Psihologie pastorală


Dumnezeul care judecă şi pedepseşte



Yüklə 1,13 Mb.
səhifə4/261
tarix05.01.2022
ölçüsü1,13 Mb.
#72024
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   261
Dumnezeul care judecă şi pedepseşte

Imaginea demonică a lui „Dumnezeu care judecă şi pedepseşte”, stăpâneşte din păcate în minţile şi simţirile multora. Este judecătorul ameninţător pe care psihanalistul T. Moser în volumul său „Intoxicarea cu Dumnezeu” îl descrie astfel: „Noi trebuie să ne temem dar şi să-l iubim pe Dumnezeu”.11



Vom încerca să lecturăm şi analizăm câteva mărturisiri care dezvăluie hidoşenia unei astfel de imagini despre Dumnezeu, precum şi geneza acesteia.
N-am fost niciodată altceva decât unul dintre cei şapte fraţi şi surori ai părinţilor mei şi cred că expresia care defineşte perfect situaţia mea este: „unul între atâţia”. Cu alte cuvinte, eu ca persoană, n-am fost niciodată altceva decât un anonim, deşi se spune că Tu m-ai chemat pe nume şi te-ai gândit în mod special la mine. Pentru tatăl meu, de exemplu, eu existam – ca de altfel toţi ceilalţi fraţi ai mei – doar ca o vie confirmare a potenţei lui conjugale şi fortificare a conceptului de „sine”. În ciuda aerului autoritar ce-l avea şi a bravurii pe care o manifesta în profesie, ca om era slab şi frământat de angoase. Acesta, profitând de autoritatea sa de tată, nu a pierdut nici o ocazie să-mi frângă spinarea în bătăi. Toate mijloacele erau pentru el legitime în atingerea scopului pe care-l avea şi făcea totul – declara el – „în numele lui Dumnezeu” şi pentru binele nostru. Ce nebunie!

Ni l-a băgat pe gât pe Dumnezeu cu joarda şi bastoanele, şi tot cu bastonul ne smulgea şi „declaraţia păcatelor”. O frică mortală mă cuprindea când se apropia seara şi – în mod special eu, cel ce trebuia să devin preot – trebuia să îngenunchez înaintea lui, pentru a-i mărturisi nebuniile din cursul zilei. La sfârşit primeam doza corespunzătoare de bastoane pe spate sau în palme. De câte ori n-am primit o pedeapsă arbitrară şi nedreaptă, provocată de distracţia mamei mele care îi spunea totul. Trebuia să sufăr totul fără să beneficiez de vreo apărare din partea cuiva, în timp ce Tu, Dumnezeule al bătăilor şi al batjocoririi mele, erai probabil spectator la toate acestea, râzând cu sarcasm, în aşteptarea de a face din mine un preot bun şi supus. Ca al şaptelea născut, eram dator să completez numărul „sfânt” de şapte copii.

Până acum am crezut întotdeauna că tu eşti „bunul Dumnezeu” care înţelege nevoile mele, căruia îi pot încredinţa suferinţele şi „crucea” mea, care mă primeşte cu bunătate şi milă, care mă cheamă pe nume şi în apropierea cărui pot să mă manifest aşa cum realmente sunt, cu toată forţa şi slăbiciunile mele. Dar acum te-am identificat cu adevărat... eşti mult mai rău decât propriul meu tată... el cel puţin a recunoscut că a fost un tiran, tu în schimb m-ai înşelat într-o manieră perversă şi infamă proclamându-mi-te tată bun şi milostiv. În realitate eşti Tu cel care m-ai persecutat, anulat şi negat, pentru că tatăl meu însumi mă pedepsea în numele tău.

La picioarele tale leapăd acum partea din viaţa mea pe care tu ai ruinat-o, căci restul, de acum încolo, îl iau în propriile mele mâini. Îmi pare rău de anii în care te-am servit, tiran nemilos... Şi când mă gândesc că în ciuda incertitudinilor, a dubiilor şi a fricii pe care uneori le experimentam, continuam să te proclam „bunul păstor”! Începând din copilărie m-ai abandonat în mrejele acelui lup odios care era tatăl meu, ce a vrut să mă omoare şi să mă distrugă. Dar am supravieţuit şi de acum înainte doresc să-mi trăiesc propria viaţă. Mai bine fără tine, Dumnezeu capricios şi arţăgos! Mulţumesc lui Dumnezeu... că mi s-au deschis la vreme ochii...”

Mărturisirea aceasta este luată într-un moment de maximă trăire emotivă, de „răfuială” cu Dumnezeu. Autorul ei trăieşte o profundă criză determinată de radicala opoziţie între imaginea teoretică a lui Dumnezeu pe care o avea (Dumnezeu bun, drept, sfânt, iubitor) formată din copilărie ca urmare a educaţiei religioase primite, şi experienţa lui de viaţă, începând din copilărie, care îi releva un Dumnezeu rece, distant, dispreţuitor, „râzând cu sarcasm” de nefericirea oamenilor.

Autorul suferă profund pentru faptul că nu a fost recunoscut niciodată ca o persoană unică, irepetabilă, cu o identitate precisă, ci a fost considerat „unul dintre cei şapte fraţi”, „unul între atâţia”, venit pe lume nu pentru el însuşi, ci „pentru a completa numărul sfânt de şapte copii”. El nu a fost iubit şi stimat pentru el însuşi, în calitatea lui de dar al lui Dumnezeu oferit părinţilor, ci mai mult acceptat, pentru că superstiţia spunea că numărul „şapte” este sfânt, şi deci a avea şapte copii poate să aducă noroc.

Imaginea unui Dumnezeu judecător punitiv i s-a format autorului acestei mărturisiri în copilărie, în urma unor experienţe traumatice, iar peste această imagine s-au suprapus ulterior imaginile teoretic impuse de-a lungul procesului educativ, dar acestea din urmă fiind rezultatul unei instrucţii teoretice, iar nu a unor experienţe interioare, s-au prăbuşit într-un moment de criză existenţială: Până acum am crezut întotdeauna că tu eşti „bunul Dumnezeu” care înţelege nevoile mele, căruia îi pot încredinţa suferinţele şi „crucea” mea, care mă primeşte cu bunătate şi milă, care mă cheamă pe nume şi în apropierea cărui pot să mă manifest aşa cum realmente sunt, cu toată forţa şi slăbiciunile mele. (Aceasta este imaginea teoretică, pozitivă despre Dumnezeu, dobândită în urma educaţiei religioase realizate în şcoală.) Dar acum te-am identificat cu adevărat... eşti mult mai rău decât propriul meu tată... (Aceasta este imaginea demonică a lui Dumnezeu, idolul căruia i s-a închinat continuu fără să-şi dea seama, imagine dobândită în urma unei experienţe emotive traumatice, şi care a rămas semnificativă pentru restul vieţii).12




Yüklə 1,13 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   261




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin