Puscariu Sextil

Când, cu câţiva ani înainte de moarte, mitropolitul Şaguna făcu o vizitatie canonică la Braşov, el fu primit şi găzduit în casa lui Stănescu, toată lumea găsind că aşa trebuie să fie. In cele câteva zile cât stătu aici, fu invitat şi la alti negusrori de frunte, la Diamandi Manole, care a regizat primirea grandioasă, la Ionciovici, a cărui sotie excentrică a servit vreo 20 de feluri la masă, şi la Pădure, care era pe atunci o figură marcantă în Braşov, cunoscut pentru largheţea lui şi remarcat, mai ales de cocoane, pentru frumuseţea lui bărbătească. Cele două fete ale lui au cântat la „convenirea colegială” de la „Pomul Verde”, dată în cinstea marelui mitropolit, la care au fost la banchet peste 150 de persoane.

Negustorii au avut în secolul al XIX-lea un rol însemnat şi ca propagatori ai culturii romaneşti. Carcalechi, la Buda, tipăreşte cărţi ale rudei sale Nicolau; fraţii Boghici şi Rudolf Orghidan înfiinţează o tipografie si, în 1837, revista „Foaia duminecii”; E. Nichifor traduce Pravila comercială, pe care o tipăreşte cu cheltuiala unchiului său Gh. Nica, care aduce la Braşov pe Gh. Bariţiu şi pe Iacob Muresianu, ca profesori la scoala întemeiată de el în Cetate; iar când protopopul Popazu ridică scoalele centrale cu gimnaziul pe care îl sfinţeşte în 1851 Andrei Şaguna, tot negustorii români sunt cei mai însufleţiţi sprijinitori ai lui.

În locul negoţului, care era atât de înfloritor pe când negustorii braşoveni umblau după marfă până la Smirna, de unde se întorceau hagii, şi la Lipsca, unde ei aveau o biserică a lor, se ridicară, în a doua jumătate a veacului trecut, negustorii saşi. Hessheimer – care a cumpărat pe la mijlocul veacului trecut prăvălia sa de la un român – Tartler, Zintz şi Porr arau aoum băcanii cei mari, de la care se aprovizionau mai ales satele. Chiar şi măcelarii, care odinioară par a fi fost în mare parte români, erau acum saşi, precum săseşti erau şi multi din termenii de măcelărie: garf, rif, harabatcăne (= momite), flechi etc. In „scaunele” măcelarilor nu-mi aduc aminte să fi văzut în copilăria mea alt măcelar român decât pe Bărbuceanu. Năvrea, Furnică şi alti măcelari cunosculi în Braşov îşi aveau măcelăriile în alte părti.

La măcelar cumpărai şi slănina, şi cârnaţii, căci pe vremea mea nu erau bodegi şi prăvălii de delicatese – afară doar de Eremias, la care se găsea cea mai delicioasă slănină „cu etaje” – iar vestitele mezeluri de Braşov de mai târziu se reduceau la crenvurşti – cei mici, dar mai mari ca astăzi, perechea cu 5, iar cei mari cu 7 creiţari – „sarfaladi” – cu mult mai mari ca cei de astăzi – bucata cu o „dutcă”, adică cu 4 creiţari; salamul trei felii subţiri de un creiţar – tobă, sângerete, cartaboş şi „parizăr”. Nu era decât un singur mezelar, pasionatul entomolog Deubel. Şuncă cea mai bună era la Seewaldita, în Uliţă Orfanilor. Când intrai în prăvălia ei mică, mirosea a şuncă caldă.

Multele prăvălii, din ce în ce mai specializate, de mai tâtziu, nu existau încă, iar concurentă nu prea era, căci pălării se găseau la singurul pălărier, haine gata la un singur magazin, mănuşi la Hackmuller etc. Când vaiai să cumperi ceva, te duceai în piaţă, unde erau prăvăliile, sau în străzile care duceau în piaţă, a Vămii, însă aproape numai pe dreapta, în Strada Hirscher, în Târgul Cailor, tot pe mâna dreaptă, la începutul Uliţii Căldărarilor şi câteva prăvălii în Mihail Weiss.

În Uliţă Căldărarilor, azi cel mai căutat vad comercial, erau aproape numai meşteşugari în fundul curţilor pietruite. Când treceai prin ea, auzeai tot timpul ciocănitul maiurilor de lemn în tablele de aramă din care se făceau căldările ce au dat străzii numele. Ca în Uliţă Neagră sau Strada Nouă de Jos şi de Sus, până în zilele noastre, pe „meşteri” îi căutai în atelierele lor când voiai să cumperi sau să comanzi ceva. Azi doar cizmarii şi croitorii mai lucrează la comandă.

Mai era un loc unde găseai pe meşteşugarii de care aveai trebuinţă, într-un fel de târg de mostre permanent. Era Podul Bătusilor, din casa veche a Apolloniei, văduva lui Lukas Hirscher, din 1545, unde azi e policlinica. In podul uriaş al acestei clădiri aflai expuse spre vânzare mobile, lăzi, funii, cizme şi alte obiecte. Mai ales vinerea, când vin sătenii la târg şi nu trebuie – şi nu trebuiau, pe când prăvăliile erau mai puţine – să cutreiere curţile caselor în care se găseau atelierele diferiţilor meşteşugari.

Vinerea întâlneai ucenicii cizmarilor unguri – căci cizmăria era pe vremea mea specialitatea ungurilor din Braşov – ducând câte doi pe umeri o prăjină lungă pe care se înşirau multe perechi de cizme agăţate de urechile lor. Seara, când se întorceau acasă, prăjina era aproape goală, căci cizmele şi bocancii erau marfa cea mai căutată de sătenii cu multi copii. Mai ales „găburii” saşi cumpărau cizmele mari, cu care poţi trece prin zăpada iernilor grele de la noi; săcuii alegeau cizmele cele cu creţuri mărunte sub carâmbi. Românii cumpărau mai mult pielea de opinci, pe care o încercau dacă avea supleţea necesară.

Chiar şi aurarii braşoveni nu aveau la început prăvălii, ca pe vremea mea, când Resch şi Gräf erau cei mai vestiţi, ci lucrau prin curţi întunecoase. Din asemenea oficine ale hărniciei braşovene s-au născut marile fabrici de mai târziu. Tocmai pe vremea mea începuse această transformare, căreia însă ameninţa să-i pună capăt nefastul război vamal, dintre anii 1886 şi 1891. Austro-Ungaria crezu că prin el va face un mare rău României, dar ajunse tocmai la rezultatul opus. Căci saşii braşoveni, nemaiputând exporta în România marfa fabricată de ei, trecură cu fabricile lor cu tot în Valea Prahovei, încurajaţi de însuşi regele Carol. Atunci se născură fabricile din Azuga şi se ridicară fabricanţi mari, ca Rhein şi Schiel.

După o statistică din 1798, în Braşov erau 1227 de ateliere de meşteşugari. Cei mai multi erau pânzarii (132) şi cizmarii (102). Vestitele ploşti bnasovene, care se exportau în ţările române, le fabricau 52 de ploscari cu ateliere proprii. Tot atâţia erau funarii, pe când croitori erau 64, lânari 58 şi măcelari 55. Afară de 42 de tâmplari, mai erau 52 de „măsari”, care făceau mai ales faimoasele lăzi de Braşov. Intre 30 şi 40 de ateliere aveau cojocarii, argăsării, abagerii, curelarii, lăcărusii, olarii şi postăvarii, iar între 10 şi 20 strungarii pentru obiecte de os, pălărierii, pieptănarii, căldărarii, cei ce fabricau teci şi săpunuri. In 8 ateliere se făceau nasturi, în 7 lucrau argintarii, care mai de mult fuseseră aşa de numeroşi încât li s-a dat un bastion mai mare decât cel ce-l ocupau şi păzeau până arunci. Cinci meşteri fabricau pungi de piele, 3 erau sforari, 5 făceau obiecte de cositor, căci farfuriile şi cănile din acest metal erau mult căutate; în 15 ateliere se tundea postavul, iar 4 legători de cărţi lucrau penuu bibliofili şi pentru birouri cu catastife groase. Afară de aceia erau 38 de zidari, 10 vopsitori, tot atâţia fauri şi 14 cărămidari. In 23 de locuri se măcina făina şi alte prepamate pentru cei 12 simigii şi 14 brutari. Chirurgi erau 11 şi acelaşi număr de găitănari.

Dar găitane şi straie nu se lucrau în Cetate, ci în Şchei, în 102 ateliere, iar pânza pe care o vindeau braşovenii era ţesută mai cu seamă în războaiele ţărancelor noastre.

În canalul Timisului din Blumăna, care s-a făcut putin timp după mutarea Brasovului în valea Tâmpei, se spăla multă lână, iar la Dârste se „dârstea” postavul ţesut din ea. Apa trebuitoare pentru industrie curgea şi prin străzile principale ale oraşului. Meşterii erau grupaţi după străzi: în Uliţă Scheilor stăteau măcelarii, în Uliţă Noua pantofarii, în Uliţă Fânanlor, aproape de bastionul lor, cei ce fabricau funii şi lânarii etc.

Cel ce petrecea câtva timp în Braşov observa însă numaidecât marea deosebire dintre negustori. Ea nu se reduce numai la diferitele temperamente ale vânzătorilor, ci are rădăcini mai adânci. Când intrai într-o prăvăilie săsească, ti se întâmpla de multr ori ca negustorul să te sfătuiască să nu cumperi marfa cerută de la el, ci sa te duci la altul, căci o vei găsi acolo mai bună. Asemenea lucruri neobişnuite la negustorul de alt neam se explică prin faptul că negoţul la saşii braşoveni s-a dezvoltat din atelierele meşteşugarilor, a căror tărie era tocmai solidaritatea lor. Solidari, ei înfelegeau să fie şi solizi, ştiind că bonitatea mărfii e cea mai bună reclamă, şi se simţeau tari, chiar când erau meşteri mediocri, prin sprijinul ce-l găseau în „tehuri”. Când, prin legea din 1872, concurenta a fost lăsată liberă şi breslele au fost desfiinţate, mica industrie a decăzut.

La români negoţul s-a dezvoltat din păstorit. Producătorii de lână, carne şi lapte deveniră vânzătorii acestor mărfuri brute, atât în nordul Dunării, cât şi în sudul acestui fluviu, unde macedoromânii erau cei mai buni păstori şi cei mai de frunte negustori. Deprinşi cu drumuri lungi, repezi în luarea unei hotărâri, necontând pe ajutorul altora, păstorii, deveniţi negustori, umblau altfel cu muşteriii lor decât saşii greoi, prevăzători gi ordonaţi.

Porţia din Srada Hirscher, de la Strada Muresenidor până în Strada Castelului se numea Târgul Straielor, căci aici se vindeau plocadele miţoase ţesute în Şchei. De la saşi, care au venit din Germania cu organizaţiile lor în bresle, au învăţat şi românii să se asocieze în „tehuri”, dintre care cele mai însemnate erau ale măcelarilor, ale cojocarilor şi ale pescarilor, adică ale importatorilor de peste sărat. Mai erau „matarii”, care făceau coarde din matele animalelor tăiate. Femeile din Şchei se ocupau mai cu seamă cu confecţionarea găitanelor, pe trocile aşezate cu fundul în sus. Acestea erau împletite din fire de diferite colori, de care atârnau nişte ciocănele ce se loveau în tact, făcând să răsune tot cartierul de hărnicia trocăritelor. Marfa lor era căutată şi peste munţi. Scheiencele făceau şi negoţ în mic cu poame, şi la aceste pomărese din piaţa Brasovului cei setoşi găseau vara şi un fel de limonada, care purta numele de „bragă”, având însă alt gust decât braga din Regat. Trocarii mai făceau şi transporturi cu cai sau cu căruţele lor lungi cu care umblau prin Valea Prahovei, din care cauză erau numiţi „prahoveni”. Drumurile bătute de ei erau grele, încât trebuiau să înhame la căruţele lor multe părechi de cai, dar erau şi primejdioase, căci multi făceau contrabandă.

Si între români începu pe vremea mea o serioasă îndrumare a tinerilor din Şchei şi din satele din Tara Bârsei spre meserii. In frunrea acestei mişcări se puse proropopul Bartolomei Baiulescu din familia unor fruntaşi ţărani cu numele Baiu, din Zarneşti. El sprijini pe cei ce se duceau la meşteşugari, deschise cursuri serale pentru ucenici şi căută să convingă pe românii din Şchei că cu un cât de mic atelier ajung mai departe decât cu funia hamalilor sau intrând ca slugi la prăvălii.

„Sodalii” se grupară, în 1874, într-o societate care avea cor şi dădea reprezentaţii teatrale. Tin minte că la o astfel de producţie braşovenii s-au încumetat să dea Hoţii de Schiller în traducere românească. Franz Moor, în loc de răspuns, avea să întrerupă pe Amalia, care îi arăta cât de nedemnă era purtarea lui, cu un „Ha, ha, ha” demonic. Actorul improvizat, întorcând fetei spatele, exclamă: „de trei ori ha!”

Vinerea, meşteşugarii şi fabricanţii braşoveni ieşeau în târg, în satre aşezate la aceleaşi locuri. Tinichigiii cu marfa lor strălucitoare, curelarii cu hamuri negre, care miroseau de departe a iuft, şi curele roşcate, pălărierii cu pălăriile de pâslă neagră, rotunde şi cu boruri înguste, cojocarii cu cojoace înflorate, ploscarii cu ploşti vopsite şi prinse de nişte curele subţiri, „măsarii” cu lăzile de Braşov, galbene şi cu flori multicolore, funarii cu păpuşile lor de cânepă şi funiile bine răsucite, pielarii şi vânzătorii de pămătufe, „cosarii” în şatrele cu împletituri etc.

La târgul săptămânal veneau din împrejurime săcui cu pantaloni strâmţi, ciangăi din Săcele, pe care îi cunoşteai după părul lor bălai şi după vocalele lungite, şi saşii bogaţi din Tara Bârsei, care mai mult vindeau decât cumpărau. In post veneau cu ulei de in, pe care-l măsurau cu un „deţi” de tinichea cu o coadă lunga, iar turtele de jufă le vindeau pentru vite. Printre „găburoaicele” late în solduri şi cu pieptul strâns~ân bluzele lor vinete veneau românii din toate părţile în portul lor national, bine păstrat. Săcelenii purtau cămaşa mai lungă înapoi decât înainte, iar scurteicile negre ale nevestelor lor contrastau cu fotele roşii ale brănencelor. Ţăranii veneau să-şi vadă copiii ce umblau la gimnaziu şi să le aducă merinde, să vândă produsele holdelor, grădinilor şi stupilor lor, precum şi brânza şi lâna turmelor, şi să cumpere marfa industriasilar braşoveni. In Târgul Grâului se vindeau caroalele şi în special grâul cu bobul mascat, în saci deschişi la gură. Cumpărătorii lasau boabele aurii să curgă gârlă din mâinile lor în saci.

Dar cumpărăturile se făceau mai ales la cele trei „târguri de tară” – iarmaroace – în aprilie, iunie şi octombrie. Şatra lângă şatra se înşiră, acoperind toată piaţa, pe când carele celor veniţi la târg erau atât de multe pe maidanul de sub Strajă, încât de-abia te puteai strecura printre ele. La două astfel de târguri de tară s-au adus şi vândvt la Braşov l2. OO0 de vite şi 3.000 de oi.

Pe noi, copiii, ne atrăgeau şatrele cu turte şi jucării Turta dulce, cu miere, brună şi lucioasă, şi turta galbenă de Sibiu, cu migdale tăiate subţire. Într-o vreme apăru şi turta de Turda, mai dulce şi crăpată la mijloc. Inimi şi călăreţi, cocoşi şi altce figuri de turtă colorată roşu, cu desene de zahăr şi cu obrazul în culori vii, tipărit pe hârtie, făceau deliciul copiilor şi servitorimei.

O oglinjoară, un „buricas” cu o singură limbă şi cu prăsele de lemn vopsite roşu, o trâmbită cu care făceai o gălăgie infernală, un copilaş de lemn lipit de leagănul lui, porumbei ce ciuguiesc iarba lipită pe o bucăţică de lemn şi dansatori ce se învârteau după câteva note, când întorceai o minusculă manivelă, păpuşi de piele albă de mănuşa, cu obnaji roşii, mingile de tot soiul şi mai ales cele de hârtie subţire înfundate cu tarâte de lemn şi legate cu o gumă subţire, încât după ce loveai cu ele pe cineva, mingea se întorcea iară în mâna ta, baloanele umflate, cărora de le dădeai drumul se înălţau în slava cerului – Doamne, câte jucării minunate şi cadouri pline de haz – „puiul târgului” – pentru domnişoare, cărora le „făceai curte”!

La Braşov erau preturi fixe. Atât de fixe, încât dacă cumpărai de la fierăria „La Curtea de Fier” a lui Thomas, Scheeser şi Galz un şurub, vânzătorul căuta mai întâi în cartea groasă cu ilustraţii preţul lui ca nu cumva să greşească. Numai la târg trebuia să te tocmeşti şi să nu oferi decât jumătate din preţul cerut. De aceea a fost un mare eveniment când într-un an apăru între satre una care avea, ca la bazare, numai două preturi unitare: şapte şi dublul, paisprezece creiţari. Atât costa orice obiect, jucării, mingi, batiste, notesuri, muzicuţe, drâmburi, sticluţe cu parfum etc. Lumea cumpăra, înghesuindu-se în fata acestei satre, având impresia că face o bună afacere. Piţulele de zece şi douăzeci de creiţari, cărora le mai zicea şi „firfirici” şi băncute, curgeau în farfuria vânzătorului, care era plină de monede de argint, subţiri şi uneori pătate cu rugină verde.

Abia în 1893 se introduse „coroana” şi „filerii” în locul fiorinilor, cărora le ziceau şi „zloţi” – de argint sau de hârtie – şi a creiţarilor, numiţi şi „cruceri”. Dar desi curând se puseră în circulaţie banii cei noi, monede de argint de una şi cinci coroane şi bancnote de două, zece, douăzeci şi cinci şi o sută de coroane, mult timp noi socoteam tot cu fiorinii şi creiţarii, înmulţind preturile cu doi. „Sfanţii” ieşiseră demult din uz. Când se puseră în circulaţie monedele divizionare de metal, la mijloc cu o gaură, ele erau numite neoficial „vecherle”, după numele ministrului de finanţe.

Si fiindcă veni vorba de bani, să adăugăm câteva cuvinte despre măsurile întrebuinţate pe vremea mea, când litrul – la Braşov îi spunea „litră”, cuvânt care nu însemna, ca în Tară, o parte dintr-un kilogram – şi metrul erau măsurile oficiale, dar erau încă întrebuinţate şi altele, mai vechi. Dintre acestea unele erau uzuale numai pentru anumite mărfuri. Astfel vinul se vindea cu litra sau cu „deţi”, dar laptele cu „cofa”, racii se vindeau cu bucata sau cu „ortul” (cuvânit care nu se îmtrebuinta numai când cimeva îşi dădea „ortul popii”), hârtia cu coala sau cu „contul”, care cuprindea 24 de coale etc.

Această îndoită măsură explică unele curiozităţi păstrate în limba noastră. Cuvântul „fârtal”, cunoscut prin Ardeal, vine din germanul „Viertel”, adică a patra parte, dar el nu însertmează un sfert de litru, ci o treime. Cauza acestei nepotriviri se explică prin faptul că mai demult se măsura cu cofa, care avea patru fârtale. Din vechile măsuri de capacitate se mai întrebuinţa „ferdela”, de 20 de litri, şi „găleata” de 80 de litri cu care se măsurau cu deosebire bucatele. Merele se vindeau în Şchei cu „vana”, purtată în spinare.

Lungimea se măsura cu metrul, care era de lemn în prăvăliile braşovene. Când prăvăliaşii măsurau o pânză, ei o desfăceau, săltând de câteva ori trâmba înfăşurată în jurul unei bucăţi de lemn sau de carton şi punând-o de atâtea ori pe metrul de lemn, sau pe distanta corespunzând unui metru, însemnată pe tejghea, de câte ori ceruse cumpărătorul. In piaţa însă, unde aduceau ţărancele pânza de în sau de cânepă ţesută în casă, sau postavul gros de Săcele şi-l vindeau sub Sfat, măsurătoarea se făcea cu „cotul”, iar ceea ce mai rămânea când bucata se sfârşea, se taxa cu „şchioapă”.

Douăzeci de metri erau un „stânjen”, care se întrebuinţa însă mai ales la pământ, alături de „prăjină”, iar lemnele se vindeau cu stânjenul de patru metri pătraţi. Pământul se măsura cu „iugărul”, iar muntele cu „ocaua”.

Ocaua, ca măsură de gteutate, nu se mai întrebuinţa la Braşov, unde se cântărea pe vremea mea cu kilogramul. Rămăsese însă şi „funtul”, care avea 56 de „deca”, sau 32 de „loti”. Tin minte că la noi în casă reţetele de prăjituri erau în loti. Greutăţile de alamă ale lotilor erau cu găvan şi intrau una într-alta.

Negustorii de peste din Braşov aveau şi „calul” ca măsură, corespunzând la 136 kilograme, adică cantitatea de peste sărat adus de la Galaţi pe un cal.

STOMACUL şi GÂTLEJUL BRASOVULUI.

Zola şi-a intitulat un roman, care avea de subiect halele centrale ale Parisului, Le ventre de Paris. Brasovul n-are hale centrale, dar stomacul şi gâtlejul este şi a fost totdeauna un element de prima ordine în viaţa braşovenilor.

Chiar când intrai. În casele lor îţi dădeai seama de marele rol pe care îl juca în ele bucătăria. Înainte de a pătrunde în locuinţă, adesea treceai prin bucătărie, sau aceasta se întrepunea între odăile de primire şi între camera copiilor. Aici, în bucatăne îşi petrec partea cea mai mare a zilei stăpâna casei, gătind pentru bărbat şi copii, înainte de prânz. Uneori mai intram în ea şi noi, copiii. Astfel, la Pasti, când se coceau colacii – cozonacii – cu multe stafide, care trebuiau curăţate, ceea ce era treaba noastră. De asemenea, când se tăia porcul şi se făceau cârnaţii şi cartaboşii – şi aceştia cu stafide, dar nsgre – şi se topea untura tăiată în mici cubuleţe, de era unsă toată bucătăria, „casa, masa şi copiii pină după urechi”. Noi, copiii, mâncam cu ocazia aceasta jumările grase, care rămâneau după ce se topea untura. Grăsimea de porc se trecea multă, căci cu unt nu se prea gătea, şi deci jumările erau multe. Când pentru „ele” – adică pentru servitoare, numite şi „cele de afară” – nu rămânea mâncare de la masă, jumările, care le plăceau mult, salvau situaţia. Tot cu jumări se făceau nişte plăcintuţe gustoase, bine pipărate, ca să nu ti se aplece. Acestea („Grammelpogatschen”), ca şi gogoşile, care pe la Braşov se numeau „crapfăne” (din vienezul „Faschingskrapfen”), erau importate din capitala Austriei ca cele mai multe prăjituri. şi la Veneţia am mâncat „crapfen caldi”, o rămăşiţă a stăpânirii austriace. Aceste gogoşi rumene o şi unsuroase se mâncau fierbinţi, desi erau bune şi reci, la cafeaua cu lapte. Din urechile şi botul porcului se făceau „cotoroagele” cu mult usturoi, care se vedeau şi în vitrinele cârciumilor, când tăiau porci, cu un strat gros de boia – „paprică” – deasupra.

Pe lângă bucătărie avea importantă şi cămara, unde erau depozitate toate bunătăţile, salamul, slănina cu straturi de carne sau cea papricată, brânza, friprura rece şi alte mâncăruri rămase de la prânz, din care ne înfruptam după-prânz când ne întorceam flămânzi de la scoală. Înainte de toate însă cratiţele cu lapte de bivoliţa, care făcea o smântână albă ca zăpada şi groasă de două degete, de nu te puteai stăpâni, când nu te vedea nimeni, să vâri degetul în cratiţă şi sa rupi o bucată din caimac, pe care să-l mănânci înainte de a pune blidul la gură şi a sorbi până la saturaţie laptele fiert.

Sub casă era „pimniţa” spaţioasă şi frumos boltită, în care încăpeau lemnele, iar în altă despărţitura cartofii, morcovii şi merele pentru iarnă, butoiul cu vin, care pe vremuri nu lipsea din nicio gospodărie, aşezată, „şteandul” cu „lapte gros” de la Bran, care se potrivea atât de bine la cârnaţi, şi butea cu varză.

Despre aceasta se cuvine să spumem două vorbe, căci varza joacă un rol important în casa românului şi este şi astăzi mâncarea predilectă la nunta, pomana şi botezul lui. La preparativele pentru iarnă, butea, sau mai bine zis buţile de varză, cereau un ritual deosebit. Mai întâi varza era „strujntă” în bucătărie pe strugul cel mare. Tot aici se scoteau „coceanele” de la varză, când se punea, în căpăţâni, la murat. După câteva săptămâni te duceai în pivniţa – la noi eu eram „pimnicerul” – să vezi dacă e gata. Ridicai pietroiul de pe scândurelele ce acopereau varza, luai stratul de deasupra, care nu era bun dar cu care acopereai la urmă varza din nou, şi gustai dacă era bine pătrunsă şi destul de zemoasă. Când era făcută, aduceai la masă o farfurie plină, din came luau toţi şi-şi dădeau cu părerea dacă nu-i cazul sa mai aştepte o săptămână.

Din căpăţânile de varză se făceau sarmalele, multe şi mici, ca la Săcele, patria acestei mâncări delicioase. Printre sarmale găseai bucăţile de carne grasă – la Sibiu se punea afumătură – uneori şi slănină râncedă, care dădea mâncării un gust particular, cu care trebuia să te obişnuieşti. Amestecul cu „râncezeală” era învăţat de la saşi, care puneau slănina anume ca să râncezească, iar când era bine galbena o făceau sul şi o ţineau cu anii. Varza se fierbea într-o oală mare de pământ, care se apuca de cele două urechi şi se sălta „se prăvălea”, ca să ajungă şi partea de sus la căldura focului. Ea se punea la încălzit de câte ori se aducea iar la masă, căci încălzită, varza era mai bună. Nu lipsaa niciodată piperul, ca să dea gust verzei. La sarmale era de rigoare mămăliga, şi nu cea pripită, care-i plăcea mamii, ci cea vârtoasă, de o tăiai felii-felii cu un fir de ată, cum şi-o dorea tata.

Varza era cea mai indiscretă din toate mâncările, căci cât timp fierbea, duhnea toată casa şi mirosul stăruia prin odăi şi după ce ai mâncat-o. Tot după parfumul pe care-l răspândeau, cunoşteai şi alte mâncări de varză. Înainte de toate varza „crudă”, care se aducea la masă în clinuri tăiate din căpăţâna. In zilele de post, lângă fasole sau mazăre şi linte, ea se mânca cu ulei de in, care se potrivea şi cu salata de castraveţi cu multă ceapă, sau cu icrele „roşii”, de crap.

Varza se mânca şi de alte soiuri, sau pregătită altfel, de exemplu cu borş, sau varză creată – care se numea la Braşov „chil” – ori „gulaşul săcuiesc”; cu varză acră şi came grasă, cu multă smântână şi bine papricată. Varza „rosie” şi cea „călita” nu puteau lipsi pe lângă friptura de porc, gâscă şi rata.

Daca ieşeai din pivniţă, dădeai, în curte, de coteţul de găini. Târgul de pui era cercetat vinerea cel dintâi, căci după orele zece nu mai găseai decât păsări slabe. Veneau cocoanele şi alegeau. Apucau puii de picioarele legate, îi încercau de greutate, scutudndu-i fără menajamente şi ţinându-i cu capul în jos tot timpul, de trebuie să-i fi apucat toate ameţelile. Ca sa vadă de sunt graşi, ele suflau dindărăt să se cunoască cât e de galbenă pielea. Erau rari puii ce puteau fi tăiaţi imtediat. De obicei ajungeau mai întii în coteţ, la îngrăşat. Când condamnaţii la moaţe erau scoşi, noi, copiii, ne uitam cum se zbăteau prin curte, cu beregata sau cu capul tăiat. Dar uitam de cruzimea decapitării când veneau la masă rumeni aduşi în tingirea în care se fripseseră, înotând în grăsimea galbenă ca aurul şi cu pete mari brune de suc sărat. Copiii aveam voie să „întingem” în acest suc gustos şi ne alegeam bucăţile favorite, unii pieptul alb şi fraged, alţii târtiţa rumenă, alţii aripele şi gâtul, de pe care rodeam carnea de nu mai rămânea nicio urmă, sau picioarele cărnoase, cea mai căutată parte a puilor.