Raport final

4.2 Prevederi legale şi jurisprudenţă

Fapta prevăzută la § 299 Cod Penal face parte dintre infracţiunile de corupţie, alături de cele de la §§ 331-335 Cod Penal (care reglementează darea şi luarea de mită, precum şi darea şi primirea de foloase în sectorul public). Toate aceste fapte se regăsesc, în statistică, la capitolul „Infracţiuni de corupţie”. De regulă, aceste infracţiuni nu se comit izolat, ci servesc, de cele mai multe ori, facilitării altor infracţiuni, respectiv mascării unora deja comise. Aici intră, de exemplu, forme de fraudă şi deturnare, obstrucţionarea justiţiei, falsificarea de înscrisuri, înţelegeri anticoncurenţiale la licitaţii, determinarea efectuării de înregistrări eronate în registre publice, încălcarea secretului de serviciu şi încălcari ale dispoziţiilor penale din legi speciale.

De aceea, nu este de mirare că în anul 2007, spre exemplu, dintre cele 9563 de infracţiuni de corupţie constatate, 1478 erau fapte penale conexe.

Iată un exemplu:

Un cartel cu mai mulţi ofertanţi de bucătării industriale obişnuia să-şi repartizeze comenzile existente pe întregul teritoriu al Germaniei. Fiecare societate avea beneficiarul său. Dar înaintea depunerii ofertelor, trebuiau să stabilească termenii, aşa încât erau necesare informaţii cu privire la volumul comenzilor, lucrările de executat şi ceilalţi ofertanţi. Cartelul obţinea informaţiile necesare, mituind responsabili ai beneficiarului, respectiv prin intermediul birourilor de proiectare lucrări. Cu ajutorul informaţiilor, ofertanţii stabileau termenii participării la licitaţie, pentruca unul dintre ei să obţină contractul. Ofertele celorlalţi ofertanţi erau doar fictive. Prin această înţelegere, firmele menţineau preţul cu 3-5% peste preţul de piaţă propriu-zis.

Din acest exemplu reiese cât de strânsă poate fi legătura între infracţiunile de corupţie şi alte fapte penale. Membrii cartelului au trebuit să mituiască, pentru a obţine informaţiile de care aveau nevoie ca să stabilească, în mod ilegal, preţurile (§ 298 Cod Penal) şi să prezinte oferte la preţuri mai mari (§ 263 Cod Penal: înşelăciune/fraudă).

4.3 Concurenţa în străinătate, plângerea penală, cazuri deosebit de grave

Din 1998, a fost extinsă aplicabilitatea § 299, prin Legea de aplicare a măsurilor comune în sfera corupţiei din sectorul privat. Completarea articolului respectiv s-a făcut începând de la alin. 3 în continuare, şi se referă la concurenţa străină. Urmărirea din oficiu a acestor fapte este posibilă dacă există un interes public major (§ 301). § 300 prevede cazurile deosebit de grave în care avantajele sunt deosebit de mari sau făptuitorul acţionează în mod profesionist sau organizat.

Domeniile vulnerabile la corupţie

Dintre cazurile cunoscute poliţiei, 79% (2007) au fost din domeniul administraţiei publice generale, în special serviciile instituţionale, urmate de „încredinţarea de contracte publice” şi „alte activităţi operaţionale ale administraţiei”. Doar 15% dintre cazurile din 2007 au fost atribuite domeniului privat. 5% erau din structura organelor de cercetare penală şi a parchetului, iar 1%, din sfera politică. Pornind de la statistica poliţiei, se poate spune că nici în 2007 nu s-a confirmat o creştere a numărului de cazuri de corupţie pe relaţia cu străinătatea (§ 299 alin. 3 Cod Penal) în contextul globalizării progresive.

