Psihologie pastorală

Dumnezeul eficienţei (care pretinde eficienţă)

Un Dumnezeu care pretinde eficienţă: tocmai această pretenţie constituie latura demonică a unui dumnezeu în aparenţă bun. Îndemnându-l pe om să facă exces de o activitate bună în sine, acest dumnezeu reuşeşte să obţină auto-distrugerea şi deci moartea omului, care de altfel crede că trăieşte „întru împlinirea voii lui Dumnezeu”. Când diavolul nu reuşeşte să seducă o persoană făcându-i rău pe o cale directă, îl îndeamnă să facă binele fără măsură.

S-a constatat că cea mai mare parte a celor obsedaţi de acest demon erau născuţi în perioada de re-construcţie de după cel de-al doilea război mondial, când părinţii au depus eforturi uriaşe pentru a asigura fiilor lor un viitor luminos, pentru ca ei „să trăiască într-o situaţie mai bună decât a noastră”. Ei concretizau un model de viaţă ce punea pe primul plan munca, eficienţa şi succesul. Cu toate că încercau să facă totul pentru fiii lor, puţini părinţi şi-au dat seama că tocmai când aceştia erau neglijaţi, privaţi de timp, de grijă şi de iubirea necesară erau privaţi de esenţialul vieţii. În societatea actuală, această tendinţă eficientistă continuă să fie dominantă: ea se dezvoltă plecând de la şcoală, profesie, viaţă privată etc.

Privitor la întrebarea referitoare la priorităţile părinţilor lor, mulţi intervievaţi au răspuns: „Cât produci, atât valorezi”; „Munca este totul în viaţă”, „Munca îndulceşte viaţa”, „Munca este cel mai bun medicament”: „Eficienţa şi succesul fac valoarea unui om”. Foarte adesea aceste principii devenite slogane erau afişate la vedere pe pereţi, şi astfel, generaţii de-a rândul le-au asimilat ca criteriu al propriei valori: „Eu valorez numai în măsura în care sunt eficient şi am succes”.

E. Erikson atrage atenţia asupra faptului că această strategie de supravieţuire corespunzătoare dumnezeului eficienţei, se instaurează deja în fragedă copilărie, în timpul fazei autonomiei copilului, după principul contra-schimbului („Îţi dau, pentru ca tu să-mi dai”). Acelora cărora chiar din copilărie le-a fost inoculat acest model eficientist şi de succes, vor plăti scump pentru atenţiile şi cadourile „cumpărate” de la părinţi: scrupulozitate, perfecţionism, diferite constrângeri. Toate sunt consecinţe ale pedagogiei eficienţei. Independenţa şi autonomia persoanei sunt în mod special puse în pericol când mama reproşează copilului propriile atenţii şi aşa-numita „dragoste” ca pe o datorie de contra-schimb²¹, pretinzând eternă recunoştinţă apelând la porunca a patra. Nu sunt puţini aceia care suferă de puternice remuşcări pentru că au rezistat la această identificare „datorie-gratitudine” pentru a-şi apăra dreptul la propria viaţă. Surprinde – în urma cercetărilor psiho-pastorale – că numărul primilor-născuţi care au adoptat această strategie de supravieţuire fundamentată pe eficientism şi succes este extrem de mare. Au trebuit foarte de timpuriu să-şi asume responsabilitatea altor fraţi şi surori, să colaboreze pentru a-şi câştiga stima altora şi dreptul la viaţă: o pretenţie exagerată care i-a împiedicat să aibă o copilărie liberă şi fără gânduri. În faţa obligaţiei de a fi prea de timpuriu activi şi responsabili, băieţii de îndată ce cresc se refugiază, ca reacţie, în lene şi sedentarism, în timp ce fetele de obicei rămân fidele principiului eficienţei. Acest tip de femei vor ajunge să aducă pe lume mulţi copii, par neobosite şi se consumă mult în favoarea altora, dar mai apoi se simt singure şi izolate sub toate aspectele. Chiar dacă pot fi pozitive în activitatea lor şi în auto-dăruirea de sine, în existenţa lor unilaterală şi exclusivă în favoarea altora, nu găsesc timp pentru ele însele, pentru propria viaţă. Le lipseşte deci o iubire de sine autentică, spre care ar putea să se orienteze iubirea neţărmurită faţă de semen.

Cuvintele-cheie ale unor astfel de persoane sunt: „fără valoare”, „gunoi”, „refuzat”, „copil model”, „exploatat”, „aruncat la coş”, „lichidat” etc.

Cel care a fost crescut cu această filosofie a eficienţei transferă propriile experienţe asupra lui gândindu-se că şi iubirea Sa trebuie câştigată şi meritată prin eficienţă, cu efort şi chin. În corespondenţă cu aceste poziţii „cheie” negative, se formează imaginile demonice ale „idolilor eficienţei”, care sunt ne-sătuli şi trăiesc ca paraziţi pe spatele oamenilor. În scrierile autobiografice, în vise, şi în special în poziţiile cheie, aceşti demoni îşi relevă toată monstruozitatea. O călugăriţă de 50 de ani, scrie: „Acest Dumnezeu exploatator profită fără pudoare de persoanele pe care le-a sedus, lăsându-se servit în schimbul iubirii ce pretinde că o împarte. Este imposibil să-l mulţumeşti şi pretinde tot mai mult”; Alţii îl percep pe acest Dumnezeu ca pe un vampir ce suge sângele, ce absoarbe toată energia vitală, după ce „recită” partea prietenului afecţionat, după ce l-a făcut pe om dependent. În reprezentarea trupească a acestui dumnezeu apare de obicei un personaj ce şade pe un jilţ imens, care nu învredniceşte de nici o privire pe om, până ce acesta nu depune la picioarele sale tributul obligatoriu. Doar atunci îi aruncă o privire, îi acordă o oarecare atenţie, pentru o clipă, şi apoi din nou îşi orientează privirea în altă parte. Alţii se reprezintă pe ei înşişi în genunchi, în timp ce oferă ca sacrificiu eficienţa şi succesul lor. Dumnezeu acceptă cu îngăduinţă aceste oferte, pentru ca apoi să privească cu un nou interes altundeva, pentru a-i fi reînnoită oferta.

Această spirală perversă a „eficienţei/premiului” nu poate nicidecum să conducă la un concept pozitiv despre propria valoare. Persoana rămâne tot timpul determinată din exterior şi depinde de atenţiile lui Dumnezeu şi ale altora. Când mai apoi, apar frustrările, nu rămâne altă soluţie decât să devină tot mai eficient, dacă vrea să fie obiectul unor tot mai mari atenţii.²²

Demascarea demonicului dumnezeu al eficienţei este dificilă atunci când, graţie unei pedagogii creştine fals înţeleasă, fie în familie, fie în cateheză, fie în seminar, a fost idealizată în mod unilateral abnegaţia şi absolutizată ca virtute iubirea dezinteresată de semen. De aici maxima: „Iubeşte-l pe semen mai presus de orice, dar nu te iubi pe tine însuţi”. O educaţie religioasă unilaterală spre altruism, în numele unui dumnezeu al eficienţei, nu ţine cont de faptul că „poţi lepăda falsul sine” numai atunci când există „un adevărat sine”.²³ În radicalitatea şi unilateralitatea ascetică, o astfel de formulare religioasă poate avea efecte auto-distructive; în plus, constituie unul din motivele tendinţei crescânde de autorealizare narcisistă şi individualistă, tipică timpurilor noastre.²⁴

După ce o persoană şi-a examinat şi re-elaborat întreg trecutul, are posibilitatea de a da în mod conştient o altă intonaţie vieţii. Acum se poate – în deplină cunoştinţă de cauză – pe de o parte să se păstreze aspectele pozitive ale principiului „eficienţă”, iar pe de altă parte, să se identifice şi să contrabalanseze aspectele negative cu elemente corective. De aceea este necesară o disciplinată dragoste de sine, care pretinde anumite momente de linişte şi calm, perceperea propriilor nevoi şi dorinţe.

Exerciţiul corporal care i-a ajutat pe mulţi a discerne spiritele este următorul: un grup formează un cerc în jurul lui Antonio, cel invadat de boala eficienţei. El stă în centrul grupului şi toţi îşi întind mâinile spre el, într-un act de cerere şi rugăciune, pentru ca Antonio să le satisfacă dorinţa. Cu paşi lenţi, el merge de la unul la altul, şi le pune în mâini ceva simbolic, însoţind gestul cu o scurtă privire. Dar mai apoi, mersul lui Antonio devine tot mai rapid, până când prins de ameţeli se opreşte. Întreabă: „Ce s-ar întâmpla dacă aţi continua să faceţi acest tur în continuare? Presupun că aş cădea jos fără suflare. Şi ce ar face atunci ceilalţi? Cred că m-ar abandona jos, pentru simplul fapt că eu nu le mai pot oferi nimic, nu le mai pot fi de nici o utilitate.
Exemplul relevă în mod dureros tendinţa autodistructivă a unei iubiri de sine fals înţeleasă, neechilibrată de o autentică iubire de sine: „o iubire de semen care în rădăcină este doar o formă de a se pune pe sine însuşi în centru, o învârtire în jurul tău însuţi, care nu mulţumeşte pe nimeni, nici pe cine dă, nici pe cine primeşte”.

Sub presiunea continuă a acestui idol al eficienţei, unii caută în mod instinctiv să se elibereze de acest dumnezeu imposibil de săturat îndepărtându-se. Încetează să se mai roage şi să mai mediteze, nu mai au timp pentru Dumnezeu. Câte unul abandonează în mod ostentativ Biserica. Acesta devine criteriul lor: decât să continui a oferi eficienţa şi succesul meu la acest Dumnezeu, fără speranţa de a-l mulţumi vreodată, prefer să-mi implic eforturile pentru propriile mele interese şi să am grijă de mine însumi. Din toate acestea nu este absentă ideea unei auto-realizări şi auto-mântuiri, potrivit căreia omul este capabil de a face totul, intrând în concurenţă cu Dumnezeu. Se mântuieşte şi se eliberează pe el însuşi, lui Dumnezeu revenindu-i doar rolul – poate nici acesta – de fiinţă transcendentă şi îndepărtată. Această tentativă unilaterală de autorealizare provoacă multe dezamăgiri şi frustrări: de fapt, elanul către eficienţă devine şi mai irezistibil. Acum totul depinde de om care, auto-proclamându-se Dumnezeu, este constrâns să dea tot mai mult, condamnându-se la faliment.

Anexă: