Psihologia exercită o anumită fascinaţie şi generează o puternică motivaţie a cunoaşterii dimensiunilor

6.3. TERAPII COGNITIV-COMPORTAMENTALE 
Martin Seligman (1974) a elaborat teoria neputinţei învăţate, 
ca o explicaţie pentru depresie. Dacă unui animal i se administrează 
şocuri electrice de la care nu se poate sustrage, indiferent de aria către 
care este condus, el se va întinde şi va acepta pasiv şocurile. Teoria 
neputinţei învăţate consideră că adultul depresiv învaţă neputinţa 
propriei situaţii. Persoanele depresive se exprimă, deseori, negativ cu 
privire la propria situaţie, la lumea înconjurătoare şi la viitor. Terapeuţii 
care practică restructurarea cognitivă încearcă să schimbe nu numai 
comportamentul clienţilor, ci şi perspectiva negativă pe care aceştia 
au învăţat-o în timp; clienţii sunt ajutaţi să-şi schimbe percepţiile şi 
raţionamentele şi, astfel, comportamentele. în continuare, vom prezenta 
principalele tipuri de terapii cognitiv-comportamentale. 
a) Terapie cognitiv-comportamentală a lui Beck. Beck consideră 
că tulburările psihice, în special depresia, sunt cauzate de modurile 
(pattern-urile) negative de gândire ale clientului, învăţate de-a lungul 
anilor şi formate în urma unor/eşecuri timpurii sau a unor evenimente 
negative (de exemplu, moartea unei persoane apropiate). Are loc o 
generalizare, clientul văzând orice ca pe un eşec. Terapia lui Beck îşi 

---

222 Diferenţe interindividuale 
propune să modifice nivelurile cognitive şi comportamentale. 
Sarcinile sunt disociate în paşi mici, astfel încât clientul să poată 
realiza achiziţiile pozitive. Terapeutul şi clientul cooperează pentru a 
descoperi ceea ce Beck numeşte „gânduri automate" - de exemplu, un 
fiu îi spune tatălui său că nu a reuşit la examen sau că nu a intrat în 
echipa de football a şcolii. In mod spontan, tatăl va gândi: „Sunt un 
tată îngrozitor!" Terapia îl va ajuta să-şi restructureze ideea că este 
responsabil, ca tată, pentru eşecurile fiului său; aceste eşecuri îl fac, 
într-adevăr, să fie un tată groaznic? Ce alte dovezi poate oferi pentru a 
dovedi că nu este un tată bun? Rusii şi alţii (1977) au comparat două 
grupuri de pacienţi depresivi; pacienţilor din primul grup li s-au 
administrat medicamente psihoactive antidepresive; pacienţii din al 
doilea grup au beneficiat de 20 de şedinţe de terapie cognitiv-
comportamentală. După o perioadă de tratament de 12 săptămâni, 79% 
dintre pacienţii grupului de terapie au prezentat îmbunătăţiri 
semnificative, comparativ cu doar 20% din pacienţii trataţi 
medicamentos. în plus, la pacienţii care făcuseră terapie cognitiv -
comportamentală s-au înregistrat ameliorări ale simptomatologiei. 
b) Terapia raţional-emotivă. Albert Ellis consideră că oamenii 
îşi cauzează singuri tulburări emoţionale prin repetarea internalizată a 
unor propoziţii; o persoană depresivă poate internaliza continuu: „Ce 
rău am ajuns!" Ellis sugerează că terapeutul trebuie să se concentreze 
asupra descoperirii şi restructurării acestor propoziţii şi nu asupra 
cauzelor sau comportamentelor manifeste. Propoziţiile internalizate au 
formă autodeclarativă şi pot media mobilizarea emoţională. Clientul 
este convins să înlocuiască propoziţiile cu un dialog intern, pentru a-şi 
clarifica problemele şi pentru a putea vedea într-o manieră mai 
raţională relaţiile sale cu lumea. 
Părerile lui Beck şi Ellis pot părea similare, dar tehnica lor 
diferă. Beck recomandă interacţiunile de tip cooperare între terapeut şi 
client, în scopul descoperirii problemei; Ellis consideră că sunt 
necesare intervenţiile forţate pentru întreruperea modelelor (pattern-
urilor) dezadaptative învăţate, utilizând metoda confruntaţională. In 
timp ce Beck s-ar întreba ce îl face pe client să se considere un tată 

---

Tratamente şi terapii 223 
rău, Ellis va spune: „Şi ce dacă eşti un tată rău? Este logic să fii 
deprimat din cauza asta? Nu poţi fi competent în orice. Ai alte arii de 
competenţă" Ellis nu evită să clarifice gândurile clientului ca 
iraţionale şi este mai direct decât Beck. 
c) Terapia constructelor personale. Bazată pe teoria constructelor 
personale a lui Kelly (1955) (descrisă în capitolul 2), această terapie 
urmăreşte să descopere modalitatea de construire (interpretare) a lumii 
specifică clientului şi să modifice-noţiunile „false", pentru a-1 ajuta că 
„funcţioneze" mai eficient (Fransella, 1984). Şi în această terapie 
există o relaţie interactivă între client şi terapeut. Grila de repertoriu a 
lui Kelly (v.fig.2.6) este utilizată pentru a evalua sistemul de 
constructe al clientului şi pentru a proiecta procesul terapeutic. 
Terapia lui Kelly diferă din multe puncte de vedere de cea a lui Beck 
sau Ellis, dar urmăreşte aceeaşi descoperire a proceselor cognitive, 
care formează contractele personale ale clientului asupra lumii; 
această descoperire poate explica şi schimba comportamentul.