Psihologie pastorală

Simpla aplicare a anumitor reguli nu este nicidecum suficientă pentru a garanta eficacitatea unui colocviu pastoral. De aceea, este greşită tactica de a învăţa, la nivel descriptiv, prin exerciţii practice, tehnica colocviului pastoral, fără a o insera în contextul principiilor care o justifică şi fără a ilustra dispoziţiile de fond interioare din care ea se naşte şi cărora ea trebuie să le servească drept instrument. Tehnica este necesară, dar este ambivalentă, duplicitară.

În alte sectoare ale existenţei decât cel al raporturilor interumane, semnificaţia tehnicilor este uşor de definit. Prin definiţie, tehnica presupune o multitudine de mijloace, alese în mod liber, care garantează o anumită funcţionalitate operativă. A aplica acest concept la raporturile interpersonale ar echivala cu considerarea persoanelor drept obiecte. În plus, ar rezulta practic imposibil de utilizat „tehnica”, dată fiind continua şi inevitabila interacţiune care animă o întâlnire duhovnicească dintre un preot şi un credincios, determinând într-un mod mai mult sau mai puţin conştient, reacţiile reciproce ale celor doi interlocutori.

Rezultă deci că în ştiinţele umane noţiunea de „tehnică” de intervenţie are o dublă conotaţie: pe de o parte ea e necesară, pe de alta este ambivalentă. Este necesară pentru că experienţa imediată a preotului psiho-terapeut nu este separabilă de activitatea discursivă şi operativă concretă, adică de o tehnică conştientă pe care o aplică în situaţiile concrete şi în care experienţa însăşi se exprimă într-un mod mai autentic decât în tumultul emoţiei. În acest caz, tehnica este realmente expresivă şi creatoare a unui raport uman interpersonal pozitiv. Ea, cu toate acestea, este însă ambivalentă, deoarece orice activitate tehnică, fie ea la nivel de raţiune, fie pe plan operativ, creează o diafragmă între preotul terapeut şi realitatea imediată. Tehnica îi obiectivizează (într-un anumit sens) pe cei doi interlocutori, are tendinţa de cuantifica dinamismul relaţiilor interpersonale. Această ambivalenţă este atât de conaturală tehnicii aplicate relaţiilor interpersonale, încât nu poate fi eliminată. Unica condiţie eficace pentru a reduce la minim ambivalenţa ei este gradul de armonie şi de fuziune dintre gândirea tehnică şi realitatea imediată.

a. Rolul tehnicii în psihologia lui Karl Rogers

Analizând evoluţia gândirii lui Karl Rogers şi practica terapeutică corespunzătoare ei, observăm că, sub aspectul folosirii tehnicilor, psihologia pastorală a trecut prin intermediul a diferite stadii care pot să fie astfel sintetizate:

• 
  Iniţial acesta a oferit o mare importanţă aparatului tehnic, considerând tehnica absolut necesară pentru a structura corect o relaţie interpersonală şi pentru a facilita procesul terapeutic;
  
• 
  Într-un al doilea moment, ea a accentuat importanţa dispoziţiilor interioare ale preotului psiho-terapeut punând în umbră tehnicile;
  
• 
  În sfârşit, ea a declarat în mod răspicat că tehnicile au doar o importanţă relativă, având valoare doar în măsura în care servesc pentru a comunica credinciosului stările interioare ale terapeutului.
  

Se poate afirma că actualmente K. Rogers oferă maximum de relevanţă personalităţii terapeutului şi dispoziţiilor sale interioare, în timp ce tehnicilor le conferă doar un rol pur funcţional, acela de a vehicula şi exprima într-un mod de adecvat şi eficace dispoziţiile lui interioare. În metoda rogersiană aparatul metodologic este simplu şi flexibil, coerent şi eficace; stilul şi forţa intervenţiei sunt foarte importante, poate sunt mai importante chiar decât conţinutul mesajului, întrucât ele transmit dispoziţiile interioare ale terapeutului, condiţia absolut necesară şi suficientă a terapiei.

Dacă, pe de o parte, Rogers consideră că tehnicile nu sunt strict necesare în relaţia pastorală, pe de alta el susţine cu fermitate necesitatea ca terapeutul să ştie să-şi exprime şi să comunice în mod eficace propriile dispoziţii interioare. Se poate întâmpla ca aceste dispoziţii sincere şi autentice să fie exprimate de terapeut într-un mod inadecvat, ambiguu, fapt ce paralizează comunicarea unor trăiri duhovniceşti ce ar putea avea efect terapeutic asupra credinciosului.