Reevaluarea acordului de parteneriat acp-cee

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 45.33 Kb.
tarix07.01.2019
ölçüsü45.33 Kb.

REEVALUAREA ACORDULUI DE PARTENERIAT ACP-CEE

POPA Diana



Şcoala Doctorală de Economie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, România
Recenzent: PRALEA Spiridon, Prof. Univ. Dr.
Cuvinte cheie: Uniunea Europeană, conlucrare, ţările ACP, Runda Doha, acord de parteneriat.
Introducere
Uniunea Europeană este recunoscută la nivel mondial ca fiind unul dintre cei mai mari susţinători ai acordării asistenţei necesare pentru dezvoltare ţărilor afectate de sărăcie. Nici chiar în cazul ţărilor din Africa, Caraibe şi Pacific această rutină nu reprezintă o excepţie. Cu toate că legătura dintre cele două regiuni datează încă din perioada fostelor colonii (poate într-o manieră mai puţin pronunţată ca în prezent), începând cu sfârşitul anului 2001, mai exact, odată cu lansarea Conferinţei Ministeriale a OMC de la Doha (Qatar, nov. 2001) au fost puse bazele unui nou acord de parteneriat între cele două blocuri statale.

Prima parte a cercetării face o incursiune în literatura de specialitate, destul de vastă de altfel, reliefând opiniile cele mai concludente ale cercetătorilor şi analiştilor străini asupra legăturii comerciale, economice, politice, sociale, dar şi culturale construită în jurul statelor membre UE şi ţările ACP.

În cea de-a doua secţiune, analiza se focalizează pe tratarea succintă a principalelor acorduri/convenţii care au contribuit la acordarea şi ulterior, menţinerea unui tratament preferenţial comercial comunitar în favoarea statelor ACP. Toate acestea au fost necesare în vederea realizării unei treceri cronologice în ceea ce priveşte relaţia dintre ţările ACP şi CEE, ca mai apoi cercetarea să se centreze pe noul acord de parteneriat ACP-CEE, tratat cu lux de amănunte în a treia parte.

Ultima secţiune are caracterul unei analize comparative, pornind de la părerile specialiştilor, aducând în prim-plan negocierile comerciale multilaterale din cadrul Rundei Doha şi tratativele privind Acordul de Parteneriat Economic dintre UE şi ACP.

Per-ansamblu, se poate afirma că relaţia de colaborare creată de-a lungul timpului între statele membre ale Uniunii Europene şi ţările din Africa, Caraibe, Pacific are destul de multe beneficii, mai ales de natură comercială, respectiv economică pentru acestea din urmă, iar statisticile Eurostat, dar şi ale altor organizaţii internaţionale întăresc periodic această remarcă.


  1. Literature review

Cooperarea destul de strânsă dintre Comunitatea Economică Europeană (actuala UE) şi ţările din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP) nu reprezintă o noutate în contextul relaţiilor economice internaţionale. Mai mult, literatura de specialitate este de părere că legăturile dintre cele două grupuri de ţări s-au format prin intermediul a trei canale [9; 11]. Iniţial, acestea s-au conturat sub aspectul relaţiilor bilaterale pe care unele state membre ale UE le-au stabilit cu fostele colonii (britanice, olandeze, belgiene şi franceze); ulterior, au urmat acordurile privind cooperarea pentru dezvoltare sau cooperarea comercială dintre UE şi statele ACP. Şi în cele din urmă, mult mai recent, s-a dezvoltat o legătură între spaţiul comunitar şi organizaţiile regionale şi sub-regionale din Africa.

În aceeaşi ordine de idei, încă din mai 1950, Robert Schuman declara că „Europa ar putea, cu resurse sporite, să urmărească realizarea uneia dintre misiunile sale esenţiale şi anume, dezvoltarea continentului african” [9]. Patru decenii mai târziu, în iunie 1991, François Mitterrand, în atenţia colegilor săi din Africa francofonă amintea că ajutorul firesc al Franţei „va fi mai binevenit în regimurile care se comportă într-un mod autoritar fără a accepta evoluţia spre democraţie...el [ajutorul] va fi favorabil celor care vor trece acest pas cu mult curaj” [3]. Iar în ceea ce-l priveşte pe Michel Rocard, mai târziu, acesta avea să sugereze că „problema drepturilor omului este una dintre cele mai dificile capitole de negociat deoarece europenii se consideră nişte episcopi care impun, cu forţa, standardele lor în această privinţă” [9].

