Psihologie pastorală

Omul este un animal afectuos, poate din cauza faptului că are o lungă perioadă de dependenţă infantilă. Frica de a nu fi iubit îi creează angoasă. Doar în braţele care îl iubesc el redevine un copil senin, într-un loc sigur. În cultura noastră, există tendinţa de a condiţiona stima de sine de iubirea care se primeşte de la ceilalţi.

Sub crusta cotidiană a vieţii se scurge limfa iubirii. Se gândeşte greşit că magia iubirii este circumscrisă vârstei de 20 de ani, că doar atunci oamenii se pot îndrăgosti, şi că odată cu trecerea timpului amorţesc completamente pasiunile erotice, instalându-se în om un fel de anestezie. În realitate, chiar la bătrâneţe, se continuă să se caute iubirea. Dacă tinereţea este dominată de pasiune şi maturitatea de dragoste, bătrâneţea este etapa tandreţei. La vârsta a treia se iubeşte într-o manieră nouă, mai profundă şi mai sensibilă, întrucât la această vârstă omul este mai tolerant şi mai înţelegător; reuşeşte să detaşeze şi să purifice iubirea de pasiune, care devine mai puţin trupească. Bătrânul este mai disponibil pentru intimitate, care nu înseamnă „raport intim” ci comunicare profundă, grijă de celălalt, sintonizare cu el.

La o anumită vârstă este mai uşor să comunici prin limbajul inimii, printr-o tăcere afectuoasă. Există tăceri mai calde şi mai afectuoase decât multe cuvinte. Dragostea care există între doi bătrâni este ceva care impresionează. Însă nu toţi bătrânii au un partener de viaţă, majoritatea trăind singuri. Se întâmplă însă tuturor să descopere într-o zi că şi-au pierdut puterea de seducţie, că nu mai beneficiază de consideraţia de care se bucurau mai demult. Se accentuează astfel contrastul între „cum se simte dinăuntru” şi cum este perceput de alţii „din afară”; se descoperă astfel existenţa unei inimi tinere prizonieră într-un trup bătrân. Constatarea pierderii puterii seductive, legată de modificările fiziologice specifice îmbătrânirii, determină bătrânul la o progresivă retragere din viaţa de relaţie.

Dar la iubire nu trebuie să se renunţe, indiferent de vârstă. Iubirea reîntinereşte, face să se piardă noţiunea de „timp”. Trăind o poveste de dragoste, omul învaţă să trăiască mai bine prezentul, să ştie gusta mai bine cotidianul.

Filosofia iubirii de azi este caracterizată de simţul tranzitoriului şi de supraevaluarea prezentului. Bătrânul în schimb, deoarece se teme de viitor, preferă stabilitatea prezentului. Cu timpul, se schimbă durata raporturilor: în locul relaţiilor scurte, specifice tinerilor, bătrânii doresc legături de durată şi profunde, dorind să îmbătrânească împreună într-o protecţie reciprocă. Şi aceasta intră în logica psihologiei evolutive: tânărului îi este frică de stabilitate şi doreşte schimbări; bătrânul, dimpotrivă, caută eternul în locul contingentului, certitudinea în locul dubiului.

De la o anumită vârstă, nu se mai doreşte o persoană cu care „să se facă sex” sau să se petreacă sfârşitul săptămânii, ci un partener pe care să-l păstrezi pentru totdeauna. Doar la o anumită vârstă se conştientizează faptul că solitudinea este toxică, că răsfăţatul nu este o simplă slăbiciune. Când se ajunge la înseratul vieţii, se înţelege că ceea ce contează nu sunt aparenţele, ci realitatea din spatele lor; se va privilegia astfel interiorul în dauna exteriorului, reflecţia în dauna activismului, profunzimea în dauna superficialului, tăcerea în dauna cuvântului.

Odată cu trecerea anilor, omul devine mai selectiv şi mai exigent, mai interesat de calitatea decât de cantitatea legăturilor afective. Simultan însă, se teme să renunţe la raţionalitate pentru emotivitate. Adeseori îşi pune stavilă sentimentelor pentru a nu se destabiliza psihic.

La bătrâneţe nu este uşor să iniţiezi o prietenie. În special este dificil să găseşti un partener care să trăiască aceleaşi emoţii, care să fi avut acelaşi parcurs în viaţă, să fi întâlnit aceleaşi obstacole. Există o imensă cerere de iubire, dar o foarte mică ofertă. Femeile, care trăiesc mai mult decât bărbaţii, rămân singure şi suferă pentru că nu găsesc un partener care să se abandoneze în universul dragostei fără să se lase confiscat de muncă sau să se lase capturat de sex. De fapt, generaţia masculină de după război simte doar exigenţele lui „trebuie” şi este tentată să urmărească scopuri care pretind reprimarea emoţiilor. Aceşti bărbaţi devin victime ale unei etici sacrificaile, ale unei tendinţe profunde spre renunţare, spre singurătate afectivă.

Viaţa este vrednică de a fi trăită la orice vârstă ne-am afla, pentru că în ea ne este dat să iubim. Fără iubire suntem deja bătrâni, fără să ne dăm seama: bătrâni devenim când încetăm să mai iubim. Lumea crede că îmbătrâneşte pentru că trăieşte, în realitate îmbătrâneşte pentru că nu mai iubeşte.
Lectură:

Sabin Olea (1907-1984): O biografie sub semnul normalităţii

„Este necesar să se arunce o privire scurtă asupra mediului socio-religios în care s-a format Sabin Olea, chestiune fără de care nu se poate înţelege dinamica atmosferei confesionale a satului Cib. Un aspect fundamental din viaţa comunităţii cibiene este acela al rolului central pe care îl hărăzeau localnicii preotului: „Totul se învârtea în jurul bisericii”. Încă în secolele XVII-XVIII preoţii – aşa cum reiese din documente – erau în general lipsiţi de învăţătură, însă de educaţia şi de cultura lor liturgică se ocupau preoţii bătrâni. S-a coagulat astfel o tradiţie preoţească transmisă din generaţie în generaţie, care surprinde dimensiunile unui modul mentalitar conform căruia înaintaşii căpătau o valoare specială, lucru confirmat şi de mărturia preotului Sabin Olea: „Cu neţărmurită recunoştinţă, în memoria scumpilor mei părinţi: Petru Olea lui Aronu popii şi Ana, născută Păşcău, de la care am primit cea dintâi şcoală a vieţii şi am învăţat a fi om cinstit, perseverent în muncă şi iubitor de neam şi trecutul lui – ca Tata, şi curajos în muncă cinstită ca Mama!”.

(Colecţia muzeală „Sabin Olea”)
Vei cunoaşte, bătrân fiind, cât de greu e să înveţi la această vârstă, când se cere să fii deja înţelept.

Aeschyilus

Bătrâneţea este o mutilare a corpului, care rămâne întreg: toate le are şi la toate lipseşte câte ceva.

Democritus

Nu-i bătrân cel cu capul albit, chiar dacă are o sută de ani. Acela-i bătrân între oameni a cărui minte e mai matură.

Böthlingk

Acesta-i lucrul cel mai dureros la bătrâneţe: să simţi la vârsta aceasta că eşti nesuferit altuia.

Caecilius

Urmându-ne în fugă, nu demult copii, nu demult tineri, pe negândite ne-a ajuns din urmă bătrâneţea.

Cicero
Nimeni nu este atât de bătrân, încât să nu spere pe drept la încă o zi de viaţă.

Seneca
Dorinţa de plăceri a încetat, stima oamenilor s-a dus, cel de-o vârstă cu noi au plecat la cer, şi-n curând nu vor mai fi nici prietenii dragi ca viaţa. Ne ridicăm cu ajutorul toiagului: ochii sunt acoperiţi de întuneric adânc, corpul, vai, e gârbovit. Şi totuşi tremură să nu-l surprindă moartea!

Bhartrhari

Cât suntem în stare să dobândim avere, cei din jurul nostru ne arată simpatie. Dar după ce corpul nostru s-a gârbovit de bătrâneţe, nimeni nu mai întreabă de casa noastră.

Mohamudgara

Un bătrân este de două ori copil!

An old man is twice a child!

Shakespeare

Puţini oameni ştiu să fie bătrâni!

Peu de gens savent être vieux.

La Rochefoucauld

Toată lumea e de acord că nebunia este inseparabilă de tinereţe. Atunci ce să gândim despre bătrânii care caută să pară tineri sau cărora le pare rău că nu mai sunt?

Oxenstierna