Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

NKGRU

411

iui ud acestea, Mathilde izbucni în rîs. Maică-sa şi o l*ni' 11 ia se treziră din somn; de dincolo de uşă se auziră un care întrebau ce s-a întîmplat. Julien o privi, ea in vreme ce-şi certa camerista şi nu binevoi să-i uin doamnei de La Mole.

Dar dacă le dă prin gînd să deschidă fereastra, au i ' ii a ! îi spuse Julien.

mui strînse o dată în braţe, se năpusti pe scară şi Rull alunecă decît coborî în grădină; cît ai clipi,

) | '.Hlllll I Ul.

Si secunde mai tîrziu, scara se afla pe aleea de tei, lonrca Mathildei era salvată. Julien, venindu-şi în I» "meni plin de sînge şi aproape gol: se rănise, alu-i fA ră să ia seama de-a lungul scării. iiiMi.a nemărginită îl făcuse să-şi recapete toată jLt caracterului: dacă douăzeci de oameni i-ar fi ieşit i 1 atace, pe el, singur, în clipa aceea ar fi ii o plăcere mai mare. Spre norocul lui, virtutea V i * .t nu i fu pusă la încercare. ■llcn culcă scara la locul obişnuit; îi legă iar lanţul; | UDA sa înlăture urmele pe care le lăsase pe brazda de

• <.....<

M tind netezea cu palma, prin întuneric, pămîntul i să se asigure că urmele erau şterse cu totul, 11 A/lndu-i ceva peste mînă : era un smoc întreg din I Miilhildci, pe care ea şi-1 tăiase şi i-1 arunca, ■llhlkli se afla la fereastră.

► luin ce-li trimite sluga ta, îi spuse ea destul de tare. Htuiul supunerii ei veşnice. Renunţ să mai judec, fii

Unul mi ii

liili> ii învins, abia se stăpîni să nu ia scara şi să se ■In nou la ea. Pînă la urmă, însă, raţiunea birui. Ha imn din grădină în casă nu era deloc uşor. Izbuti să rlii'i i ■ ii torţa uşa unei pivniţe ; ajuns înăuntru, fu ne-

412

STENDHAL|

voit să-şi forţeze, făcînd cît mai puţin zgomot cu putinţă,! uşa propriei sale odăi. în zăpăceala lui uitase, din grabă,] în camera Mathildei, pînă şi cheia, aflată în buzunarul] hainei. „Numai de i-ar da ei prin minte să ascundă! rămăşiţele astea pămînteştil" gîndi el.

în sfîrşit, oboseala îi birui fericirea şi, pe cînd se înălţa] soarele, Julien căzu într-un somn adînc.

Clopotul de prînz abia izbuti sâ-1 trezească. Julien j intră în sufragerie. Curînd veni şi Mathilde acolo. Orgo- j liul lui Julien tresări de fericire cînd văzu dragostea cel strălucea în ochii fiinţei acesteia, atît de frumoasă şa înconjurată de atîta respect; dar, curînd, prudenţa lui avUjl prilej sâ se îngrozească.

Sub cuvînt că nu avusese destul timp ca să-şi aşezej pârul, Mathilde se pieptănase în aşa fel, încît Julien să] poată zări, de la prima ochire, cît de mare era jertfa făcuta pentru el, tăindu-şi cosiţele, noaptea trecută. Dacă un j chip atît de frumos putea fi sluţit într-un fel oarecare,! Mathilde izbutise s-o facă; jumătate din frumosul ei pâr bîond-cenuşiu era retezat la un deget de pielea capului.

în timpul mesei, purtarea Mathildei se potrivi pe de-a-ntregul acestei prime imprudenţe. S-ar fi zis că ţinea cu tot dinadinsul să le arate tuturor patima ei nebună pentru Julien. Din fericire, în ziua aceea, domnul de La Mole şi marchiza erau foarte preocupaţi de o nouă promoţie da decoraţi cu Cordonul Albastru, ce urma să fie făcută, şi în care domnul de Chaulnes nu figura. Spre sfîrşiful meseS vorbind cu Julien, Mathilde se pomeni spunîndu-i stăpîne, El roşi pînă în albul ochilor.

Fie din întîmplare, fie pentru câ aşa voise doamn;i d< La Mole, toată ziua Mathilde nu rămase singură nici Cm clipă. Seara, trecînd din sufragerie în salon, găsi, tot uşii prilejul să-i spună lui Julien :

lin I

< i./i cumva că e vreun pretext din partea mea ? • ii hotărît ca una din cameristele ei să doarmă noap-.i|uii;imentulmeu.

mi aceea trecu ca un fulger. Julien era în culmea fe-A doua zi, de la şapte dimineaţa, se şi instalase în ■Ol : nădăjduia că domnişoara de La Mole se va I k/1 vină acolo; îi scrisese o scrisoare nesfîrşită. ii n o văzu decît mult mai tîrziu, la masă. Era na IA cu cea mai mare grijă; cu o îndemînare de Kiii, îşi acoperise locul de unde îşi retezase părul. \âc II privi pe Julien o dată sau de două ori, dar cu

mi

I mptne.

inimic, Julien abia mai putea să respire..: Mathilde iproape pentru tot ce făcuse, llh/uind adînc, hotărîse că Julien era o fiinţă, dacă liHui obişnuită, cel puţin nu îndeajuns de aleasă ca 111. toate ciudatele nebunii pe care cutezase să le nu ii el. în general, nu se mai gîndea deloc la i • 111 zi ua aceea îi era silă de iubire. IUI Julien îi bătea inima ca unui copilandru de şai-fi.. mu < iroaznica îndoială, uimirea, deznădejdea îl Mim i mikI pe rînd, tot timpul mesei, care i se păru că l^tul sfii şes te.

ii ii pui u să se ridice în chip cuviincios de la masă, nipusti decît alergă spre grajd, îşi înşeuă sin-ImImI i | ><>i ni la galop; se temea să nu-1 cuprindă vreo i im» i ,m s;Vi înjosească onoarea. „Trebuie să-mi ucid Iul i i.'wndu-mi trupul, îşi spunea el galopînd prin Im tic l.i Mcudon. Ce-am făcut ? Ce-am spus, ca să

| n i-......nc;i urgisire ? Astăzi nu trebuie să fac şi nu

H< i pun nimic, gîndi el, pe cînd se întorcea acasă.

414

STENDHAt

Trebuie să fiu la fel de mort trupeşte pe cît sînt de rnoil sufleteşte. Julien a murit, doar cadavrul lui se mai mişcă. *|

CAPITOLUL XX Vaza japoneză

Inima nu-i cuprinde din capuA locului toată nemărginirea nenorom cirii sale; e mai mult tulburat decît emoţionat. Dar, pe măsură cejudeA cată îi revine, simte cît de adîncă A (lojtilura primită. Toate plăcerile] vieţii s-au dus şi nu mai poate simţi decît ghearele deznădejdii care ii sftşie. Dar la ce bun să vorbim desA pre durerea trupească ? Ce durere, j numai trupească, se poate asemui cu aceasta ?

JEAN-PAUL¹

Cînd sună clopotul pentru cină, Julien abia avu timp să se îmbrace; în salon o găsi pe Mathilde, care stăruia j lîngă fratele ei şi pe lîngă domnul de Croisenois să nu s< ducă sâ-şi petreacă seara la Suresnes, la doamna mareşal de Fervaques.

Cu greu ar fi putut să fie mai seducătoare şi mâ drăgălaşă faţă de ei. După cină, veniră domnii de Luz, Caylus şi încă vreo cîţiva prieteni ai lor. S-ar fi zis domnişoara de La Mole reluase, o dată cu vechiul cult (| prieteniei frăţeşti, şi pe acela al purtării celei mai cuv cioase. Deşi vremea era minunată în seara aceea, stărui j nu iasă în grădină; voia să nu se depărteze de jilţul în cad

l Jean-Paul (pseudonimul lui Johann-Paul-Priedrich Richter) (1748 1825), scriitor german, popular la începutul secolului al XLX-lea. dflj rele sale erau deosebit de sentimentale. De cel mai mare succes v bucurat romanul Hesperion, din care Stendhal citează un fragment.

nk<;i

IHm, i

• nuna de La Mole. Canapeaua albastră deveni as-

i nI |>i upului, ca în timpul iernii.

dudei ti era silă de grădină, sau cel puţin i se părea

i*A de tot: grădina era legată de amintirea lui

Hoiirca slăbeşte inteligenţa. Eroul nostru făcu A ie aşeze pe scăunelul de paie, care odinioară fu-11. ii iiI unor victorii atît de strălucite. în ziua aceea nu i adresă nici un cuvînt; prezenţa lui trecu

ii i ha, mai rău încă, prietenii domnişoarei de La "■ stăteau lîngă el, la marginea canapelei, se ii o.necum că-i întorc spatele, sau cel puţin aşa i ui

dizgraţie ca la curtea regală", gîndi el. Şi-i dădu i' '> clipă să-i studieze pe cei ce pretindeau că-1 ii trufia lor.

Nai tlomnului de Luz avea o misiune importantă clin pricina asta, frumosul ofiţer, de cîte ori <1 >nvcrsaţie cu vreun nou-venit, nu uita să re-i un iul deosebit că unchiul său pornise la ora unt-Cloud şi că nădăjduia să-şi petreacă OOlo. Ai fi zis că dă amănuntul acesta într-o II repeta întruna.

ninlu-l pe domnul de Croisenois cu ochiul ne-iImi |i> i in- ţi-1 dă nefericirea, Julien observă marea 11 .1 dibuită de tînărul acesta îndatoritor şi blînd n ni' necăjea dacă cineva punea un eveniment im-I" cama unei cauze simple şi cu totul fireşti.

.....■uiiiic de nebunie", îşi spuse Julien. Firea lui

I grtwiv cu a împăratului Alexandru¹, aşa cum mi lin prinţul Korasoff. în primul an al şederii lui la I Iul lulicn, proaspăt ieşit din seminar, uimit de ii iin tic nou pentru el al tuturor acestor tineri

i.indru I, ţarul Rusiei.

A 'I .1
416

încîntători, nu putuse decît să-i admire. Adevăratul lor a racter abia începea să-1 întrezărească.

„Joc aici un rol nedemn", gîndi el deodată. Dar tr< buia acum să-şi părăsească scăunelul de paie cu cît nu puţină stîngăcie. Voi să născocească ceva, îi ceru imag naţiei lui, care rătăcea pe alte meleaguri, să găsească a lucru nou. Ar fi fost necesar să-şi folosească memoria, da memoria lui, trebuie să mărturisim, nu prea era înzestrai cu asemenea cunoştinţe; bietul băiat nu ştia încă să a descurce în lume, de aceea se purtă cu atîta neîndemînan îndt îl observă toată lumea cînd se ridică să plece din salo» întreaga lui fiinţă vădea suferinţa. De trei sferturi de i juca rolul unui subaltern nedorit, în faţa căruia nime nu-şi da osteneala să ascundă ce gîndeşte despre el.

Observaţiile critice pe care abia le făcuse asupra riva« Iilor săi îl împiedicaseră, totuşi, să-şi ia prea în tragic nej fericirea; ca să-şi îmbărbăteze mîndria, Julien amintirea celor petrecute cu două nopţi mai înainw „Oricît mi-ar fi de superiori, gîndi Julien intrînd singur! grădină, Mathilde nu a fost pentru nici unul ceea ce două* ori în viaţa mea s-a îndurat să fie pentru mine."

Dar înţelepciunea lui se mărgini doar la atît. Nu pi im hărăzise a fi stăpînă absolută pe întreaga lui fericire.

în ziua următoare, nu făcu altceva decît să-şi istoi vească trupul şi să-şi sleiască de puteri calul. Seara, nul mai încercă să se apropie de canapeaua albastră, căreiJ Mathilde îi era atît de credincioasă. Observă că Norbcrj nu mai binevoia nici măcar să-1 privească atunci cînd 4 întîlneau prin casă. „El, care de obicei e atît de politicfl gîndi Julien, trebuie să facă o sforţare cu totul n

Somnul ar fi însemnat o mare fericire pentru Julien în ciuda oboselii, amintiri prea seducătoare începeau ifl năpădească mintea. Dar nu avu înţelepciunea să vadă ci lungile lui curse călare, prin pădurile din preajma Pan mi

mi in

NEGRU

417

u ' iu decît să-i istovească lui trupul, neatingînd it mima sau mintea Mathildei, şi-i lăsau soarta la

> pA rea că un singur lucru i-ar fi putut alina într-o ii.I suferinţa; să-i vorbească Mathildei. Dar ■ II incliA/.nit, totuşi, să-i spună ?

ii li ;ista cugeta adînc, într-o dimineaţă, pe la ■pic, cfnd, pe neaşteptate, Mathilde intră în biblio-

ilomnule, că vrei să-mi vorbeşti, i | lumiH/eule ! Cine ţi-a spus ? Şl Iu cu, ce-ţi pasă ? Dacă eşti un om lipsit de L ni i poţi distruge, sau cel puţin poţi încerca s-o ■ti primejdia asta, pe care n-o cred adevărată, H| n-o să mă împiedice să fiu sinceră. Nu te mai iu-

.....lle ; imaginaţia mea nebună m-a înşelat...

linului lovitura aceasta năprasnică, Julien, doborît i de durere, încercă să se justifice. Nici nu

I......i ceva mai absurd. Te poţi justifica pentru vina

i jjIiki cuiva ? Dar mintea nu mai era deloc stăpînă li lui. Un instinct orb îl împingea să-şi întîrzie ui privinţa soartei sale. I se părea că, atîta vreme şic, lotul nu e încă sfîrşit. Mathilde nici nu-1 as-pînă şi sunetul vorbelor lui o scotea din i" ii nchipuise că el va avea îndrăzneala s-o între-

iiiMim aţa aceea, o chinuiau la fel de mult şi re-pentru cinstea pierdută, şi cele ale orgoliului. \ ora nimicită, am putea spune, de ideea îngrozi-i ti Idusc drepturi asupra ei unui neînsemnat preot, i ţflran. „E aproape ca şi cum aş avea să mă sico slăbiciune pentru unul dintre lachei", îşi

■ i ni clipele cîrid îşi exagera nenorocirea.

n H firile îndrăzneţe şi mîndre, nu e decît un pas de • împotriva propriei lor fiinţe, pînă la furia împo-i ihhi; iar pornirile furiei le sînt, în acest caz,

■ pili ute.

418

STENDHAL

Cît ai clipi, domnişoara de La Mole îl copleşi pe Julien cu dovezile celui mai adînc dispreţ. Era deosebit de inteligentă, şi inteligenţa ei se pricepea de minune în arta de-a chinui amorul propriu şi de a-i pricinui răni dintre cele mai dureroase.

Pentru prima dată în viaţă, Julien se afla în faţa unei] inteligenţe superioare, însufleţită de ura cea mai pute» nică împotriva lui. Departe de a-i da prin gînd să se apefl cît de cît în clipa aceea, ajunse să se dispreţuiască singuM Văzîndu-se copleşit cu dovezile unui dispreţ atît dJ crîncen şi chibzuit cu atîta pricepere, îneît nimicea oriefl urmă de părere bună pe care ar mai fi putut s-o aibă faţă j de sine, lui i se păru că Mathilde are dreptate şi că ar fi | putut să-i spună şi mai multe chiar.

Cît despre Mathilde, orgoliul ei simţea o plăcere nes* pusă lovind astfel în amîndoi, pentru adoraţia care d stăpînise cu cîteva zile mai înainte.

N-avea nevoie să născocească şi să gîndească pentr prima dată cruzimile pe care i le arunca cu atîta satisj facţie. Nu făcea decît să repete ceea ce, de o săptămînă, t| tot spunea, în adîncul inimii, avocatul părţii potrivnic dragostei.

Fiecare cuvînt sporea însutit crîncena suferinţă a lui Julien. încercă să fugă, dar domnişoara de La Mole îl opri, ţinîndu-1 autoritar de mînă.

— Fii bună şi ia aminte, îi zise el, că vorbeşti pre tare şi că poţi fi auzită din camera de-alături.

— Ce-mi pasă ! îi răspunse domnişoara de La mîndră; cine ar îndrăzni să-mi spună că mă aude ? Vrea să-ţi lecuiesc pentru totdeauna măruntul dumitale amoj proprju de ideile pe care şi le-a putut făuri despre mine.

Cînd Julien izbuti să iasă din bibliotecă era atîi dd uluit, îneît abia dacă îşi simţea nefericirea. „Nu mă mal iubeşte ! îşi repeta el întruna cu glas tare, de parcă ar fl

■J

NKGRU 419

A iţi spună în ce situaţie se află. S-ar părea că m-a iu-| n|ii ni /.cce zile, pe cînd eu o voi iubi toată viaţa. Să

11..... i ii putinţă ? Doar acum cîteva zile ea nu însemna

Mii*, ti.ii absolut nimic pentru inima mea !"

upiAţile orgoliului îi umpleau sufletul Mathildei;

Itih deci, să termine pentru totdeauna! Gîndul că îşi

■km cu desăvîrşire dragostea atît de puternică o

to« ii. ,pus de fericită. „Aşa, domnişorul va înţelege, o

11 ii totdeauna, că n-a avut şi nu va avea nici un fel

i <■ asupra mea." Şi era atît de fericită, încît, într-a-

W, tu < lipa aceea nu mai simţea pic de dragoste.

^ftl o scenă atît de crudă, atît de umilitoare, orice

^Ki puţin pătimaşă decît Julien nu s-ar mai fi putut

lift dragoste. Fără să uite nici o secundă ce-şi datora

|i doi in uşoara de La Mole îi spuse lucruri neplăcute,

li bine ticluite, încît puteau să pară adevăruri, chiar

■ li îmi.. ai cu mintea rece.

| Hm .1. na aceasta uluitoare, Julien trase în primul

HM concluzia că Mathilde era stăpînită de un orgoliu

^Btui < redea cu tărie că totul se sfîrşise, pentru tot-

^K, Intre ci, şi totuşi, a doua zi, la masa de prînz, se

ild ,i stîngaci faţă de ea. Era un cusur pe care nu-1

m$ pliiA alunei. Căci şi în lucrurile mici, ca şi în cele

lllliiv limpede ce trebuia şi ce voia să facă, şi proceda

..... i> <.-a, după-prînz, cînd doamna de La Mole îi

ii ce îndemna la răzvrătire, dar totuşi rară, pe | iii ■Ininiicaţă preotul i-o adusese în taină, Julien,

ii.....,i de pe consolă, trînti fără să vrea o veche

b pol ţolan albastru, cît se poate de urîtă.

i de La Mole se ridică scoţînd un strigăt de | ţi veni să privească de aproape cioburile vasului

420

1

— Vaza asta veche japoneză, spuse ea, o aveam de la mătuşa mea, stareţa de la Chelles; era unul din darurile făcute de olandezi ducelui de Orleans, regentul, care o lăsase fiicei sale...

Mathilde urmărise mişcările doamnei de La Mole] încîntată că s-a spart vaza aceea, care i se părea îngrozitol de urîtă. Julien tăcea, fără să pară prea tulburat; o v; pe domnişoara de La Mole la un pas de măsuţă.

— Vaza asta e sfărîmată pentru vecie, îi spuse el tot aşa s-a întîmplat cu un simţămînt care, cîndva, mi-a stăpînit inima; vă rog să mă scuzaţi pentru toate nebu niile la care m-a împins. Şi ieşi din salon.

— S-ar zice că acest domn Sorel e mîndru şi încîn de fapta lui, spuse doamna de La Mole, pe cînd JulieJ părăsea încăperea.

Cuvintele ei nimeriră de-a dreptul în inima Mathildei, „într-adevăr, gîndi ea, mama a ghicit întocmai, acesta-l simţămîntul care-1 însufleţeşte." Şi abia atunci i se stins^ bucuria pentru scena pe care i-o făcuse în ajun. „Da, totul s-a sfîrşit, îşi spuse ea cu o nepăsare aparentă ; îmi rămîne doar pilda vie; greşeala mea e groaznică, umilitoare ! Dai mă va face înţeleaptă pentru tot restul vieţii."

„De ce am minţit ? se gîndea Julien. De ce mă mai chi> nuie încă iubirea pentru nebuna asta ?"

Iubirea, departe de a i se stinge, după cum nădăjduia, spori cu multă repeziciune. „E nebună, într-adevăr, îşi spunea el, dar e oare, din pricina asta, mai puţin demnă do a fi iubită ? E cu putinţă să existe femeie mai frumoasă I Toate plăcerile vii pe care poate să le ofere cea mai ele­gantă dintre civilizaţii nu se găsesc, oare, cu prisosi™ întrunite la domnişoara de La Mole ?" Amintirile feric nu trecute nu-i dădeau pace lui Julien şi nimiceau deîndatl tot ce judecata sănătoasă ar fi încercat să facă.

r-

421

... luptă zadarnic împotriva acestui soi de amin-iflrile ei necruţătoare nu fac decît să le spo-

% In IIICCUl.

DU Izeci şi patru de ore după spargerea vechii vaze 0, Julicn era, hotărît lucru, unul dintre cei mai ne-ii mu, ni.

CAPITOLUL XXI

Nota secretă

Căci toate cîte vi le povestesc

le-am văzut cu ochii mei; şi dacă

m-am putut înşela vădndu-le, e sigur

că nu mă înşel deloc spunîndu-vi-le.

Scrisoare către Autor

n/iil uimise să-1 cheme; domnul de La Mole im i ii, ochii îi străluceau. vorbim puţin despre memoria dumitale, i se Iul Julien. Lumea zice că e nemaipomenită ! Ai ir. < ii patru pagini şi să te duci apoi să le spui pe I .ondra ? Dar fără să schimbi un cuvînt !... ii/ui mototolea nervos ziarul La Quotidienne din > i încerca zadarnic să-şi ascundă o seriozitate hIic n nu i-o mai văzuse, nici chiar cînd fusese n |>iocesulFrilair.

ii secretar avea acum destulă experienţă ca să m Ihii.i să pară pe deplin convins de tonul uşura-

■ ■ vorbea.

iiii.Ii ui acesta din La Quotidienne nu-i prea amu-Iti i domnul marchiz îmi îngăduie, mîine dimi-

■ ■ i onoarea să i-1 spun pe dinafară de la un nul

' Pi nă şi anunţurile?

.....i exact şi fără să lipsească o vorbă.

inviniul dumitale? întrebă marchizul, deve-

■ i > ■ rios.

422

STENDHAL

— Da, domnule. Numai teama de-a nu mi-1 ţine mi-all putea tulbura memoria. ,

— Ieri am uitat să-ţi spun : nu-ţi cer să-mi juri că n-ai să repeţi niciodată ceea ce vei auzi; te cunosc prea bine cfl să nu-ţi aduc o asemenea jignire. Am garantat pentr« dumneata şi te voi duce într-un salon unde se vor întruni I douăsprezece persoane; vei lua notă de ce va spune fial care dintre ele.

Nu te frămînta, căci nu va fi o conversaţie încîlcită, ci fiecare va vorbi la rîndul lui, nu vreau să spun în ordine,] adăugă marchizul, reluîndu-şi tonul rin şi glumeţ care m era atît de firesc. în timp ce noi vom vorbi, dumneata ai să î scrii vreo douăzeci de pagini; apoi ne vom întoarce aici, împreună, şi vom reduce cele douăzeci de pagini la patru. Aceste patru pagini va trebui să mi le spui pe de rost mîine dimineaţă, în locul numărului întreg din La Quotim dienne. îndată după aceea, vei pleca; va trebui să mergi cui diligenta, ca orice tînăr care călătoreşte pentru propria lui plăcere. Scopul dumitale va fi să nu atragi atenţia nimănui. Vei ajunge lîngă un personaj de vază. Acolo, vei j avea nevoie de şi mai multă îndemînare. Va trebui să-i înşeli pe toţi cei care se vor afla în preajma lui; căci, prin­tre secretarii şi printre slugile lui, există oameni vînduţi duşmanilor noştri; ei ne pîndesc agenţii, în trecere, ca sâ afle ce misiune au. Vei avea o scrisoare de recomandare, fără însemnătate. în momentul cînd excelenţa-sa te va privi, vei scoate din buzunar ceasul meu, pe care ţi-1 împrumut pentru călătorie. Ia-1 la dumneata şi, ca să fim chit, dă-mi-l pe-al dumitale. Ducele în persoană va binevoi să scrie,; după dictarea dumitale, cele patru pagini învăţate pe rost. După aceea, şi numai după aceea, ia bine seama, I putea, dacă excelenţa-sa te va întreba, să-i povesteşti de pre consfătuirea la care vei fi de faţă. Ceea ce te va împie dica să te plictiseşti de-a lungul drumului e faptul că, într Paris şi reşedinţa ministrului, se află oameni care abi; aşteaptă să tragă un glonte în părintele Sorel. Atunci mi­siunea dumitale s-ar încheia, şi asta ar însemna o mau-întîrziere; căci, dragul meu, cum să aflăm despre moarted
■i şi ni:<;kii

423

i|iitl< ' < «ncîtă bunăvoinţă ai avea, ţi-ar fi cu nepu-'i anunţi singur. Dă fuga imediat şi cumpără-ţi ^Bttic, urmă marchizul, foarte serios. Să arăţi ca acum i.i -scară nu trebuie să pari prea bine îmbrăcat, jiul i ;ihumei, dimpotrivă, vei fi ca de obicei. Asta te n. nu rcderea dumitale bănuieşte ceva ? Da, dragul ml -lin respectabilele personaje pe care le vei auzi ■l i părerea e oricînd în stare să trimită nişte in-i 'i iiorită cărora ţi s-ar putea da cel puţin opium, i u. ii ii han unde vei poposi, ■li l>ine fac treizeci de leghe în plus şi ocolesc direct, spuse Julien. E vorba de Roma, după cum

• in iiI luă o înfăţişare semeaţă şi nemulţumită pe ten nu i-o mai văzuse de la Bray-le-Haut.

< > vei afla, domnule, cînd voi socoti eu că se I ţi-o spun. Nu-mi plac întrebările. U era o întrebare, răspunse Julien cu căldură; domnule, gîndeam cu glas tare, căutam în minte

• • I mai sigur.

'■ < pare că gîndurile îţi erau departe. Ţine | ii ii ambasador, mai ales la vîrsta dumitale, nu I pară niciodată că vrea să forţeze încrederea

imţi foarte mîhnit; greşise. Amorul lui pro-

.....icuză şi n-o putea găsi.

\il.i ca* de cîte ori cineva face vreo prostie dă vina iiiinklc lui, adăugă marchizul.

un ceas, Julien, cu o înfăţişare modestă, i ui nişte haine vechi, cu o cravată de un alb i- i cu ceva bădăran în toată ţinuta lui se afla în | Iffin in marchizului.

n

■' I tlnărul acesta mă trădează, îşi spunea domnul ¹ i' , alunei în cine să te mai încrezi ? Şi totuşi, 1.1 i eva, trebuie să ai încredere în omul acela. Fiul I Itflluciţii lui prieteni de acelaşi rang sînt inimoşi şi
424

STENDIM
credincioşi cît o sută de mii de oameni; dacă e nevoie! se lupte, şi-ar da viaţa pe treptele tronului; ei ştiu tot... 1 afară de ce ne trebuie în momentul de faţă. Să mă ia nait dacă văd printre ei vreunul capabil să înveţe pe de rost ţ tru pagini şi să străbată o sută de leghe fără să i se dea i urmă. Norbert ar şti să moară ca şi strămoşii lui, dar astaJ în stare să facă şi un recrut.. Marchizul căzu pe gînduri:! chiar dacă ar fi vorba să-şi dea viaţa, oftă el, poate Sorel s-ar pricepe tot atît de bine..."

— Să ne urcăm în trăsură, spuse marchizul, ca şi cui ar fi vrut să-şi alunge o idee neplăcută.

— Domnule, îi spuse Julien, în timp ce-mi potriveaţi costumul acesta, am învăţat pe de rost prima pagină dia La Quotidienne de astăzi...

Marchizul luă ziarul, Julien spuse pe de rost artico­lele, fără să greşească un singur cuvînt. „Bun, îşi spun marchizul, foarte diplomat în seara aceea; cît timp recitiB flăcăul n-o să ia seama prin ce străzi trecem."

Ajunseră într-un salon încăpător şi destul de jalnic ca] aspect, parte căptuşit cu lemn, parte tapisat cu catifJ verde. în mijlocul salonului, un lacheu mohorît isprăveifl de întins o masă mare de sufragerie, pe care mai apoi ol transformă în masă de lucru, cu ajutorul unui imens covofl verde, pătat de cerneală, rămăşiţă din cine ştie ce minister.

Stăpînul casei era o namilă de bărbat, al cărui nume nu fu rostit; Julien găsi că arată şi vorbeşte ca un om cârd mistuie întruna.

La un semn al marchizului, Julien se aşezase în coadl mesei. Ca să nu pară că stă degeaba, începu să ascută penii pentru scris. Şi numără cu coada ochiului şapte bărbaţi dar nu putu să-i vadă decît din spate. Doi dintre ei i tfl păru că-i vorbesc domnului de La Mole de la egal la egal,I pe cînd ceilalţi păreau mai mult sau mai puţin respecl tuoşi.

Un nou personaj intră, fără să fie anunţat. „Ciud;ii i i spuse Julien, aici oaspeţii nu sînt anunţaţi. Oare măsm aceasta de prevedere o fi luată în cinstea mea ?" Toată ^: mea se ridică în picioare ca să-1 primească pe noul-venit,| Purta şi el aceeaşi înaltă decoraţie pe care o mai av<.\iu,