Toate aceste trei declaraţii surprind, pe cât posibil, schimbările profunde din contextul internaţional care au marcat, într-un fel sau altul, relaţia specială dintre Uniunea Europeană şi ţările din zona Africa, Caraibe, Pacific pentru o jumătate de secol. Mai mult, cum subliniau autori ca Delcour [6], Cattaneo [5] şi mulţi alţii, parteneriatul dintre UE şi ţările ACP prezenta toate caracteristicile unui model incomparabil. Acesta stabilea o cooperare contractuală, previzibilă şi în condiţii de siguranţă între primul donator de asistenţă publică de la nivel mondial şi 71 de state răspândite pe trei continente. Mai mult, această cooperare era întemeiată pe o relaţie comercială echitabilă, bazată pe asimetria concesiilor şi un dispozitiv de asistenţă oficială pentru dezvoltare, prin FED.




  1. Apariţia primelor semnale de alarmă

Însă, această asociere unică, prin felul său, avea să cunoască o schimbare profundă la începutul secolului XXI, ca urmare a necesităţii de a renegocia un nou parteneriat între cele două grupuri de state. Nevoia acestuia a crescut şi mai mult din cauza provocărilor lansate de către cele două Convenţii de la Yaoundé1 şi ulterior, patru Convenţii de la Lomé (I-IV)2, regăsite şi la data semnării Acordului de la Cotonou. De asemenea, cazul bananelor3, care potrivit lui Diallo a subminat profund politica comunitară de cooperare pentru dezvoltare şi a contribuit la sfârşitul preferinţelor nereciproce a reprezentat un alt argument în favoarea semnării unei noi forme de colaborare [9]. Aşa s-a ajuns la situaţia problematică care a fost contestată, în nenumărate rânduri, de alte ţări (în special, de către producătorii de banane din America Latină, sprijiniţi de SUA) în cadrul GATT şi prin intermediul mecanismului de reglementare a disputelor al OMC.

Astfel, în urma mai multor diferende din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, a fost condamnat regimul comunitar de import, sistemul de alocare a licenţelor de import între producătorii de banane, iar politica acordurilor nereciproce a UE a fost recunoscută ca fiind incompatibilă cu principiile GATT [10]. Într-o atare situaţie, Comunitatea s-a văzut obligată să treacă de la acordurile cu preferinţe unilaterale la zone reciproce de liber schimb [16].

Aşa s-a ajuns ca transformările din geopolitica internaţională să conducă la regândirea şi măsurarea problemelor dimensiunii politice, permiţând, în acelaşi timp, unei noi ambiţii, reprezentată prin Acordul de la Cotonou, să răspundă provocărilor secolului XXI. Potrivit lui Jean-Marie Warêgne [15], evoluţia istorică a relaţiei dintre Europa şi ţările ACP arată că aceasta nu s-a realizat în mod izolat, ci mai degrabă, luând în considerare progresul integrării europene şi evoluţia contextului internaţional global4. Mai mult, importanţa acestui parteneriat avea să fie sesizată atât de ţările mai puţin dezvoltate şi reprezentanţii acestora în cadrul negocierilor OMC, cât şi de către cei mai mulţi cercetători. Conform lor, momentul iunie 2000 de la Cotonou va deveni sinonim cu un eveniment istoric şi politic major deoarece se înscrie în contextul globalizării în măsura în care, începând cu acel an (după o perioadă de tranziţie de 8 ani), accesul pe pieţe va fi reciproc între UE şi ţările ACP [15; 9]. De asemenea, acordul a ţinut cont de situaţiile existente în fiecare ţară, iar datorită acestui fapt, 39 de state mai puţin avansate au beneficiat de un acces scutit de taxe vamale (accentuat de iniţiativa EBA) pe pieţele europene până în 2005. Mai mult, au fost menţinute, până la 31 decembrie 2007, preferinţele comerciale unilaterale acordate de către CEE ţărilor ACP, precum şi introducerea, treptată, a zonelor reciproce de liber-schimb între cele două grupuri de ţări, începând cu 2008 [9].

