Psihologie pastorală

Psihologia prenatală confirmă faptul că experienţele esenţiale şi atitudinile fundamentale vizavi de viaţă încep încă din momentul în care copilul este în sânul matern şi că nimic nu este pierdut din experienţele negative sau pozitive trăite în acea perioadă. Între mamă şi copil are loc, de atunci, o interacţiune intensă şi complexă, nu doar fiziologică ci şi psihică. „În perioada prenatală copilul participă la universul sentimental al mamei. Stările mamei de tensiune, de stres, frică, durere şi ruşine, se comunică copilului nenăscut prin intermediul a nenumărate canale”.

Este deosebit de importantă deci atitudinea pozitivă a mamei faţă de propria stare de graviditate. Copiii nedoriţi sunt mult mai mult expuşi la riscul să fie născuţi prematur, bolnavi, subdezvoltaţi. A fi nedorit poate duce chiar la stări profunde depresive, la comportamente nevrotice, la boli psiho-somatice. Femeile ce şi-au refuzat cu anticipaţie propriul copil, nu sunt capabile să-i transmită acestuia certitudinea că este iubit şi bine venit pe această lume. Nu se poate deci dezvolta în el încrederea fundamentală indispensabilă pentru ca el să se poată abandona total mamei în chestiunile ce ţin de viaţă şi de moarte. Reacţiile emotive ambivalente ale mamei, care se manifestă în grija şi protecţia excesivă şi apoi se pot transforma în severitate exagerată şi pedepse nejustificate, ajung să-l dezorienteze pe copil, erodându-i încrederea în sine însuşi şi în alţii.

Aceste rezultate ale psihologiei prenatale îşi găsesc confirmarea în diferite scrieri autobiografice, în special ale copiilor nedoriţi. Pentru 80% dintre persoanele intervievate de preoţii psihologi a fost posibil să fie verificată experienţa „cheie” deja în faza prenatală. Mesajul decisiv, ostil vieţii care, de exemplu, purta copilul la poziţia cheie „mort viu”, mama îl comunica fetusului cu prima ei reacţie spontană: „Nu, nu te vreau! Tu nu ai dreptul să mai trăieşti în mine!”. Chiar dacă ameninţarea cu moartea nu este purtată până la ultimele consecinţe, totuşi copilul o experimentează ca pe o sabie a lui Damocles ce se învârte ameninţător deasupra propriului cap, sabie ce poate fi îndepărtată doar prin nişte „strategii de supravieţuire” corespunzătoare. Consecinţele se repercutează asupra copilului până la vârsta adultă, manifestându-se, de exemplu, în dificultatea de a avea încredere în alţii, în viaţă şi în Dumnezeu.¹⁶

Acest demon al morţii căruia nu trebuie să i se acorde încredere este prezent cu răsuflarea sa malefică în majoritatea cazurilor examinate. În faţa lui se poate salva numai cine nu se revoltă, stă în linişte şi se menţine calm; cel care face ascultare acestui demon în mod incondiţionat, în definitiv, cel care este dispus să trăiască – ca în sânul matern – într-un mormânt. Chiar dacă pe scena vieţii şi în profesiune dau impresia de a fi mulţumită şi plină de viaţă, - scrie o învăţătoare de 36 de ani a cărei cuvânt cheie este „uitată” – în intimitatea mea cea mai profundă mă simt ca într-un mormânt. Viaţa mea este asemeni unui dans peste o piatră de mormânt”. Un altul mărturiseşte: „Acest Dumnezeu de-abia aşteaptă un moment ca eu să comit vreo greşeală care să mă poată costa viaţa. Aşteaptă ca eu să mă împovărez cu ceva greşeli, pentru ca mai apoi, râzând sadic, să mă judece”. Atitudinea în faţa vieţii a acestor persoane apare lipsită de orice încredere, disperată: „Viaţa mea nu are nici o valoare şi nici un sens. Nu este nimeni care să poată şi să vrea să schimbe ceva. În ceea ce mă priveşte, sper doar ca totul să aibă cât mai repede un sfârşit. Lucrul cel mai bun pe care Dumnezeul îl poate face ar fi să nimicească lumea şi pe om. De altfel, dacă se priveşte cu mare atenţie şi ceea ce pare la prima vedere pozitiv, ascunde în spate ceva negativ. Şi va fi totdeauna aşa!”

Mulţi caută o cale de ieşire din disperarea lor prin intermediul unor comportamente forţate, care ar trebui să-i protejeze în faţa atacurilor acestui dumnezeu al morţii. Este vorba de obicei despre perfecţionism; alţii preferă să trăiască o „existenţă cataleptică în obscuritatea morţii, în mormânt, îngropaţi de vii”. Şi mai există pericolul ca, cedând unui distructiv instinct de răzbunare, să se asume acest criteriu de fond: „să ucizi pentru a nu fi ucis”.

Tamara, călugăriţă bolnavă de anorexie, se declară „o fiică nedorită în mod absolut”. Mama ei, prin comportamentul cotidian, îi trimitea astfel de mesaje: „Ar fi fost mult mai bine dacă tu nu ai fi fost: „Îngroapă-te tu pe tine însăţi, pentru ca eu să nu am nici o vină”. Născută în afara căsătoriei, Tamara era considerată „fiică a păcatului” şi era considerată o ruşine pentru părinţi”. Intrarea ei în mănăstire a interpretat-o ca o tentativă inutilă de a găsi siguranţă şi căldură într-un „sân matern” şi astfel de a expia păcatul şi ruşinea pe care o aruncase asupra părinţilor. Ceea ce se impunea era de fapt o confruntare clarificatoare cu trecutul. În elaborarea imaginii despre Dumnezeu, ea spuse: „Dumnezeu este de fapt unicul meu punct de sprijin. Fără El eu nu aş fi nimic. Încercând printr-o reprezentare corporală să-şi exprime starea interioară, ea se închipuia agăţată disperat de gâtul lui Dumnezeu. Curând înţelese că şi în privinţa lui Dumnezeu ea experimenta mai multă neîncredere de câtă încredere, altfel nu s-ar fi ţinut atât de strâns de el.

Experienţa confirmă că toţi aceia care, deja în pântecul mamei, au oscilat între viaţă şi moarte fiind destinatari ai unor sentimente confuze, oscilante între afirmări ale vieţii şi presiuni ale morţii, aceştia trăiesc şi supravieţuiesc, chiar fără să-şi dea seama, în umbra morţii şi stigmatizaţi de aceasta.¹⁷ Frica mortală a acestor persoane „nedorite” se reflectă adesea în visele lor: ameninţări cu moartea, drumuri fără nici o ieşire, morminte şi prăpăstii abisale, scene de execuţie capitală, etc. Unica posibilitate pentru a sfărâma această spirală a morţii este confruntarea clarificatoare cu propriul trecut şi cu mesajele contrare vieţii, urmate de opţiunea conştientă pentru viaţa promisă de Dumnezeu.¹⁸