Puscariu Sextil



Yüklə 1,47 Mb.
səhifə17/37
tarix03.01.2019
ölçüsü1,47 Mb.
#89135
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   37

Dar ce convoi trece pe stradă spre cimitirul săsesc? In frunte e „popa ăl mare”, în talarul lui blănit, pe cap cu o bonetă cu margimle întoarse şi prinse cu un nasture în vârful creştetului. Cu pasi domoli merg înaintea dricului „turnării”, orchestra oraşului redusă la o fanfară, cu instrumentele de suflat îmbrăcate în postav negru. La dreapta şi la stânga carului mortuar merg câte trei gropari, îmbrăcaţi în redingote lungi, negre, împodobite cu găitane late argintii şi cu nelipsitul baston gros în mână, în care se sprijinesc când duc „costigul” de la poarta cimirirului la groapă.

În opoziţie cu convoiul funebru, tăcut şi plin de demnitate, în coltul Străzii Negre cu Târgul Boilor e o aglomeraţie zgomotoasă de oameni, mai ales copii. Aceştia se strâng în jurul dubei hingherului, în care sunt doi câini, unul mic chelălăind desperat, al doilea mare, apatic. Hotărât, copiii aceştia nu simt nicio simpatie pentru ţiganul de pe capră, Ioji cel cu favoriţi ca Franz Josef şi cercei în urechi, ci cu bietele animale, care au fost prinse cu „zghiltul”, un lat de sârmă în vârful unei prăjini. (Pe atunci nu se prindeau câinii cu sacul, ca mai târziu. Cei doi ţigani cu laturile fug după alt căţel, pe care izbutesc să-l strâmtoreze într-o curte. Sărăcuţul, în curând va fi şi el în cuşca cu ceilalţi şi va suferi cea mai cumplită metamorfoză, prefăcându-se în mănuşi, pe mâna unei graţioase domnişoare.

Când eram copil, luminatul în case se făcea cu gaz. In bucătărie lampa de părete cu un fel de reflector; în odăi lămpile atârnate de tavan, ce se puteau „trage” mai jos, având o greutate ce aluneca pe lanţuri. Unele din ele aveau şi loc pentru lumânări de stearină. Pentru masă erau lămpile pe picior, care se puneau şi la pian, când nu se preferau lumânările. Adesea, când lumina din odaie era mai buna, te pomeneai cu scrum pe nas şi pe fata de masă: „fila” lampa. Alteori crăpa „ţilindrul”, căci feştila era tăiată rău şi câte un colt făcea ca o limbă de flacără să se înalle şi să înfierbânte din cale-afară sticla. Curăţitul lămpilor era o treabă mare, şi cele mai puţine servitoare se pricepeau la el.

Lămpile erau tăiate cu mare grijă, cu nişte foarfeci groase anume pentr fitilul lor, cu deosebire când se invâvau cocoaaue la sindrofie. Vremea lumânărilor de seu şi a mucărilor frumoase de argint trecuse! Domnii erau la casină sau la plimbare, iar nevestele lor se adunau când la una din ele, când la alta, spunându-şi noutăţile Brasovului şi istorisind, cu reticente semnificative, cancanurile cele mai interesante. La aceste sindrofii se servea cafea cu lapte şi colac. Cafeaua era „tare” şi fierbinte, laptele de bivoliţa, cu caimac gros, iar colacul auriu şi uşor ca o pană, desfăcându-se „lăspădăi-laspădăi”. Ca să nu se răcească, cafeaua stătea în cesti – „filigene” – pe marginea plitei fierbinţi din bucătărie, înainte de sosirea cucoanelor.

Noi, copiii – şi eram totdeauna o droaie – stăteam în vremea aceasra în odăiţa din fund, pe care o întorceam cu fundul în sus. Numai Melanita, fetila unui profesor, cu doi ani mai mare decât noi, făcea oe făcea şi se strecura pe nesimţite la cocoane în odaia cea mare, preferând să audă bârfelile lor.

Tot surghiuniţi în odăiţa din fund eram copiii în ajunul Crăciunului, când aşteptam înfriguraţi sunetul clopoţelului care anunţa că sosise Mos Crăciun. Mai totdeauna se întâmpla că intrând, mai zăream ceva din barba lui albă, care semăna aidoma cu a tatii. Sub bradul pe care ardeau luminute colorate şi care era împodobit cu lanţuri multicolore de hârtie, erau etalate haine, cărţi, păpuşi, soldaţi de plumb sau vase de bucătărie minuscule, după cum copiii erau fete sau băieli.

Când ne jucam mai bine, răsuna deodată vocea copiilor colindători, care veneau învârtind steaua cu raze în formă de mici piramide, în mijlocul căreia ardea o luminiţă. Irozii umblau mai ales ziua întâi de Crăciun, minunat costumaţi şi foarte energici când răspundeau nemilosului Irod.

Când eram în liceul superior, începuseră să colinde şi „srudentii, cântând în cvartete bine exersate frumoasele noastre colinde, armonizate pe mai multe voci. Ei umblau şi prin satele din apropiere, unde erau primiti cu multă dragoste şi vin bun.

La Anul nou umblam cu sorcova, o nuia împodobită cu hârtii colorate, cumpărată de la trocăritele din piaţă. Cu ea băteam încet, pe spate, rudele pe la care mergeam sa le „sorcovim”, recitând:

Sorcova Vesela Să trăieşti, Să'mbătrânesti Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir De trandafir…

A doua zi de Pasti umblam „la stropit”. Cu o sticluţă de parfum – de obicei odicolon subţiat cu apă – stropeam fetele de vârsta noastră. Mai târziu, pe când eram prin clasele din urmă ale liceului, ieşise o ţeavă de cauciuc cu o băşică la un capăt, în care era parfumul, disimulată însă asa, ca să nu se vadă. Celălalt capăt al tubului de cauciuc se termina cu o floare pe care o purtai în butonieră şi din care ţâşnea parfumul, când apăsai pe băşica.

„Stropitorii” primeau oua roşii si, în case mai avute sau când cei ce stropeau erau copii „de familie”, portocale. Bursa era: trei ouă pentru o pottocala. Mandarinele nu se cunoşteau pe atunci. (Primele le-am cules din pom în 1897 la Neapole). Unii copii umblau la stropit cu servnoarea cu coşniţa după ei, ca să ducă ouăle şi portocalele, prea multe ca să le încapă prin buzunare.

La Pasti erau „Junii”. Despre aceştia s-a scris atâta, încât ne putem. Dispensa să mai vorbim şi noi. Latura etnognafică şi istorică nu ne preocupă aici, dar această specialitate braşoveana plină de pitorese nu poate lipsi din caleidoscopul nostru. Nu-i vom întovărăşi însă „Intre Chietri”, nici în „Grădina lui Timăn” sau în alte locuri unde petrec ei o săptămână încheiată, ci ne vom opri şi noi, cu tot Brasovul, la serbarea dim Groaveri şi la cortegiul lor, miercuri după Pasti, când trece prin piaţa Brasovului.

În Groaveri – Piaţa Berthelot de mai târziu – şi în Piaţa Prundului erau serbările care aveau mai ales trei atracţii: hora trocărească, aruncarea buzduganului şi „ţolul”.

Hora e, fără îndoială, cel mai armonios şi elegant dans al nostru, cu unduiri fermecătoare, când e jucată frumos. Cea trocărească le întrece pe toate: doi pasi la dreapta şi înainte, strângerea rândurilor de dansatori şi ridicarea mâinilor, doi pasi înapoi cu avântarea mâinilor spre îndărăt, totul în tact, cu mişcări ritmice, făcute riguros în acelaşi timp. La serbările junilor o joacă numai bărbaţii.

Intre juni erau câţiva, între ei în primul rând „vătaful”, pe care tot Brasovul îi cunoştea că sunt meşteri în aruncarea buzduganului: Acesta fiind de metal şi având o măciulie rotundă, e destul de greu ca să fie nevoie de oarecare putere să-l arunci la mare înălţime. Se cerea mai cu seamă dibăcie la prinderea lui. Câte unul din juni era stângaci, iar alţii erau atât de nepricepuţi, încât buzduganul de fier cădea în publicul privitor, care se dădea, ţipând, la o parte.

Ţipete erau şi la „ţol”, un strai zdravăn întins, pe care îl ţineau patru feciori puternici de cele patru colturi şi în care se aruncau junii şi după ei fetele din rândurile spectatorilor. Ele erau săltate cu atâta putere, încât le zburau fustele şi nu mai vedeai decât picioarele goale prin aer.

O credinţă veche era răspândită în Braşov: dacă junilor le reuşeşte să înconjure de trei ori Sfatul, ei vor fi stăpânii oraşului. Publicul pnivitor era însiarat de-a lungul drumului lor, iar poliţiştii aveau grijă ca să le ajungă călăreţilor înconjurul o singura data. In şiruri lungi veneau călari sau în trăsuri şi căruţe „junii însuraţi” şi cei „bătrâni”. Cum cuvânrul „gione” însemnează la Românii din Peninsula Balcanică „voinic”, „june bătrân” n-ar fi, după unii, o expresie nepotrivită, ci ar însemna „voinic însurat”.

În căruţe şi trăsuri sunt şi nevestele acestora, îmbrăcate în frumosul lor costum, cu fustele largi şi caţaveicile îmblănite, la gât cu salbe preţioase de galbeni. Bărbaţii sunt şi ei în portul local, cu cămăşile lungi şi încreţite, ajungând până peste genunchi, de crezi că au fustanele. Pe când tricolorul era oprit, „vătafii”, „armaşii” şi ceilalţi şefi ai lor purtau nişte lente albastre, galbene şi roşii, având grijă c~a aceste colori să fie toate trei lângă olaltă.

În fruntea cortegiului erau ţiganii lăutari, cu clarinetisrul ce sufla cu entuziasm, de i se umflau, ca nişte baloane, obrajii ciocoladii. Distanţat de ei era asurlasul, un bătrân din Şchei, care mai ştia să sufle în acest instrument cu câteva tonuri stridente, putin plăcute la auz. Originea orientală a acestui instrument e evidentă. Când sufla surlaşul, bătrânele din Şchei îşi făceau cruce şi mulţumeau lui Dumnezeu că le-a fost dat să mai audă o dată „sfânta” surlă.

„Cloul” cortegiului erau junii albi sau „curcanii”. Ei veneau la urmă, îmbrăcaţi în cămăşi împodobite cu nenumăraţi fluturi, încât atârnau greu pe corp şi semănau cu nişte platoşe. In cap purtau căciuli cu vârful întors, ca a lui Mihai Viteazul şi ca ale dorabantilor, după care s-au introdus ca un omagiu adus vitejiei acestora, în 1877. Caii, împrumutaţi de la regimentul de artilerie, zburdau sub călăreţii care şi-au făcut curaj cu câte un pahar mai abundent şi acum voiau să facă impresie şi ca îmblânzitori de bidivii.

Am încercat în acest caleidosoop să aduc cele mai variate scene braşovene. Am vrut astfel să dau cititorului ceva din atmosfera oraşului. Acum putem face o raită prin centrul şi cartierele lui.

CETATEA.

Înainte ce să înceapă ungurii să fortifice aşezările lor şi să ne dea cuvântul „varos” (care a pătruns până îm Peninsula Bailcanică), din care românii au făcut „oraş”, noi aveam cuvântul străvechi, de origine latină, „cetate”. aşa se numeşte până astăzi centrul fortificat al Brasovului, întocmai cum parizienii numesc Cite partea capitalei lor între cele două braţe ale Senei.

În Cetate intrai prin Poarta Vămii, despre care am vorbit în cele precedente. Urmând sinele tramvaiului – care erau mai înălţate decât caldarâmul, încât rotile trăsurilor se împiedecau de ele şi lunecau o bucată bună de-a lungul lor înainte de a fi izbutit să le traverseze – aveai la stânga marea cârciumă La Coroană – numită şi Coroana Veche, după ce s-a zidit în altă stradă Hotelul Coroana – cu curtea ei spaţioasă, în care trăgeau vinerea carele din satele săseşti. In grajdurile cele mari erau caii graşi şi bine ţesălaţi, cu spete lungi, care se prindeau la căruţele cu „serigle”. Prin curtea Coroanei puteai ieşi Sub Bucium, lângă altă cârciumă, La Cetatea Râsnovului.

Peste drum de Coroană era redacţia gazetei „Kronstädter Zeitung”, pe care o aduceam zilnic, la ora patru, bunicii mele abonată la ea, ca şi la „Gazeta Transilvaniei”, de la înfiinţare. Tipografia cea nemţeasca, întemeiată de Honterus, a servit şi lui Coresi ca să-şi poată tipări la Braşov cărţile sale în secolul al XVI-lea.

În coltul Uliţii Vămii cu Târgul Grâului era casa mare şi domnească a bogătaşului Trauschenfels, zidită în 1852. In locul fierăriei mari de la parter s-a amenajat, în 1894 o cafenea modernă, în care trecu, din celălalt capăt al Uliţii Vămii, cafegiul Drechsler. In locul lui se instală, în noua Casă a Pensiilor, Erdelyi-Weiss, care vara ţinea şi cafeneaua de pe promenadă. Ceva mai departe era, lingă un chiose ce fu desfiinţat în curând, Cafeneaua Belvedere, la care aveam voie să luăm câteodată o îngheţată. Când s-a zidit Reduta cea nouă, s-a deschis şi în ea o cafenea. Aastea erau toate cafenele Brasovului – afară de câteva localuri de noapte cam deocheate – căci „Elite” din piaţa e mai nouă.

La geamurile mari şi pe nelipsitele bănci îmbrăcate în catifea rosie stăteau ofiţerii gamizoanei. Ei aruncau priviri galese domnişoarelor din Braşov, care îşi făceau bucuros drum pe dinaintea cafenelei. Chelnerii le aduceau un teanc de jurnale prinse în dispozitive de trestie, pe care îl aşezau lângă clientul care îşi bea cu multă poftă cafeaua cu lapte, cu frişcă multă. La biliardul din fund jucau cei pasionali de acest joc, pe când la o masă din fata casieriţei jucau şah doi bătrâni taciturni. Spre seară veneau jucătorii de cărţi, ca să facă partidele lor de calabrias sau ferbăl.

Biliardul fu adus la Braşov încă din secolul al XVIII-lea. O ordonanţă a judelui Hermann din 1793 atrage atenţia asupra primejdiei ce rezultă pentru oraş din cauza tinerilor ce umblă pustii pe străzi, noaptea, cutreierând cafenelele cu bilarde. Dar mai demult mesele de biliard erau de obicei în câte o cârciumă sau berărie. Într-o astfel de berărie din Uliţa Căldărarilor am învăţat şi eu biliardul, când eram în clasa din urmă a liceului.

Viaţa de cafenea tine de influenta Vienei, oraşul cafelii cu lapte – „melange” şi „caputinăr” – al cornurilor rumene, cozonacului cu stafide şi al jurnalelor. Aici găseai „Gartenlaube” cu romanele de Marlitt şi Heimburg, „Über Land und Meer”, alte reviste pentru familie, foile umoristice „Kikeriki”, cu aluzii politice, şi mai ales nelipsitele „Fliegende Blätter”, cu glumele variate la nesfârşit despse mama soacră, studentul chefliu, basetul neascutltător al forestierului, ofiţerul care vrea să fie spiritual şi profesorul distrat. Ilustraţiile acestei reviste erau uneori într-adevăr delicioase. Oberländer cel cu leii şi faimoşii lor îmblânzitori, Hensel cel viguros, cu animalele lui surâzătoare, Hermann Vogel cu piticii şi sultanii arabi şi alţii, care au înveselit mai multe generalii.

Tocmai pe vremea când părăseam Brasovul, se petrecea marea transformare a oraşului, influenlat din ce în ce mai mult de Budapesta. Când mă întorceam vara de la studiu, găseam cafeneaua schimbată cu desăvârşire. Muzica ţiganilor, care până atunci nu cântau decât în cârciumi şi restaurante, pătrunsese în cafenele, cu ciardasuri zgomotoase şi romanle languroase. Deodată cu ea, şampania chefliilor. Săsoaicele erau de acum vizitatoarele cele mai frecvente ale cafenelelor, umplând aerul cu râsul lor zgomotos şi cu fum de ţigară.

De cele mai multe case din cetate se leagă o amintire. Aici a locuit întâia mea dragoste, fetişcană cu o coadă groasă pe spate, care cânta la ţitera; dincolo era internatul de fete al „Reuniunii” (înainte de a se muta în casa proprie din strada Caterinei) condus de surâzărcoarea doamnă Belu, la care stătea în „cost” Tiberiu Eremie, viitorul mare inginer şi antreprenor din Bucureşti, care îmi câştiga toţi nassurii de sidef pe care îi căpătam de la mătuşile male; mai încolo, tot în Uliţă Fanărilor, casa în case a murit poetul Andrei Muresianu; în Uliţă Scheilor casa bancherului Steriu, cu poartă de fier şi cu o servitoare cu „botele” – doniţele – în mâini, pictată pe peretele din fund.

Pe aceeaşi stradă, în colt cu prima ulicioară ce duce la Biserica Neagră, locuia într-o vreme bumcă-mea; şi de locuinţa aceasta se leagă una din primele mele amintiri din viaţă. E foarte mult de atunci, căci o mătuşă a mea, care azi are nouăzeci şi unu de ani, îşi serba arunci nunta. In odăiţa”, pe un „stelaj” negru de cărţi, erau aşezate în rând, ca nişte soldaţi, torturile comandate la Montaldo, aşteptând sosirea oaspeţilor: Specialitatea cofetarului italian erau garniselile bogate de acadele, înalte de o jumătate de metru şi împodobite cu trandafiri de zahăr şi frunze verzi de un fel de „lictar”, adică magiun. Când le priveai, îţi luau ochii. Cu verişoara mea, cu un an mai mare, ne-am apucat să ciugulim câte o frunză, o acadea, sau un porumbel de zahar, până ce ne ispitiră alte frunze; şi la utmă toată garniseala minunata a artistului Montaldo. Când n-au mai rămas decât torturile chele, am şters-o frumuşel de acasă, nefiind curioşi să vedem mutrele deznădăjduite ale miresii, fără să uităm însă să alunecăm cu fundul pe scândura netedă ce mărginea scările.

Dacă o iai la stânga, spre Biserica Neagră, dai în „cartierul latin” al Brasovului. Strânse în jurul catedralei erau şcolile saşilor şi locuinţele străvechi ale unor profesori, în frunte cu „rectorul” şi „cantorul”. Înainte de a se zidi Liceul Honterus pe Romuri, sălile erau atât de aglomerate, că cursurile începeau şi iarna la ora şapte, la lumina gazului, şi nu se terminau decât seara târziu când veneau la rând meseriaşii. Seara, copiii fugeau speriaţi când venea la ei crâsnicul bisericii, cu barba lui lungă şi rosie, despre care se povesteau lucruri curioase.

Cartierul latin era despărţit cu un lant gros de fier de Târgul Cailor. La capătul lanţului era cârciuma „La lant”, în care se vindea borş bun şi ghereta celui mai mare între fraţii Watzatka, cel ce ascuţea atât de frumos foarfecele şi bricegele. Ascutirul unui briceag cu două limbi costa zece creiţari. Înainte de a-l lua, îl încercai pe unghia degetului mare, dacă e bine ascuţit.

Partea aceasta a Brasovului mai avea o specialitate: cârdurile de porumbei. Când îi vezi, la intervale de ani, ai impresia că sunt tot porumbeii din tinereţea ta, cu picioruşe roşii, cu guşile albastre pline de grăunte ciugulite vineri, după spartul târgului pe la marginea Târgului Grâului. Nu sunt parcă nici mai multi, nici mai putini şi gânguresc tot aşa de vesel şi dau târcoale mereu sotiilor lor credincioase. In tinereţea mea era la modă creşterea porumbeilor, în poiumbare anume făcute. Cei ce în zbor se dădeau peste cap erau preferaţi. Nu-mi aduc însă aminte să fi mâncat vreodată carne de porumbel, pentru că pisicile lacome găseau totdeauna mijlocul să golească şi cele mai bine clădite porumbare. Poate erau pisici cu două picioare.

Dacă din Strada Mureşenilor treci în Strada T. Ionescu (fostă Nouă de Sus), mai jos de casa unde locuia Popovici, cel cu fetele frumoase şi bune cântăreţe, poreclit „Putrezire-ai”, trecând prin Strada Sforii, ti se părea că ai făcut o faptă eroică. Stradela e atât de îngustă de nu încap doi inşi deodată pe ea. Ziduri înalte, de-o Parte şi de alta, îi dădeau un aspect lugubru, mai ales că aoodo era şi o închisoare.

Puşcăria era însă la capătul Uliţii Fanărilor, la „Tuchaus”. In curtea acestui penitenciar, în care erau închişi de obicei cei ce nu-şi plăteau datoriile, erau nişte arcade frumoase. Un pandur mustăcios, cu o sabie lungă şi cu unifonmă, stătea de pază la poartă umplându-ne de groază. De fapt el era mai putin fioros decât îl arăta înfăţişarea lui marţială şi dispus să stea de vorbă cu cei darnici. Pe vremea mea era închis la puşcărie un negustor român care falsificase nişte iscălituri. Nevastă-sa, „Zinca a mică”, care-l iubea cu pasiune şi-a cheltuit toată averea moştenită de la bogatul ei părinte, dând bacşişuri „pandurului” de la tuchaus, ca să închidă un ochi şi să deschidă o uşă; lăsând-o să intre la bărbatul ei. Săraca, după ce nu mai avu nimic, se turbură la minte de dorul bărbatului – încât ea devenise de fapt „Zinca a nebună”, precum era poreclită altă sotie de negustor, excentrică şi ridicolă în dorinţa de a rămânea tot tânără – şi când trecea pe stradă o auzeai neâncetat, cu voce tare, răguşită şi de o adânca melancolie: „Vai de mine şi de mine!”.

În penitenciar „robii” învăţau diferite meserii, între altele „compactoria”, adică legătoria de cărţi. Negustorul român de care vorbii ştia să lege destul de bine şi de la el învăţaserăm şi noi această artă, stricând bunătate de cărţi cu graba ce o puneam să le vedem ieşite de sub presă. şi azi mai am în bibliotecă câteva volume legate de mine în vremea aceasta, când legătorii buni din Braşov se numeau Hauptkorn sau Heidecker (cel mărunţel şi cu barba în cioc, cel ce vorbea pe nas şi strângea mucurile de ţigări într-o cutie).

Numele străzilor şi pieţelor din Braşov erau uneori interesante şi vorbeau despre stări şi oameni din veacurile trecute. De Târgul Cailor şi al Boilor, în plin centru – azi Strada Gheorghe Bariţiu si. Diaconul Coresi (dmpă ce fusese N. Titulescu) – Sub Buciucn şi Uliţa Fanărilor (azi a Castelului), am vorbit mai înainte şi am văzut ce rău s-a făcut când au fost înlocuite cu altele, fără nicio legătură cu Brasovul. Târgul Grâului a rămas până astăzi, câci şi acum vin satele fără pământ roditor să cumpere grâul pentru iarnă de la saşii din Tara Bârsei, ce-şi etalează sacii cu grăuntele aurii de-a lungul acestui „sir” din piaţă. Târgul Straielor şi al Botelor, apoi Sirul Inului şi al Rozelor arată, cu numele lor, unde se făcea negoţ cu aceste mărfuri. Târgul Peştelui era odinioară în Strada Hirscher. Acesteia în copilăria mea în zicea Strada Teatrului, căci acolo era „Reduta”, dărâmată pe la 1891 şi înlocuită de „Reduta cea nouă”, unde iarna erau balurile cele mai elegante ale Brasovului.

Unele străzi se numeau după vreo particularitate a lor. aşa era străduţa care ducea din Strada Orfanilor în care era azilul săsesc de copii orfani) spre Târgul Cailor, numită Valea Lată, desi nu era nici vale, nici lată, ci prin ea curgea o mică gârlă, peste care treceai fără să sari.

Când eram copil s-au pus, în 1890, tăbliţele cu numirile străzilor în trei limbi: sus ungureşte, la mijloc nemţeşte, iar jos româneşte. Numirile romaneşti au fost traduse din nemţeşte de profesorul Pilitia, sacrificându-se uneori numirea veche peutru cea nouă, redată adesea într-o limbă neânteleasă sau cu construcţii greoaie. „Schutzengrasse” a devenit Strada Ţintaşilor, sau „Obere Sandgasse”, Strada Nisipului de Sus. Am văzut cât de greşită era traducerea lui „Gabelgasse” prin Uliţa Furculiţei. Dar cu nimic nu te deprinzi mai uşor decât cu un nume caraghios de stradă, căci atunci când îl rosteşti nu eşti preocupat de ceea ce însemnează sau însemna. […]

În Uliţă Neagră, care a păstrat bine caracterul vechi al clădirilor şi nu a făcut prea multe concesii gustului fistichiu al sfârşitului de veac trecut, dar şi în piaţă şi în alte părti, casele cele mai multe aveau spre curte o galerie lungă pentru locuinţele de la etaj. Galeria, în fundul căreia erau de obicei closetele, era descoperită, încât vara, când ploua, şi iarna drumul la toaletă era anevoios.

În fundul curţii era de obicei „şopul” în care toamna se aşezau frumos lemnele. Pe acestea le ferestrăiau şi crăpau cu dibăcie, săptămâni întregi, „firăstrăiasii” unguri, care miroseau totdeauna a usturoi şi rachiu. Când şopul era plin, putea veni iarna braşoveana cu gerurile ei. In Uliţă Vămii, în Sirul Inului şi Târgul Cailor, precum şi în Uliţă Fanărilor, în fundul curlitor lungi şi strâmte, pardosite cu pietre, se vedeau adesea zidurile cetăţii, ce despărţeau proprietăţile de promenăzile de Dupăziduri. In câte o grădiniţă erau şi „hucene”, addcă scrânoioburi, în care se dădeau copiii.

Când s-au înmulţit prăvăliile, în străzile principale, în spaţiul larg de sub boltitura porţilor s-au făcut multele „boltite”: Cine vrea să ştie cum erau casele cu curlile vechi; trebuie să umble prin străzile fără vad comercial, rămase mai toate neatinse de schimbările produse în deceniile din urmă. Prin Strada Nouă de Jos şi de Sus, s-au păstrat încă şi porţile boltite, grele şi mari, care seara se încuiau cu chei uriaşe, de trebuiai să tragi clopotul ce era legat cu o sârmă de mânerul cu atârna la poartă. Dar nu numai acest clopot, pe care îl auzeai bălăngănind din stradă, era predecesorul soneriei electrice, ci, mai ales pentru Şchei, şi ciocanul greu de fier în forma unui L, fixat cu un capăt de poarta, iar cu celălalt putând să lovească într-o placă de fier, până ce se sculau locuitorii casei să deschidă.

Dacă deschideai poarta grea de stejar, ajungeai sub bolcitura adâncă, deasupra căreia erau cele două odăi spre stradă, una mare, „salonul”, cu două sau trei ferestre, şi „odăiţa” de lângă ea. De jos urcai în etaj pe scările de stejar, înguste şi de obicei ceva cam prea înalte. In fata scărilor era o uşă ce ducea la o locuinţă mică din parter. La cealaltă locuinţa de la etaj ajungeai din fundul curţii pe nişte scări ale galeriei. Locuinţa aceasta se compunea mai cu seamă din două camere, la care accesul era prin bucătărie.

Dar să urcăm scările principale, ca să ajungem la odăile dinspre stradă. In capul scărilor era un „antreu” spaţios, cu patru uşi. Una, cea din stânga, spre etajul al doilea, când un astfel de „cat” mai era, sau spre pod, când casa avea un singur rând. In fata acestei uşi era ieşirea pe galerie. Din celelalte două uşi, una ducea la odăile „din fafă”. Afară de salon şi odăiţa mai era uneori încă una; cu fereastră spre curte, care servea de sufragerie. Usa a doua ducea din antreu la bucătărie. Din bucătărie se mai făcea o odaie mare, în care stăteau copiii sau „băieţii din cost”. Fireşte că locuinţele aveau şi alte împărţeli, dar cele mai multe erau întocmite după cum arătarăm. Cel putin în casele în care locuiau rudele şi prietenii noştri din copilărie.


Yüklə 1,47 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin