scurtele clipe în care îl iubise şi le regreta.

„De fapt, îşi spunea ea, dragostea mea pentru bietul băiat n-a durat, în ochii lui, decît de la ora unu după mie­zul nopţii, cînd l-am văzut ivindu-se pe scară cu buzuna­rele pline de pistoale, şi pîrjă la ora opt dimineaţa. Căci un sfert de oră mai tîrziu, pe cînd ascultam liturghia la Saint-Valere, am şi început să mă gîndesc că el se va crede stăpînul meu şi că s-ar putea prea bine să încerce a mă su­pune prin teroare."

După cină, în loc să fugă de Julien, domnişoara de La Mole îi vorbi şi aproape că-i ceru s-o urmeze în grădină; el se supuse. încercarea aceasta nu-1 ferici. Mathilde, fără să-şi dea prea bine seama, se lăsă învinsă de dragostea care o cuprinsese iar. îi plăcea nespus de mult să se plimbe cu el şi privea plină de curiozitate mîinile care, iu dimineaţa aceea, apucaseră spada ca s-o ucidă.

După o asemenea faptă, după tot ce se întîmplase, nu mai putea fi vorba de vechile lor discuţii.

- ,1 NKGRU

399

iul cu încetul, Mathilde începu să-i destăinuiască

Im > • <>l stările ei sufleteşti. în discuţiile de felul acesta,

^Hft « ciudată voluptate; şi ajunse să-i povestească pînă

ii di !>m atracţia trecătoare simţită cîndva pentru domnul

li « tr.'iiois, pentru domnul de Caylus...

Cum 1 Şi pentru domnul de Caylus ? exclamă nli' ii , i loată amara gelozie a unui iubit părăsit izbucni In»«Minele acestea.

M.iihiWe i le socoti ca atare şi nu se simţi deloc

■ Continuă să-1 chinuiască pe Julien, descriindu-i în cele

Ut ui in iu amănunte, cît se poate mai pitoresc şi cu tonul

H|| mai desăvîrşite sincerităţi, simţămintele de odi-

MlA Julien înţelegea că îi povesteşte ceea ce vedea

i in faţa ochilor. Şi îşi dădu seama, cu durere

I Vorbind, Mathilde îşi dezvăluia ei însăşi propria-i

i.....• ■

i Mm marc chin al geloziei nu poate să existe.

kA bflnuieşti că un rival e iubit te doare destul de mult,

B IA auzi povestindu-ţi-se în cele mai mici amănunte

dragostea pentru el, şi asta s-o facă femeia pe care

^Borl, e, fără îndoială, culmea suferinţei.

V O, cit era de lovit în clipele acelea orgoliul care îl

Hfcft? pe Julien să se creadă mai presus decît cei de teapa

Wk (uylus şi a lui Croisenois ! Cu cîtă durere lăuntrică şi

■ i ;i cele mai neînsemnate calităţi ale acestora! Cu

lin luiiA-credinţă plină de înflăcărare se dispreţuia pe

M' însuşi!

Mathilde i se părea fermecătoare; nici un cuvînt n-ar

|l ii> i.ik să exprime imensa lui adoraţie. Plimbîndu-se

Ml Hnu de ca, îi privea pe furiş mîinile, braţele, ţinuta de

111" • Iii gata să-i cadă la picioare, zdrobit de dragoste

lili iluicre, şi să-i strige : „Fie-ţimilă !"

400

STEN DH AL

„Şi fiinţa aceasta atît de frumoasă, atît de superioară tuturor, ea, care m-a iubit odată, în curînd nici vorbă că îl va iubi pe domnul de Caylus !"

Julien era convins de sinceritatea Mathildei; sinceri-tatea spuselor ei era prea vădită. Şi pentru ca nefericirea să-i fie deplină, uneori, descriindu-i simţămintele pe care I le încercase faţă de domnul de Caylus, domnişoara de La Mole îi vorbea ca şi cum l-ar fi iubit acum. în glasul ei răsuna dragostea, fără îndoială. Julien vedea limpede asta.

Dacă i s-ar fi turnat plumb topit pe piept, şi tot ar fi j suferit mai puţin. Cum să poată bănui bietul băiat, ajuns în culmea aceasta a nefericirii, că tocmai fiindcă îi vorbea lui simţea domnişoara de La Mole atîta plăcere să răsco­lească firavele simţăminte de dragoste avute odinioară pentru domnul de Caylus sau de Luz ?

Nimic n-ar putea să înfăţişeze chinuitorul zbucium al lui Julien. Asculta destăinuirile amănunţite în legătură cu dragostea simţită pentru alţii, pe aceeaşi alee de tei unde, abia cu cîteva zile mai înainte, aşteptase ora unu ca să pătrundă în odaia Mathildei. Nu există suferinţă mai cum­plită pe care o fiinţă omenească s-o poată îndura.

Felul acesta de intimitate chinuitoare dură o săptămînă nesfîrşită. Mathilde, cînd părea că nu ocoleşte prilejurile de a-i vorbi, cînd părea că le caută dinadins; iar subiectul la care amîndoi reveneau, cu un soi de voluptate crudă, era povestirea simţămintelor ei pentru alţii: îi po­vestea despre scrisorile pe care le scrisese, îi reda pînă şi cuvintele folosite în fiecare dintre ele, îi spunea pe dina­fară fraze întregi. în ultimele zile, părea că îl priveşte pe Julien cu un fel de bucurie plină de răutate. Chinurile lui erau nespus de plăcute Mathildei.

Se vede limpede că Julien n-avea deloc experienţa vieţii; nici măcar nu citise romane; căci, dacă ar fi fost ceva mai priceput, i-ar fi spus cît de cît liniştit fetei pe care o adora si care îi făcea mărturisiri atît de ciuda ic

i Şl NEGRU

401

'■ ■ ii noaste că, deşi sînt mai prejos decît toţi domnii IU, pe mine mă iubeşti..."

ii li ic că ea ar fi fost fericită să vadă că e dată de gol; i puţin, succesul ar fi depins în întregime de chipul în I lulicn şi-ar fi exprimat părerea aceasta şi de mo-i nml ales. în orice caz, ar fi ieşit cu bine şi victorios ni i < > situaţie care Mathildei începea să i se pară mono-

Aşadar, nu mă mai iubeşti pe mine, care te ador! IBunc tntr-o zi Julien înnebunit de dragoste şi de durere. in nproape cea mai mare prostie pe care ar fi putut s-o

I Vorbele lui nimiciră, cît ai clipi, toată plăcerea pe care huma domnişoara de La Mole vorbindu-i despre |tll< cm sufleteşti. începuse să se mire că, după cele ■mplatc, Julien nu se simţea jignit de ceea ce îi poves­ti ha ajunsese chiar să-şi închipuie, pînă cînd Julien nu ■toc cuvintele acelea prosteşti, că n-o mai iubea, iiiii'ina Iară îndoială că i-a stins iubirea, îşi spunea ea. I r omul care să rabde, fără să se răzbune, faptul că le ni tiiiiictate unor fiinţe ca de Luz, Caylus, Croisenois, I H 'lua recunoaşte că-i sînt atît de superiori. Nu, n-am I in.ii văd la picioarele mele!"

( u ctteva zile mai înainte, în nefericirea lui plină de

i\ic, Julien lăudase de mai multe ori,'sincer, ca-

Iţili strălucite ale acestor domni; ba chiar le exagerase.

itvasta nu-i scăpase domnişoarei de La Mole. Ea

- , dar nu-i ghicise cauza. Cu sufletul fremătînd de

atunci cînd lăuda un rival pe care îl credea iubit,

Iii ii se bucura de norocul acestuia.

< ir înlele atît de cinstite dar atît de prosteşti ale lui

h' n ni lumbară într-o clipă totul: fiind sigură că e iu-

i M.iihildeîldispreţuicudesăvîrşire.

¹ nul ii auzi rostind vorbele acelea stîngace, tocmai se

ini• .ui Împreună; Mathilde îl părăsi îndată şi ultima ei

vadea cel mai adînc dispreţ. în salon, toată seara,

i nu şi mai aruncă ochii asupra lui. A doua zi, acelaşi

ii stăpîni inima; nici nu mai putea fi vorba de
402

STENDHAL

fiorul care, timp de o săptămînă, o făcuse să-1 socotească cu atîta plăcere pe Julien drept cel mai apropiat prieten : îi era silă să-1 vadă. Simţămintele Mathildei ajungeau pînă la dezgust; nici un cuvînt nu e în stare să exprime dispreţul nemărginit care o cuprindea cînd dădea cu ochii de el.

Julien nu pricepuse nimic din tot ce se petrecuse timp de o săptămînă în sufletul Mathildei, dar dispreţul i-1 văzu limpede. Şi avu bunul-simţ să se ivească în faţa ei cît mai rar cu putinţă şi să n-o mai privească deloc.

Dar îl duru îngrozitor că trebuie să se lipsească întrucîtva de prezenţa ei. I se părea că nefericirea îi sporeşte tot mai mult. „Curajul unei inimi de bărbat nu poate merge mai departe de-atîta", îşi spunea el. Stătea zile întregi cu ochii pe fereastră, în podul casei; jaluzelele erau trase cu grijă şi, de-acolo, putea măcar s-o zărească pe domnişoara de La Mole cînd venea în grădină.

Şi suferea cumplit cînd, după cină, o vedea plimbîndu-se cu domnul de Caylus, de Luz sau cu vreun altul, pentru care ea mărturisise că, odinioară, simţise fiorul dragostei...

Julien nici nu-şi închipuise că ar putea să existe atîta suferinţă; îi venea să urle de durere; sufletul lui, atît de dîrz, era acum zdruncinat pînă în străfunduri.

Orice gînd care nu se îndrepta către domnişoara de La Mole îi făcea silă; nu mai era în stare să scrie nici cele mai simple scrisori.

— Eşti nebun, îl dojeni marchizul.

Julien, tremurînd de teamă să nu se dea de gol, îi spuse că e bolnav şi izbuti să-1 convingă. Din fericire pentru el, la masă marchizul glumi pe seama viitoarei lui călătorii. Mathilde înţelese că putea să lipsească foarte multă vreme. Trecuseră cîteva zile de cînd Julien o ocolea, iar tinerii atît de străluciţi, care erau înzestraţi cu tot ce-i lipsea fiinţei acesteia palide şi posomorite, odinioară atît de dragă, nu mai aveau puterea să-i alunge gîndurile.

„O fată oarecare, îşi spunea ea, şi-ar fi căutat iubitul printre tinerii care atrag toate privirile într-un salon ; dar una din trăsăturile geniului este să nu-şi lase mintea tîrîia

, „asul lăsat de oamenii obişnuiţi. Alături de un bărbat „,„:„, căruia nu-i lipseşte decît averea pe care eu o ■ , a» age mereu atenţia şi n-aş trece neobservată prin îi VSte de a mă teme întruna de o revoluţie, ca ve-Jldcmele, care de frica poporului nu îndrăznesc ma Sur să certe un birjar cînd nu mînă cum trebuie aş fi s-»,A ca joc un rol, şi încă un rol important, căci bărbatul 1 «re caracter si o ambiţie nemărginită. Ce-i lipseşte ? heuni bani ? îi dau eu." Dar, într-o oarecare măsură, se l„,i., ia Julien ca la o fiinţă mai prejos de ea, de care te im ,„1.11.1 cînd ai chef.

CAPITOLUL XIX

Opera bufă

O, how this springoflove

resembleth

The uncertain glory of an April day;

Which now shows all the beauty ofthesun,

And by an by a doud takes all away! SHAKESPEARE

„ upată de viitor şi de rolul neobişnuit pe care yidula să-l joace, Mathilde ajunse curînd aproape să ,„'. discuţiile sterpe şi metafizice avute adesea cu i ,bosiiă de gînduri atît de înalte, uneori regreta, , „ca, si clipele de fericire aflate lîngă el; dar , ,. „„„„e amintiri nu erau lipsite de remuşcânle care „l, .înclin cînd în cînd.

,,, i .n.i .Irngostei cum seamănă

.....hui lui april cel schimbător;

, ..,, ii de în strălucire , „ , i.., „i, -învăluit de nor! (engl.) (n. t.).
404

„Chiar dacă are o slăbiciune, îşi spunea ea, o fată ca mine nu trebuie să-şi uite îndatoririle decît faţă de un om deosebit; n-o să se poată spune că m-au sedus mustăţile lui frumoase sau graţia de călăreţ, ci cuvintele lui pro­funde despre viitorul Franţei, ideile lui asupra asemănării posibile între evenimentele ce vor izbucni curînd şi revo­luţia de la 1688, din Anglia. Am fost sedusă, le răspundea ea remuşcărilor, sînt o biată femeie, dar cel puţin nu m-am lăsat zăpăcită, ca o păpuşă, de farmece exterioare. Iar dacă va fi revoluţie, de ce n-ar juca Julien Sorel rolul lui Roland¹, iar eu pe al doamnei Roland² ? îmi place mai mult rolul acesta decît al doamnei de Stael; în veacul nos­tru, purtarea imorală ar fi o piedică. Şi cu siguranţă că nu voi mai fi învinovăţită de încă o slăbiciune; aş muri de ruşine." X

Trebuie să mărturisim însă că nu toate gîndurile Mathildei erau atît de serioase pe cît s-ar părea după cele redate mai sus.

îl privea pe Julien şi-i găsea o graţie încîntătoare, pînă şi în cele mai mici gesturi.

„Fără îndoială, îşi spunea ea, am izbutit să distrug în sufletul lui chiar şi cele mai neînsemnate idei pe care le avea despre drepturi. Aerul nefericit şi adînc pătimaş cu care bietul băiat mi-a mărturisit dragostea lui, acum o săptămînă, e, de altminteri, o dovadă; trebuie să recunosc că purtarea mea a fost cu totul neobişnuită atunci cînd m-am supărat pentru o vorbă care răspîndea în jur atîta respect şi atîta iubire. Nu sînt oare femeia lui ? Ce mi-a spus era foarte firesc şi, trebuie să recunosc, foarte plăcut. Căci Julien mă mai iubea încă, după veşnicele plimbări în care i-am vorbit cu destulă cruzime, e drept, numai despre fio-

1 Jean-Marie Roland (1734-1793), om politic francez, reprezentant al grupării girondine în revoluţia de la 1789.

2 Jeanne-Manon Roland (1754-1793), soţia lui; a avut la Paris un salon celebru, frecventat îndeosebi de girondini

llţl şi NKGRU

405

ci iscat de plictiseala vieţii, fior ce-1 încercam i 'i murii aceştia din lumea bună, atît de pizmuiţi de \h, dacfl ar şti cît de puţin primejdioşi sînt! Dacă ar i >\> Mersi sînt şi cît sînt de croiţi după acelaşi tipar, Uparaţie cu el!"

.Hulind astfel, Mathilde desena la întîmplare, cu nul, pe o filă de album. Profilul unui cap, terminat

ii .nunei, o uimi şi o îneîntă ; semăna leit cu Julien. ii i mi vesteşte ! Iată unul din miracolele dragostei! ic. ea, bucuroasă. Fără să ştiu, i-am făcut portretul." ■Ol, lugind în odaia ei, se încuie acolo şi se strădui n vreme, încereînd cu toată seriozitatea să-i facă por-i im lulien, dar nu izbuti; tot profilul schiţat la Mare era cel mai asemănător; Mathilde se simţi feri-

i i ml în asta dovada sigură a unei mari pasiuni.

■ Ias.1 albumul din mîini decît foarte tîrziu, cînd hl/nl trimise s-o cheme ca să meargă la Opera Ita-

M.iihilde nu se gîndi decît la un lucru: să-1 caute H In pe Julien, iar doamna de La Mole să-i ceară să le

I'li Si A.

^I H " l nu se ivi; şi în lojă nu se aflau decît oameni de I itl limpul cît dură primul act al operei, Mathilde se In bărbatul pentru care simţea, extazul celei mai H mi- iubiri; iar în actul al doilea, cîteva cuvinte de

ti ic, cîntate pe o melodie, trebuie să recunoaştem,

I1 'ii- < imarosa îi pătrunseră în inimă. Eroina operei

■ „Trebuie să mă pedepsesc pentru nemărginita |l i i» ■ ea re i-o port; îl iubesc prea mult!"

■ CUffi auzi melodia aceasta sublimă, tot ce exista pe diipăru pentru Mathilde. 1 se vorbea; ea nu răspun-iii.in .i sa o dojeni, ea abia ridică ochii s-o privească. ui oi ajunse la o stare de exaltare şi de pasiune tnitoare cu zbuciumul cel mai puternic prin care, de i /ilo, trecuse Julien. Melodia duioasă, plină de o

divină, cuvintele atît de potrivite, după cît i se . i u situaţia ei îi umpleau toate clipele cînd nu se

406

§1111

^Devopunirmi w^,.„ _ .

i •• .iscmenea, nu dragostea are menirea de a-i ferici

ii im iii înzestraţi cu oarecare însuşiri, ca Julien; ei se

Ml CU ghearele şi cu dinţii de vreo clică, şi cînd clica se

i- ■!■ iţeşte, toate bunurile societăţii plouă peste ei. Vai

i 'inul studios care nu face parte din nici o clică; pînă şi

t» im Ir cele mai neînsemnate şi mai nesigure îi vor fi

in. cu ochi răi, iar înalta virtute se va simţi

uniinoare, furîndu-1. Da, domnule, un roman e ca o

ijfml.i purtată de-a lungul unui drum bătut de multă

mo, HI va răsfrînge în ochi cînd seninul cerului albastru,

i«i noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce poartă pova-

Bf lin/ii în spate îl veţi învinovăţi că e imoral! Oglinda lui

ii oi ui, iar voi învinuiţi oglinda ! Mai bine aţi învinui

pe care se află mocirla şi, mai mult încă, pe ins-

i drumurilor, care îngăduie să zacă apa şi să se for-

I mocirla.

\. uni. i fnd ne-am înţeles că e cu neputinţă să existe în

k fsiru, la fel de prudent pe cît de virtuos, un carac-

i ii Malhildei, mă tem mai puţin că voi scoate oame-

ilm sărite dacă voi continua povestea nebuniilor

loua zi, de dimineaţă pînă seara, Mathilde pîndi

convingă de biruinţa asupra patimii ei ne-

i nu urmări altceva decît să-1 scîrbească cu totul pe

i> M ni schimb, îi urmări cu atenţie toate mişcările.

ful li ii era prea nefericit şi mai ales prea frămîntat ca

jiilcfiip.l o manevră de dragoste atît de complicată, şi

«Ui ulm puţin în stare să-şi dea seama în ce măsură îi

ibilă; de aceea îi căzu victimă; şi poate că nicio-

i uiiiiiiţ;i lui n-a fost mai chinuitoare ca în ziua

Wtt l'iiplelc îi erau atît de nesăbuite, îneît dacă vreun

o/ i-ar fi zis: „Cată să tragi cît mai grabnic fo-

pi¹ urma acestor porniri prielnice, căci în soiul

i' •/■ di.-igoste născută din cap, aşa cum se poate ve-

I |.i I'.iiin, acelaşi fel de a fi nu poate dura mai mult de

408

STENDHAL

două zile", el nu l-ar fi înţeles. Dar oricît ar fi fost de exal­tat, Julien era om de onoare şi avea, ca primă îndatorire, discreţia. Şi lucrul acesta îl înţelese. Să ceară sfat, să-şi verse focul în faţa primului-venit ar fi fost o alinare asemănătoare cu a nefericitului care, străbătînd un pustiu dogoritor, primeşte din cer un strop de apă rece ca gheaţa. înţelese primejdia, se temu să nu-i răspundă cu un şuvoi de lacrimi vreunui curios care l-ar fi putut întreba; şi se încuie în odaia lui.

O văzu pe Mathilde plimbîndu-se multă vreme prin grădină; cînd, în sfîrşit, plecă de acolo, Julien coborî şi se apropie de o tufă de trandafiri, din care ea rupsese o floare^

Noaptea era întunecoasă; Julien putu să se lase în voia durerii, fără teamă că va fi văzut. I se părea vădit că domnişoara de La Mole e îndrăgostită de vreunul din ti­nerii ofiţeri cu care vorbise atît de voioasă. îl iubise şi pe el, dar îşi dăduse seama că e un om de nimic.

„Şi, într-adevăr, aşa sînt! îşi spunea Julien, pe deplin convins ; sînt pe de-a-ntregul o fiinţă ştearsă, vulgară, plic­tisitoare pentru ceilalţi, de nesuferit pentru mine însumi." Toate însuşirile lui bune, tot ce iubise cu înflăcărare ÎI scîrbeau de moarte; şi, în această stare de imaginaţie su­cită, încerca să judece viaţa cu închipuirea lui. O aseme­nea greşeală e caracteristică omului superior.

De mai multe ori îi veni în minte ideea sinuciderii; imaginea morţii i se părea plină de farmec, ca o minunai,! odihnă, ca paharul cu apă rece dăruit nefericitului care, în deşert, se stinge de sete şi de zăduf.

„Dar moartea i-ar spori dispreţul faţă de mine ! gemu el. Ce amintire i-aş lăsa ?"

Căzut în prăpastia asta fără fund a nefericirii, unui om nu-i mai rămîne altă scăpare decît curajul. Julien n-avu destulă înţelepciune ca să-şi spună: „Trebuie s.1

NKCJRU

409

ii i urse"; dar, cum privea spre fereastra Mathildei, i printre jaluzele, că ea stingea lumina: revedea în 110 odaia aceea fermecătoare în care, vai, nu fusese ■I o dală în viaţă. Mai departe, însă, nu mergea cu iMpuiica.

Blu ora unu după miezul nopţii; ca să-şi spună, cînd M iiiolofţiul: „Am să mă urc pe scară", lui Julien nu-i Imii iii i ii o clipă.

^ ii'i ia o licărire de geniu; ideile bune îl năpădiră

|litiiii
, Inlosind cocoşul unui pistol, pe care îl fărîmă, li< o ui ulleţit în clipa aceea de o putere supraome-

H, răsuci unul din inelele lanţului ce lega scara ; în >v.....iniile o desprinse şi o rezemă de fereastra Mathil-

^b «â se supere, o să mă copleşească cu dispreţul ei,

.....i pasă? Să-i dau doar un sărut, ultimul sărut,

ti in i un in odaia mea şi-mi pun capăt zilelor... Buzele

b li voi aiinge obrazul înainte de a muri!"

ii, i.ir.-*, parcă zburînd, şi bătu în jaluzele; după

■ unde, Mathilde îl aude, vine să-i deschidă, dar IIh.....ipicdică; Julien se agăţă de cîrligul de fier menit

ţi im |.ilu/elele deschise şi, în primejdie să se II'" ■ i < i de o mie de ori, trage scara cu putere,

■ puţin din loc.

Mi | h l Ide | x >ate să deschidă jaluzelele. ■I ne nApusteşte în încăpere, mai mult mort decît viu : i ii < iu ?! îi spuse ea, aruneîndu-i-se în braţe...

I iii' ii putea să descrie nemărginita fericire a lui

l> H ' l,u lericirea Mathildei era aproape la fel de mare.

i mhiM nivinovătindu-se, denuntîndu-se în fata lui.

410 STENDHAL

— Pedepseşte-mă pentru cumplita mea trufie, îi şop­tea, strîngîndu-1 în braţe de parcă ar fi vrut să-1 înăbuşe; îmi eşti stăpîn, eu îţi sînt sclavă, şi trebuie să-ţi cer iertare, în genunchi, că am vrut să mă răzvrătesc. Şi, desprinzîndu-se din braţele lui, i se aruncă la picioare. Da, tu eşti stăpînul meu, îi spunea ea încă beată de fericire Şi de dragoste; de aici înainte, domneşte veşnic asupra mea, pedepseşte-ţi fără cruţare sclava cînd va mai încerca să se răzvrătească.

în altă clipă, i se smulge din braţe, aprinde luminarea şi Julien abia izbuteşte s-o împiedice să-şi reteze un smoc întreg de păr.

— Vreau să-mi amintesc veşnic că sînt sluga ta, rosteşte ea: dacă vreodată scîrnava trufie îmi va mai rătăci minţile, arată-mi şuviţele astea şi spune-mi: „Acum nu mai e vorba de dragoste, nu mai e vorba de emoţia care îţi poate tulbura inima în clipa de faţă, ai jurat să mi te supui, ţine-ţi jurămîntul".

Dar e mai cuminte să trec peste descrierea unei ase­menea rătăciri a minţii şi a unei fericiri atît de neţărmu­rite.

Virtutea lui Julien se dovedi a fi egală cu fericirea lui.

— Trebuie să cobor tot pe scară, îi spuse el Mathil dei, cînd văzu lumina zorilor albind deasupra hornuri Im depărtate, spre răsărit, dincolo de grădini. Jertfa pe care mi-o impun e vrednică de tine; renunţ la cîteva ceasuri de cea mai uluitoare fericire pe care o poate încerca un sul In omenesc; e p jertfă făcută pentru a nu-ţi ştirbi bunul re­nume ; dacă îmi cunoşti inima, vei înţelege cît de greu îmi vine. Ai să fii oare totdeauna pentru mine ceea ce eşti acum ? Dar e vorba de onoare, şi atîta îmi e de ajuns. Afl.1 că, după prima noastră întîlnire, bănuielile n-au fbsl îndreptate numai împotriva hoţilor. Domnul de La Mole a pus oameni de pază în grădină. Domnul de Croisenoi i înconjurat de spioni, se ştie tot ce face în fiecare noapte