Paradigma doctorului bolnav răstoarnă multe scheme pastorale, întrucât identifică în vulnerabilitatea păstorului una din izvoarele esenţiale ale eficacităţii lui pastorale. Rănile lui pot deveni izvor de vindecare pentru alţii. Hristos este vindecătorul rănit prin excelenţă. Care este strategia de aplicat pentru a face din propria suferinţă un izvor de ajutor pentru alţii? În faţa rănilor – ce sunt legate de finitudinea condiţiei umane (şi care au diferite nume: singurătate, frică, groază de moarte, separaţie, boală) – păstorul poate avea trei atitudini diferite:
Prima ar fi aceea de a le ignora sau nega. Consecinţele unei astfel de atitudini se exprimă în modul de raportare al păstorului la persoanele care suferă; reacţiile lui vor fi defensive, de apărare (precum distanţarea sa de situaţie, fuga) concretizându-se în intervenţii orale care tind să minimalizeze suferinţa celuilalt, sau în recursul simplist la sfaturi, la soluţii imediate, la stereotipuri şi justificări nepotrivite. Unde este pretenţia de invulnerabilitate şi negaţie a durerilor şi dureroaselor realităţi ale vieţii, nu există spaţiu pentru compasiune.
A doua poziţie ar fi tipică păstorilor care chiar dacă se simt vinovaţi de propriile răni, rămân dezarmaţi în faţa acestora. Apropiindu-se de aceia care suferă, ei au tendinţa să-şi expună şi arate autocompătimitor propriile plăgi, gândind în mod eronat că o astfel de iniţiativă ar putea avea efecte terapeutice. Nu-şi dau seama că în realitate nu fac altceva decât să adauge o rană peste o alta, o disperare peste o alta, puţină credinţă peste puţină credinţă.
A treia poziţie, este aceea a vindecătorului rănit. Convins că dacă vrea să fie cu adevărat de ajutor celorlalţi trebuie în mod necesar să ia în atenţie propria suferinţă, el ştie că nu există înviere fără a experimenta mai întâi profunda obscuritate a mormântului.
Din toate cele scrise până acum rezultă cu claritate că păstorul nu poate şi nu trebuie să aibă pretenţia că este un model de perfecţiune absolută34, în toate sectoarele existenţei. Ceea ce îi este lui cerut este de a se demonstra permanent deschis schimbării şi procesului de evoluţie şi de creştere, fiind atent la tresăririle propriei fiinţe la vocea suavă a Duhului Sfânt.