Cu toate că Acordul de la Cotonou a înlocuit Convenţia de la Lomé, obiectivul de bază5 al acesteia a rămas acelaşi: de a promova şi de a accelera dezvoltarea economică, socială şi culturală a ţărilor din zona ACP şi de a consolida şi diversifica relaţiile lor (cu Uniunea Europeană şi statele sale membre) în spiritul solidarităţii şi interesului reciproc [13]. Noul acord vizează, de asemenea, dezvoltarea economică durabilă a statelor ACP şi integrarea uniformă şi progresivă a acestora în contextul economiei globale, respectând în acelaşi timp, priorităţile de dezvoltare şi opţiunile lor politice. Altfel spus, strategiile de dezvoltare urmăresc reducerea şi eradicarea sărăciei, care constituie un obiectiv de prim rang şi reprezintă deviza noului document. Însă, elementul de originalitate vine odată cu noua abordare privind domeniul cooperării care integrează elemente politice [9], pe de o parte şi prin care se urmăreşte, pe de altă parte, creşterea importanţei dimensiunii economice, o mai mare flexibilitate şi mai mult decât atât, o mai mare implicare a statelor ACP în comerţul internaţional – aspecte care au, de asemenea, un impact propriu asupra dezvoltării. Cei mai mulţi analişi, au observat că această dimensiune economică se focalizează pe dezvoltarea sectorului privat şi a investiţiilor, pe politicile economice şi o serie de reforme, dar şi pe politicile sectoriale, precum: dezvoltarea industriei, turismului şi mai ales, cea a comerţului. În acest context, Bjørnskov şi Lind [4] remarcau faptul că Acordul European de la Cotonou cu grupul de ţări ACP este un complex, atât de preferinţe comerciale, cât şi de condiţii politice şi declaraţii de intenţii, iar mai mult de atât, un acord orientat spre un comerţ mult mai strict comparativ cu Convenţiile de la Lomé. Împărtăşind acelaşi punct de vedere, Diallo [9] afirma că Acordul de la Cotonou va conduce la transformarea sistemului de relaţii comerciale asimetrice dintre statele semnatare, format în timpul Convenţiilor de la Lomé, într-unul care permite liberalizarea în vederea alinierii la reglementările şi acordurile OMC (în special articolul XXIV din GATT-1994). Întărind aceeaşi idee, Warêgne [15] de pildă, oscilează între a califica acest acord ca fiind unul al „tranziţiei” care va deschide calea ţărilor ACP către normele OMC sau un compromis între cerinţele legate de dezvoltare şi cele din instituţia comercială internaţională.


  1. APE de la începutul mileniului III – o nouă speranţă în vederea dezvoltării şi prosperităţii

În acest nou context, Comunitatea a fost nevoită să renunţe la menţinerea preferinţelor comerciale nereciproce6 aplicate exclusiv ţărilor ACP şi să încheie, individual sau în cadrul unor aranjamente regionale, zone de comerţ liber reciproce cu subgrupe de ţări7 din Africa, Pacific şi Caraibe, cunoscute ca Acordurile de Parteneriat Economic8 (APE). Însă, cum o condiţie esenţială pentru încheierea acordurilor era ca acestea să fie compatibile cu normele şi principiile OMC [2], în situaţia existentă la sfârşitul anului 2000, această mişcare ar fi însemnat o nouă condamnare a CE în cadrul forumului internaţional. Prin urmare, s-a convenit ca la întâlnirea ministerială de la Doha (noiembrie 2001) să fie adoptată prelungirea tratamentului tarifar preferenţial, expirat în februarie 2000, văzută de către Winters drept o „afacere întreruptă” pentru ACP [16]; această derogare ar trebui să ia sfârşit la 1 ianuarie 2008, odată cu intrarea în vigoare a APE [1]. În legătură cu acest pas, Ponty [12] era de părere că ţările ACP şi UE ar fi putut propune o revizuire a articolului XXIV al GATT privind acordurile comerciale preferenţiale, încă înainte de momentul lansării Rundei Doha. Acestea ar fi fost făcute cu scopul de a integra dimensiunea tratamentului special şi diferenţiat în contextul parteneriatului dintre Nord şi Sud, aspect ce ar fi înlăturat disputele din cadrul OMC, vis-à-vis de problema bananelor, zahărului şi a altor produse sensibile. Însă, chiar şi aşa, întrunirea de la Doha a fost vazută de către marea majoritate a cercetătorilor [16; 12] drept o „afacere de succes”, datorată, în cea mai mare parte, ţărilor marginalizate până la acea dată în contextul negocierilor OMC. Ca urmare a acestui fapt, unii analişti şi-au permis să constate, cu referire la statele în curs de dezvoltare că ajunşi într-o poziţie destul de puternică în cadrul Conferinţei de la Doha şi construind coaliţii în geometrie variabilă atât cu SUA, cât şi cu UE, tocmai pentru a-şi apăra propriile interese, acestea [statele mai puţin industrializate] s-au simţit, pentru prima dată în istoria GATT/OMC, aproape de lansarea unei runde de negocieri, al cărei obiectiv fundamental va fi îndreptat spre satisfacerea nevoilor şi intereselor acestora. Dacă agendele întrunirilor anterioare au fost foarte larg definite în funcţie de cerinţele lor, de data aceasta, un echilibru Nord-Sud a apărut în procesul de negociere şi mai mult, în rezultatul său. Astfel, afirma Grynberg [10], OMC a validat la Doha până în 2007 inclusiv, şi Acordul de la Cotonou, semnat în 2000, care leagă UE şi cele 77 de state ACP, permiţând ca 99% din exporturile lor să penetreze piaţa comunitară fără a plăti taxe vamale şi fără reciprocitate, ca o derogare de la CNCF.




