Psihologie pastorală

Deja din pântecele mamei mele m-ai damnat morţii

Şi astfel trebuii să-mi conduc existenţa ca într-un mormânt: îngropată de vie.

Tu mi-ai ales în locul meu părinţii ce mi-au dat viaţa,

O mamă denaturată ce vroia să mă constrângă să mă auto-avortez

Pentru ca ea să fie fără nici o pată pe conştiinţă;

Nu pot decât să numesc toate acestea perversitate, sadism.

Ce să mai zic de acel tată infam ce a abuzat de mine...
În această lume rece a datoriilor, jalonată de gâfâielile morţii

Sunt asfixiată, inima mea s-a făcut de piatră.

Pentru a supravieţui am îndeplinit toate datoriile cerute de toţi, pentru toţi

Cu excepţia celor către mine însămi: căci acestea ar fi fost egoism.
De ce m-ai făcut să cred că aceasta era voinţa ta?

m-ai condus la ruină, în loc să-mi fi de folos.

M-ai făcut să confund întunericul cu lumina,

şi chiar şi azi trăiesc în obscuritate.
De câte ori m-ai înşelat, trădat şi dezamăgit,

În timp ce eu, disperată, mă ţineam agăţată la gâtul tău.

Având atâta nevoie de un sprijin în angoasa mortală ce-o experimentam.

Ai exploatat fără ruşine frica mea de moarte

Şi m-ai „dresat” spre bine: să slujesc multora, să mă las „abuzată de mulţi”.
Mi-ai dat şi sentimente?

Sentimentele erau rele şi inimile de piatră, în această lume în care m-ai trimis.

Chiar şi astăzi eu sunt încă în dubiu dacă am sau nu o inimă

care să fie capabilă de iubire.
Tu cauţi fructul în ramul de smochin (Mc. 11,12)

Fără să iei în considerare dacă este sau nu anotimpul propice fructelor

Tu ai doar pretins, aşteptat şi dorit să recoltezi,

Acolo unde nu ai semănat.

Şi cred că Tu ai fost acela care m-ai inspirat

Să nu zic „Nu” niciodată, nimănui, decât mie însămi.

Astfel am devenit ceea ce sunt: cu adevărat nimic de excepţie sau demn de a fi lăudat.
O escrocherie! De nenumărate ori am experimentat că tu înşeli,

Trezeşti false speranţe, propui false idealuri,

Dar nu luminezi pe om în momentul oportun. Şi ce bine este acesta?
Eu nu cred că este virtute aceea care se edifică doar pe durere şi pe suferinţă

Şi aceasta cu atât mai mult dacă suferinţa şi durerea se pot evita,

Întrucât nu aduc un folos nimănui.

Nici măcar în fiul tău cel preaiubit crucificat nu-mi este posibil să recunosc iubirea.

Mie-mi pare totul arbitrariu.
În această credinţă deformată am îmbătrânit,

Iar forţele acum îmi sunt cu adevărat slăbite.

Iar acum când trupul şi inima-mi sunt obosite,

Recunosc că am parcurs o stradă greşită

Pentru întreaga mea viaţă.

Oh, dacă aş fi putut să evoluez într-o altă direcţie,

Dacă nu aş fi fost atât de naivă.

Tot zelul meu, n-are importanţă dacă cel de acasă sau din mănăstire,

Nu a fost cu adevărat luat în serios, nici fructificat.
Dar cum crezi că mă simt acum, ca o marionetă, trădată şi umilită?
Piosul psalmist nu-şi pune întrebări similare.

Aceia care îndrăznesc să se ridice împotriva ta, sunt repede calificaţi „sângeroşi şi sacrilegi”.

Eşti tu duşmanul meu, duşman mortal? Sunt eu duşmanca ta, victima ta?

De mii de ori eu mă întreb, mii de cuvinte îmi ajung drept răspunsuri,

Le-am învăţat pe toate, dar nu-mi ajung la inimă.
Este oare acest obscur abis, locul în care mi-ai promis să fii cu mine?

Eşti oare, acum întru mine?

***

Te simt aproape în profunzimea sufletului meu.

Tu eşti Dumnezeul meu şi părintele meu cel bun,

Care m-a însoţit chiar dintru început.

Tu nu împarţi moarte. Tu dăruieşti viaţa. Ajută-mă, pentru ca să pot crede aceasta.
Părinţii care refuză copilul îi transmit acestuia nu doar mesaje negatoare de viaţă, dar şi un gol de sens în raport cu viaţa. Peste generaţii sunt trăite şi trimise maxime ca aceasta: „La urma urmelor, viaţa nu are nici un sens; este doar chin, frământare, oboseală şi nefericire, suportabilă doar dacă priveşti recompensa ce a fost promisă pentru lumea de dincolo”. Mimoza, o femeie de 43 de ani, suferea de atacuri de panică puternică noaptea, care ajungeau până la tensiunea unei angoase existenţiale ce-i crea sentimentul de moarte. De obicei erau asociate unor şocuri cardiace care îi zguduiau întreaga parte superioară a corpului, fiind însoţite de vise lugubre. Mimoza era fructul „absolut nedorit” al unei căsătorii de necesitate. A reuşit să depăşească câteva tentative de avort voite de mamă şi de tată, care vroiau „să se descotorosească de bastard, pentru a nu fi constrânşi să se căsătorească”. După naşterea prematură a fost încredinţată bunicilor şi apoi reprimită în casă pe la patru ani pentru a se îngriji de alţi frăţiori mai mici, sosiţi între timp. Ea a suferit multe maltratări corporale, resemnându-se, făcându-se utilă şi refugiindu-se într-o lume fantastică „pe lângă bunul Dumnezeu”. De la zămislire rămase expusă presiunilor de moarte făcute de părinţii ei. La sfârşit găsi poziţia ei cheie: „moartă vie”.

În perspectiva psihologiei pastorale, demonii operează utilizând şi făcând proprii mesajele de moarte ale părinţilor, determinând oamenii la o opţiune pentru moarte, ceea ce se traduce adesea într-o viaţă mizerabilă, continuată precar doar prin strategii de supravieţuire.¹⁹ Chiar şi mesajele „cheie” şi cuvintele „cheie” care în mod direct par a nu avea nici o legătură cu moartea, pot să conţină din „veninul” acesteia: cuvinte precum „fiu mult dorit”, „micul meu diamant”, „marele meu orgoliu”, „sensul vieţii mele”, exprimă fără dubiu o atitudine pozitivă faţă de copil, dar care în viaţa concretă adesea semnifică o determinare din exterior şi o asimilare a „fiului”, fapt ce face dificilă o evoluţie a identităţii lui personale.