■ Maria, o femeie de 30 de ani, de-a lungul copilăriei ei a avut permanent impresia că mama ei ăl prefera pe fratele ei, care ulterior a devenit preot. Avea impresia clară că mama ei o neglijează. Când îşi exprima vreo părere sau formula vreo sugestie, mama ei n-o lua în considerare, ca şi când nu ar fi spus nimic. Dacă, în schimb, sugestia venea din partea fratelui ei, mama ei lua în seamă sugestia cu multă căldură şi entuziasm; acest fapt o rănea grav interior. Aceste fapte îi validau ideea că nu este iubită, ci doar acceptată, tolerată, în schimb fratele era favorizat. Se simţea ca o orfană. Când, ulterior, intră într-o relaţie cu un preot psihoterapeut, în mod inconştient, instaură cu el un raport similar celui existent în copilărie între ea şi mamă: îl acuza continuu că nu-i acordă suficientă atenţie, că nu se interesează de ea şi de sentimentele ei.Cel mai mic gest al preotului din timpul dialogului pastoral ea îl interpreta ca dovadă a faptului că el e distras, neinteresat de ceea ce spune, şi drept urmare, se enerva. Preotul juca în acest raport pastoral rolul mamei, iar Maria retrăia în acest raport durerea şi sentimentul de prăsire pe care l-a experimentat din copilărie în propria familie.