Cea mai mare pondere continuă să o aibă corupţia în administraţia publică generală faţă de toate celelalte domenii, dar aceasta nu înseamnă că ar fi mai vulnerabilă comparativ cu economia particulară, domeniu în care se apreciază că ar fi un număr mare de cazuri. De obicei, pentru ca imaginea şi reputaţia să nu le fie afectate, firmele îşi gestionează problemele intern şi aplică sancţiunile tot intern, aşa încât organele de urmărire penală nu iau cunoştinţă despre acele fapte.

În 2007, poliţia a înregistrat 2323 de suspecţi în legătură cu infracţiuni de corupţie. Dintre aceştia, 1105 au primit, iar 1218, au dat mită/foloase.

Prejudicii, perspective

Nu este posibil să facem o apreciere a prejudiciilor cauzate de corupţie, deoarece, în cazul mituitorilor, avantajele contractelor şi aprobărilor obţinute prin fapte de corupţie cu greu pot fi cuantificate. De cele mai multe ori, prejudiciile sunt rezultatul comportamentului coruptiv (pierderea locului de muncă, poluarea mediului înconjurător, scumpiri generate de înţelegerile asupra preţului etc.), iar în privinţa prejudiciilor imateriale, consecinţa ar fi pierderea încrederii cetăţenilor în acţiunile statului. Sumele care apar indicate în situaţiile operative ale poliţiei (exemplu: în 2007, valoarea monetară totală a fost de 44 milioane € pentru mituiţi, iar pentru mituitori, 117 milioane €) au doar caracter orientativ pentru dimensiunea reală a prejudiciilor create de corupţie.

La fel de dificilă este şi prognoza asupra infracţionalităţii legate de corupţie, deoarece sunt mulţi factorii care concură la evoluţia viitoare a acestui fenomen. Totuşi, se poate aprecia că va creşte numărul de cazuri, în condiţiile sensibilizării oamenilor faţă de fenomenul corupţiei, nu în ultimul rând prin mediatizarea amplă a unor cazuri de corupţie relevante. Creşte astfel disponibilitatea de a aduce la cunoştinţa organelor cu atribuţii în combaterea corupţiei acele acţiuni care ţin de sfera corupţiei.

Un rol important ar putea să îl aibă modificarea legislaţiei penale, începând cu data de 1 ianuarie 2008, prin care fapta prevăzută la § 299 este inclusă în lista infracţiunilor (§ 100 Cod Procedură Penală). Prin această măsură sunt îmbunătăţite condiţiile de efectuare a investigaţiilor şi se creează noi posibilităţi de probare a faptelor.

4. 
   Strategii de combatere a corupţiei
   

1. 
   Aspecte generale
   

Autorităţile de urmărire penală trebuie să fie permanent conştiente de faptul că în cadrul investigaţiilor se vor confrunta cu forme de manifestare diferite ale corupţiei şi distorsionării situaţiei concurenţiale. Conştientizarea acestor aspecte este importantă în condiţiile în care diferitele forme de manifestare a corupţiei presupun strategii diferite de combatere, ca de altfel şi strategii diferite de investigare a cazurilor. În acest scop, trebuie avute în vedere următoarele structuri ale formelor de manifestare:

Structura 1: fapte de corupţie minore sau ocazionale,

Structura 2: relaţii consolidate,

Structura 3: reţele (inclusiv crimă organizată).

Alături de acestea, există şi o a 4-a structură: crima organizată cu influenţa sistematică exercitată de către aceasta.

Structura 1 (fapte minore şi ocazionale). Acestea sunt cazuri individuale sau cazuri minore. Faptele sunt comise ocazional, în funcţie de situaţia dată, nefiind orientate spre repetare. De obicei, mituitorul şi mituitul nu se cunosc, iar acţiunea se limitează la două sau la cel mult câteva persoane.

Structura 2 (relaţii consolidate). Aceasta este corupţia structurală, limitată în spaţiu şi ca număr de persoane. Relaţiile durează de mai mult timp, faptele au caracter repetitiv, dar nu depăşesc spaţiul unui land federal, ci se manifestă mai degrabă regional, în spaţiul de acţiune al funcţionarului public/persoanei asimilate acestuia. De regulă, acţionează un funcţionar public sau doi funcţionari publici şi 2 până la 10 întreprinzători. Este posibil ca relaţiile respective să existe de mult timp (10-20 de ani), fără să fi fost tulburate de cineva. În acelaşi timp, mai pot fi implicaţi şi alţi funcţionari publici, fără ca aceştia să cunoască nivelul de corupţie la care s-a ajuns. Prin influenţa exercitată, pot fi îndeplinite atribuţii de serviciu în mod legal, dar şi ilegal, iar prestaţiile mituitorului constau, la început, din plăţi şi avantaje minore. Cu timpul, valoarea şi frecvenţa acestor prestaţii pot creşte substanţial. Frecvent se întâlneşte fenomenul ”hrănirii” (invitaţii la masă, mici cadouri, o sticlă de vin de ziua de naştere, cadouri de Crăciun) la iniţiativa întreprinzătorilor, dar şi plăţi care depăşesc 1 milion, pe parcursul mai multor ani. Adeseori, iniţiativa aparţine chiar funcţionarului public, ceea ce poate să conducă la şantaj, context în care poziţia dominantă o are funcţionarul public.

Structura 3 (reţele). Procesele penale în legătură cu faptele din această categorie sunt complexe, iar faptele fac parte din sfera infracţionalităţii economice. Numărul celor implicaţi este mare (mituitori, cât şi mituiţi), iar relaţiile există de mulţi ani, dacă nu chiar de decenii. Corupţia face parte din strategie, fiind folosită masiv de către firme, în paralel fiind comise şi alte infracţiuni (înşelăciune, deturnare, evaziune fiscală).

Structura 4. La acest nivel este vorba despre crimă organizată ne-economică, pentru a o putea delimita de infracţionalitatea economică organizată. Crima organizată se referă la asocieri infracţionale, axate pe anumite domenii infracţionale şi pe utilizarea forţei (trafic de fiinţe umane, trafic de stupefiante, prostituţie, trafic cu autovehicule furate, contrabandă cu mărfuri furate duse în străinătate, spargeri organizate etc.). O astfel de legătură între crima organizată, axată pe violenţă, şi instituţiile importante ale societăţii (administraţie, justiţie, politică) ar reprezenta cel mai mare pericol pentru structurile democratice.

Dintr-un studiu ştiinţific (comandat de Oficiul federal al poliţiei judiciare) privind dosarele de corupţie de la parchetele germane reiese că ponderea faptelor este următoarea: structura 1 = 58%, structurile 2 şi 3 (4) = câte 21%.

Din acelaşi studiu reiese că diferă şi circumstanţele care au condus la depistarea cazurilor de corupţie şi la iniţierea investigaţiilor pentru suspiciune de corupţie.

Cum sunt descoperite faptele de corupţie şi cum se ajunge la proces?

În cazul corupţiei, relaţiile nu sunt evidente spre exterior. Sunt infracţiuni care nu pot fi depistate decât în urma controalelor poliţiei şi ale personalului de securitate. Totodată, nu există victime. Denunţătorul tipic nu se aseamănă cu cel din alte cazuri. Nu există persoane care să ajute la depistarea faptelor sau care să aducă la cunoştinţa organelor de urmărire penală faptele de corupţie. Descoperirea structurilor de corupţie din administraţii şi întreprinderi nu este posibilă dacă nu sunt iniţiate investigaţiile. Procesele penale încep atunci când sunt întrunite mai multe elemente care oferă indicii organelor de urmărire penală. Procesul penal poate începe chiar şi în mod întâmplător³ ori în urma unor articole de presă, în baza datelor de la alte autorităţi (curţi de conturi, oficii de expertiză contabilă/audit, administraţii financiare, investigaţiile de la alte parchete), pe baza datelor de la administraţiile şi firmele prejudiciate sau a denunţurilor de la concurenţă şi de la persoane particulare.

Dar hotărâtor pentru iniţierea investigaţiilor este întotdeauna ochiul experimentat al procurorilor specializaţi.

2. 
   Indicatori
   

Principala problemă în combaterea corupţiei o constituie identificarea comportamentului corupt. Motivul este evident: persoanele implicate (atât mituitorul, cât şi mituitul) au tot interesul să-şi poată continua practicile fără să fie descoperite (ceea ce este valabil cel puţin pentru structurile 2 şi 3 - vezi IV, 1) şi fără să fie pedepsite. Terţii nu comunică cunoştinţele şi nici suspiciunile lor, deoarece nu sunt siguri sau se tem de repercusiuni în cazul divulgării.

De aceea, în continuare vor fi prezentaţi indicatori care pot semnala existenţa unor structuri corupte. Aici trebuie să ţinem seama de faptul că:

- indicatorul nu este probă şi nici indiciu,

- indicatorul există numai ca să semnaleze că este necesară verificarea unei situaţii,

- frecvenţa tot mai mare a indicatorilor de corupţie devine îngrijorătoare.

Cunoaşterea acestor indicatori este importantă pentru superiorul ierarhic, în sensul că trebuie să îl determine să iniţieze măsuri preventive. Cunoaşterea indicatorilor este deosebit de relevantă şi în activitatea de urmărire penală: pe de-o parte, aceştia trebuie verificaţi atunci când se stabileşte dacă există sau nu o suspiciune iniţială; pe de altă parte, datele obţinute în timpul investigaţiilor pot întări sau confirma suspiciunea. Acesta este motivul pentru care indicatorilor trebuie să li se acorde o atenţie deosebită la îndeplinirea actelor procedurale, cum ar fi audieri, percheziţii sau interceptări.

Indicatorii corupţiei rezultă, într-o primă fază, din stilul de viaţă al persoanelor:

- stil de viaţă opulent, în discordanţă cu venitul persoanei (cheltuieli lunare mari, depozite de capital, participaţii),

- schimbarea stilului de viaţă în timp foarte scurt (persoana se afişează cu simboluri care indică un alt statut, diferit de cel modest, din faza anterioară a vieţii sale),

- persoana se laudă cu noile sale cunoştinţe,

- contactul strâns, evident, şi de ordin privat, între colaboratorul unei autorităţi şi infractori sau mediul infracţional (de exemplu prin intermediul anumitor localuri sau al unor săli de fitness).

Indicatori rezultă în special din comportamentul de la serviciu:

- izolarea inexplicabilă,

- atitudine introvertită,

- izolare faţă de colegi şi şefi,

- persoana devine aparent indispensabilă, renunţă la timpul liber, este prezentă la serviciu în ciuda faptului că e bolnavă (evitarea situaţiilor în care terţii ar putea avea acces la lucrări),

- efectuarea de ore suplimentare din proprie iniţiativă (de exemplu pentru a putea desfăşura alte activităţi în zilele libere),

- limbaj neobişnuit de familiar între funcţionarii publici şi firme, respectiv solicitanţi,

- favorizarea repetată, respectiv favorizarea anumitor participanţi la licitaţie/atribuirea de contracte,

- indulgenţă suspectă la negocierea contractelor,

- vizite permanente ale firmelor la anumiţi funcţionari sau prezentarea numai atunci când este de serviciu un anumit funcţionar,

- deplasări în interes de serviciu, în mod repetat, la anumite firme sau manifestări, fără să fie plauzibilă legătura cu activitatea profesională (în special atunci când există şi înnoptări care nu ar fi necesare),

- atitudine inexplicabilă de respingere în cazul transferării pe alt post (în special atunci când există perspectiva unei poziţii mai bune),

- campanii de presă despre aspecte interne din instituţie,

- lucrările de la serviciu sunt soluţionate acasă,

- schimbarea subită şi în mod inexplicabil a opiniei (de exemplu susţinerea unui proiect respins anterior),

- aprecierea, respectiv soluţionarea diferită a unor lucrări cu acelaşi conţinut,

- abuzul, respectiv interpretarea unilaterală sau suprasolicitarea marjelor de apreciere,

- influenţarea modului de soluţionare a lucrărilor prin intermediul unor funcţionari de la alte compartimente, care nu au competenţa în domeniu,

- ignorarea, respectiv omiterea obligaţiei de co-semnare a lucrărilor critice, excluderea, în mod conştient, a unor factori de decizie/superiori ierarhici,

- participarea la întâlniri, în mod repetat, fără să existe vreo explicaţie plauzibilă a legăturii pe care o au aceste întâlniri cu activitatea profesională,

- extinderea, în mod inadmisibil, a sarcinilor primite prin delegare,

- decizii inexplicabile, prin care sunt favorizaţi terţi (de exemplu ofertanţi, solicitanţi), care nu trebuiau adoptate în acel mod,

- renunţarea la controale şi verificări, cu toate că există ocazia pentru astfel de măsuri,

- încheierea unui contract cu condiţii nefavorabile, prin care autoritatea se obligă pe termen lung,

- superiorul dispune soluţionarea favorabilă a unei lucrări critice, fără efectuarea altor verificări,

- accelerarea inexplicabilă a soluţionării unor lucrări, concomitent cu neglijarea altor lucrări care ar fi fost prioritare,

- neglijarea aspectelor care ridică probleme de ordin juridic sau a altor elemente contrare unei soluţii favorabile; eludarea legii (de exemplu renunţarea la stabilirea de condiţii care implică costuri ridicate),

- eludarea dispoziţiilor privind organizarea licitaţiilor publice,

- reducerea valorii contractului prin fragmentarea lui în mai multe contracte cu valoare mai scăzută, pentru a permite atribuirea directă,

- renunţarea la solicitarea mai multor oferte în cazul atribuirii directe (lipsa varietăţii de oferte),

- izolarea şi/sau autonomizarea anumitor compartimente sau funcţionari; compartimentul/funcţionarul considerat incontrolabil,

- procurarea de logistică inutilă şi depăşită tehnic,

- achiziţionarea la preţuri umflate, neconforme cu preţul pieţei,

- fragmentarea inutilă a sumelor de facturat; viramente duble.

Indicatori se regăsesc şi în documentaţie:

- frecvenţa adaptărilor, corecturilor şi a pretinselor erori de calcul în oferte,

- discrepanţă suspectă între planificare şi execuţie, respectiv între suma din ofertă şi cea din factură,

- procese-verbale lipsă sau întocmite superficial (de exemplu cu privire la decizii, întâlniri pe plan local, consfătuiri), care îngreunează sau fac imposibilă soluţionarea,

- dispariţia/lipsa unor documente importante din ofertă/contract (de exemplu procese-verbale ale discuţiilor în urma cărora este de aşteptat o decizie nefavorabilă),

- lipsa ştampilei de intrare pe corespondenţa cu ofertanţii, contractorii sau solicitanţii,

- documente interne ale instituţiei sunt deţinute, privat, de către persoane neautorizate.

Alţi indicatori se întâlnesc în sfera privată:

- probleme sociale şi de caracter (de exemplu dependenţă, îndatorare, fanfaronadă),

- activităţi secundare, dintre care sunt considerate critice cele care au tangenţă cu activitatea principală; SAU: activităţi secundare ale poliţiştilor (de exemplu în sfera siguranţei, în mediul problematic sau în alte domenii critice) în legătură cu posibila obţinere de informaţii de interes poliţienesc,

- acceptarea de invitaţii în cadrul contactelor cu persoane din exterior (de exemplu cu ocazia vizitelor la târguri sau firme, respectiv la întâlniri pe plan local),

- contacte particulare frecvente cu contractori, ofertanţi sau solicitanţi din sfera publică.

Indicatori se regăsesc şi în comportamentul terţilor:

- generozitate neobişnuită din partea întreprinzătorilor; sponsorizare,

- participarea întreprinzătorilor sau a solicitanţilor la aniversările din instituţie (de exemplu jubilee, zile de naştere),

- acordarea unor condiţii speciale neobişnuit de favorabile la achiziţii (de exemplu reduceri, finanţări preferenţiale, reducerea timpului de aşteptare),

- oferirea de servicii gratuite, respectiv în condiţii deosebit de favorabile (de exemplu maşină închiriată în condiţii speciale, favoruri sexuale),

- trimiterea de cadouri promoţionale costisitoare, în special cu livrare la adresa particulară,

- folosirea unor presupuse poziţii de forţă de către contractori sau solicitanţi (de exemplu ameninţarea cu relaţiile personale pe care le au aceştia cu factorii de decizie).

În fine, motive pentru verificări pot exista şi în cazul unor zvonuri şi reclamaţii:

- lipsa reclamaţiilor sau a conflictelor acolo unde acestea ar fi ceva obişnuit sau ar fi de aşteptat; soluţionarea ireproşabilă a lucrărilor complexe (în special dacă nu există cunoştinţe de specialitate suficiente),

- creşterea numărului de anonime într-un anumit domeniu,

- reclamaţii ale firmelor sau solicitanţilor care au fost omişi sau dezavantajaţi la licitaţie, respectiv analizarea ofertelor,

- afirmaţii/indicii univoce din partea funcţionarilor cu privire la incorectitudini; zvonuri în rândul personalului.

În încheiere, trebuie reamintit că aceşti indicatori nu constituie probe, dar atunci când întâlnim mai mulţi astfel de indicatori este cazul să fie iniţiate verificări.

3. 
   Iniţierea investigaţiilor fără act formal
   

Spre deosebire de România, în Germania nu este necesară o procedură preliminară formală. Mai mult de atât, procurorul va iniţia investigaţiile în mod nemijlocit, dacă există o suspiciune iniţială cu privire la comiterea unei infracţiuni.

Aceasta nu înseamnă că organele de urmărire penală nu vor acţiona în lipsa acestor suspiciuni, respectiv nu vor aştepta până la obţinerea altor elemente. În special în cazurile care au legătură cu corupţia, aşteptarea şi pasivitatea sunt, de regulă, sinonime cu insuccesul sau pierderea unor indicii relevante, deoarece în cazurile de corupţie rareori există persoane care să ofere indicii sau denunţători (infracţiuni „fără victime“). În ceea ce priveşte autorităţile/administraţiile/firmele implicate, acestea vor transmite informaţiile abia atunci când vor avea dovezi concrete, adică mai mult decât numai indicii. Problema lor este însă că rareori vor putea ajunge în situaţia de a avea dovezi concrete.

Acestea sunt motivele pentru care procurorul trebuie să acţioneze în prealabil, adică atunci când are deja o suspiciune iniţială. Concret: din momentul în care există primele indicii, chiar dacă acestea nu au o bază solidă (de exemplu fiindcă pornesc de la un denunţ anonim), procurorul trebuie să epuizeze toate variantele, pentru ca încă din acest stadiu să culeagă şi alte date, care să fundamenteze suspiciunea iniţială, pentru a putea iniţia investigaţiile.

Legea nu prevede astfel de investigaţii, iniţiate fără act formal, sau investigaţii prealabile în lipsa unei suspiciuni iniţiale concrete. Însă „Liniile directoare privind procesul penal şi procedura amenzii“ conţin reglementări (Anexa E nr. 6) în special pentru domeniul crimei organizate, aşa încât „parchetul şi poliţia să poată obţine informaţii în limitele atribuţiilor lor legale ori să facă legătura între informaţiile respective, pentru a obţine date care să conducă la iniţierea altor investigaţii (investigaţii iniţiate fără act formal)“.

În felul acesta, nu există cerinţe atât de stricte pentru iniţierea investigaţiilor de către parchet. În ceea ce priveşte aspectele care ţin de respectarea principiilor statului de drept: în acest stadiu nu sunt permise măsuri procesual penale coercitive ori investigaţii care reprezintă ingerinţe în drepturile persoanei (percheziţii etc.). Sunt admise însă:

- intervierea persoanelor (fără audiere formală),

- solicitarea de informaţii de la autorităţi şi alte structuri,

- analiza dosarelor şi a altor documente ale altor instituţii,

scopul fiind acela de a verifica existenţa unei suspiciuni iniţiale sau de a determina necesitatea iniţierii investigaţiilor.

Parchetul trebuie să facă întotdeauna uz de această posibilitate a sa, de a cerceta, de a fi activ în prealabil. Acest lucru este valabil şi pentru cazul în care rezultatele obţinute în faza preliminară nu sunt încă suficiente pentru trecerea la etapa formală a investigaţiilor.

4. 
   Suspiciunea iniţială
   

După cum am explicat mai sus, trebuie să existe o suspiciune iniţială, pentru a putea demara investigaţiile, în cadrul cărora sunt admisibile măsurile de ordin procesual penal, cum ar fi percheziţiile sau utilizarea mijloacelor tehnice. Atât în România, cât şi în Germania, baza legală pentru existenţa suspiciunii iniţiale este asemănătoare (cu privire la baza legală din Germania - vezi V, 1). Drept urmare, în ambele ţări condiţiile pentru existenţa unei suspiciuni iniţiale nu sunt foarte stricte. În această fază, nu este necesar să vorbim despre un grad sporit de probabilitate a existenţei unei infracţiuni. Sunt suficiente prezumţiile speculative, fără un fundal propriu-zis, pentru a se aprecia că este vorba despre o suspiciune iniţială.

În ciuda bazei legale aproape identice, există deosebiri semnificative în privinţa aplicării practice a dispoziţiilor legale. Astfel, la discuţiile cu procurori şi judecători români cu privire la mai multe dosare, răspunsul referitor la suspiciunea iniţială a fost negativ şi în cazurile în care, în Germania, răspunsul ar fi fost unul afirmativ, iar investigaţiile care ar fi urmat, ar fi condus la condamnări. Chiar dacă constatarea de mai sus (practicienii sunt mai reţinuţi în România în ceea ce priveşte existenţa suspiciunii iniţiale) nu se bazează pe sondaje reprezentative, aceasta a fost impresia, pornindu-se de la discuţiile purtate în timpul unora dintre workshopuri.

De aceea, atragem atenţia încă o dată că tocmai combaterea corupţiei este una dintre misiunile importante ale parchetelor, avându-se în vedere modul conspirativ de a acţiona al făptuitorilor şi existenţa unor relaţii foarte strânse, aşa încât trebuie ca activităţile corupte să fie depistate din timp, pentru a putea obţine informaţii. Drept urmare, “a fi activ” (vezi nr. 4) înseamnă ca parchetul să se implice din timp în efortul de culegere a informaţiilor de către alte autorităţi. De asemenea, trebuie ca mai ales în domeniul combaterii corupţiei să se extindă mult etapa de culegere a datelor pentru fundamentarea suspiciunii iniţiale. În această etapă trebuie epuizate toate posibilităţile oferite de marja de apreciere de care dispune procurorul.

Având în vedere relevanţa infracţiunilor de corupţie pentru drepturile care trebuie protejate, este necesar să existe doar o mică probabilitate, pentru a putea trage concluzia că ne confruntăm cu iminenţa încălcării legii sau cu o faptă deja săvârşită.

5.