Alienarea sau dominarea credinciosului
În activitatea pastorală, adeseori preotul poate fi provocat în direcţia unei abdicări interioare în faţa nevoilor celuilalt. De fapt, în măsura în care păstorul nu este el însuşi liber şi autonom în planul interiorităţii, are anumite nevoi pasive ne-conştientizate. Atunci, foarte uşor va lua hotărâri plecând de la aşteptările celuilalt, se va „vinde” nevoilor celuilalt, şi se va lăsa ca urmare şi manipulat de celălalt, de „ameninţările” sau temerile lui, implicite sau explicite. Sunt ameninţări care intră în scurt-circuit cu propriile nevoi interioare disonante. Celălalt are întotdeauna nevoi şi exigenţe proprii, şi va căuta într-un mod mai mult sau mai puţin subtil de a-şi manipula păstorul. O astfel de nevoie este de exemplu „dependenţa” afectivă (sau dominarea). Uneori preotul vrea să-şi impună propriul punct de vedere, sau doreşte să exercite o putere asupra altuia, sau o influenţă, un control, a căror geneză nu a conştientizat-o. Direcţia de evoluţie este spre manipularea propriu-zisă a celuilalt, foarte adesea făcută în mod inconştient, sub forma dominării.
Prin dominare, se trăieşte - conştient sau nu - ca proprietar al celuilalt şi stăpân al relaţiei pastorale. Doar în momentul în care celălalt „fuge” sau când relaţia nu mai evoluează în direcţia în care am fi vrut noi, devenim conştienţi de eroare. Echilibrul se poate redobândi acceptând un mai mare respect pentru libertatea celuilalt, mai exact o dragoste autentică.
Tendinţa interioară de dominare se naşte pornind de la eu-l egocentric ce vrea să-şi impună punctele sale de vedere pentru a se auto-fortifica. Mişcarea de dominare poate avea iniţial bune intenţii: preotul crede că are dreptate, dorind „educarea” spirituală a celuilalt. Fără să-şi dea seama însă, el poate trăi cu o falsă concepţie despre responsabilitate încercând astfel să-l substituie pe celălalt, pentru a-i impune soluţia pe care o consideră optimă. Tendinţele de dominare a celuilalt îşi au de obicei rădăcinile în suferinţele şi traumele trăite de preot în propriul lui trecut.
Preotul trebuie să aibă o imagine obiectivă asupra naturii relaţiei pastorale. O relaţie este confluenţa a două libertăţi, iar nu o fuziune. Acestea trebuie permanent să rămână distincte, chiar dacă în anumite momente par să coincidă. Relaţia autentică nu este fuziunea dintre două libertăţi nici măcar atunci când este vorba despre o prietenie intimă sau de un cuplu. Ea este întotdeauna un parcurs în doi, în care fiecare rămâne liber în deciziile sale, chiar dacă adeseori există convergenţe în opţiuni.
-
Dostları ilə paylaş: |