Psihologie pastorală

Dumnezeul contabil şi legalist

Dumnezeul contabil este un demon privat de sentimente şi fără inimă, un „dumnezeu robot” care ia în calcul orice eroare şi orice greşeală pe care omul o comite, orice violare a legii, şi o înregistrează pentru contul final din ziua de apoi: „Atunci va fi deschisă cartea în care totul este semnat, pentru judecata lumii”.²⁰

Însuşi simbolul ochiului este adesea perceput ca o ameninţare sau un control abuziv din cauza uzului impropriu care i s-a făcut în educaţia religioasă. „Mama mea mi-a repetat întotdeauna că Dumnezeu vede şi ascultă toate, cunoaşte chiar şi gândurile cele mai ascunse”. Chiar dacă nimeni nu va vedea niciodată păcatele tale, Dumnezeu le cunoaşte şi te va pedepsi”. În acest mod mulţi copii dobândesc o asemenea frică de păcat, încât cresc scrupuloşi. Cu o astfel de bază educativă, a fi creştini poate să însemne sclavia într-o pădure sălbatică plină de precepte şi de porunci încurcate, care niciodată nu vor putea fi integral împlinite. De aici rezultă deci că oricum ai proceda, vor rămâne multe conturi deschise, care la rândul lor vor genera simţăminte de culpă şi pot transforma viaţa într-un iad.

Legile divine şi păcatele nu mai sunt deci văzute în sens pozitiv, ca o călăuză şi ajutor pentru o viaţă reuşită, ci ca instanţe autonome de control ale unui super-Eu care, în numele lui Dumnezeu, declară omul vinovat şi îl condamnă. În acest sens, chiar şi psalmii şi rugăciunile pot să dobândească un caracter de ameninţare, ca de exemplu prima parte a psalmului 138: „Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă este cuvânt pe limba mea. Şi iată, Doamne, le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult. Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine. Este înaltă şi n-o pot ajunge. Unde mă voi duce de la Duhul tău, şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării, şi colo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta (...). Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie. Zi de zi se vor săvârşi şi nici una din ele nu va fi nescrisă (...). Cercetează-mă Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele. Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică.
Povestea unui preot, Baltazar, de 51 de ani, extrem de scrupulos, este un caz paradigmatic pentru persoanele căzute victimă ale unui „dumnezeu contabil”. Părintele Baltazar care era extrem de deprimat şi disperat, îşi expuse istoria vieţii, care era plină de traume. Ca ultim născut, era un copil nedorit: „un incident, pentru că nu am fost atenţi”, cum îi spusese mama lui. Pentru ea, care avea atunci 44 de ani, graviditatea şi naşterea au fost extrem de dificile. După ce l-a adus la existenţă, a trebuit să mai petreacă câteva zile în spital, şi ca urmare a naşterii moşteni o paralizie facială pe care ea o considera extrem de deformantă. În timpul sarcinii, a fost şi obiectul unor glume din partea vecinilor, miraţi de faptul că „la acea vârstă se mai au încă nevoi sexuale şi se mai poate rămâne însărcinată”. Îi era deci ruşine şi se îmbrăca astfel încât să se vadă cât mai puţin starea ei de graviditate. Făcu această promisiune lui Dumnezeu: „Dacă va fi băiat, va trebui să-ţi aparţină, o, Doamne, ca preot”.

În căutarea poziţiei cheie, Baltazar recunoscu că această consacrare în sânul mamei ei a fost dacă nu un avort premeditat, o îndepărtate mascată de autentica devoţiune. Tatăl, ţăran şi om credincios, comentă astfel vestea surpriză a sosirii lui pe lume: „Cum a putut să se întâmple una ca aceasta? Dar nu te nelinişti, dragă, îl primim pe copil ca pe un dar al lui Dumnezeu. Unde s-au săturat cinci copii, acolo este loc pentru încă unul”. Marea problemă pentru Baltazar era că mama lui, pe tot parcursul copilăriei sale, îl considera responsabilul bolii ei şi pretindea recunoştinţă pentru „toate câte a făcut şi suportat pentru el”.

În primii ani ai vieţii, Baltazar a fost extrem de bulversat de o alternare continuă de atenţii speciale şi de refuzuri. Pe de o parte, mama, - poate din cauza conştiinţei încărcate – îl umplea cu gingaşii şi săruturi, viciindu-l, pe de alta, era severă şi îl educa într-o certă manieră, pentru a face din el „un bun preot”. La trei ani primi o straşnică bătaie pentru că nu era capabil să se ţină curat.