  1. Tratativele privind APE vs. negocierile comerciale multilaterale din cadrul Rundei Doha

Deoarece negocierile pentru APE s-au desfăşurat în paralel cu cele din cadrul Rundei Doha, un număr impresionant de autori au încercat în lucrările lor să analizeze impactul celor două serii de discuţii asupra ţărilor ACP, în special. Ponty [12], de exemplu, consideră că domeniul de aplicare al APE este pe de-o parte mai larg9, iar pe de altă parte mult mai restrâns10 decât cel al Rundei Doha, fără a opta, cu predilecţie, pentru una din cele două negocieri. Mai mult, potrivit acestuia, APE constituie a doua mare negociere comercială, împreună cu cea de la Doha, în care au fost angajate ţările ACP [12]. Cu toate acestea, acest analist se plasează în concluziile cercetărilor sale şi de partea cealaltă a baricadei prezentând şi ideea potrivit căreia, deşi punerea în aplicare a APE ar putea oferi noi oportunităţi economiilor ţărilor ACP, de asemenea, ele [Acordurile de Parteneriat Economic] pot conduce la numeroase provocări la nivel multilateral (Runda Doha din cadrul OMC), regional11 (Uniunea Africană, Zona de Liber-Schimb a Americilor etc.), dar şi bilateral. Winters, de pildă, anticipa încă din primii ani de negociere a APE că acest pas nu va contribui foarte mult la creşterea gradului de dezvoltare din zona ACP şi mai mult, la reducerea sărăciei [16]. Argumentele lui constau în aceea că deşi preferinţele acestor state sunt destul de profunde şi sigure comparativ cu SGP, în general, pe termen scurt, acestea nu sunt valoroase, iar ca rezultat, ţările ACP vor avea performanţe comerciale destul de slabe, în timp ce, acordurile comerciale reciproce vor oferi, pe termen lung, beneficii12 limitate şi îndoielnice, la un cost politic remarcabil. De aceeaşi părere sunt şi Delpeuch şi Messerlin [6] susţinând că Acordurile de Parteneriat Economic sunt aidoma unui cuţit cu două tăişuri: pe de o parte, costisitoare pentru ţările ACP, iar pe de altă parte, un veritabil impas pentru Europa. Cu alte cuvinte, putem afirma că acordurile comerciale regionale dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare au rămas „asimetrice” [14], iar ca urmare a acestei situaţii, miniştrii comerţului ai Uniunii Africane şi-au exprimat „profunda dezamăgire” referitor la eşecul UE de a aborda problemele de dezvoltare în acordurile APE, aşa cum îşi propusese iniţial.

Mult mai concludenţi în legătură cu acest demers par a fi cercetătorii de la Anuarul francez de relaţii internaţionale, potrivit cărora Acordurile de Parteneriat Economic se arată destul de costisitoare pentru ţările ACP, până la punctul de a pune în pericol dezvoltarea lor, iar mai mult decât atât, reprezintă un adevărat impas pentru Europa [7]. Această afirmaţie a fost făcută ca urmare a negocierilor neterminate până la data intrării în vigoare (1 ianuarie 2008) a APE, precum şi din cauza nesemnării acestui acord comercial regional de nici o ţară africană.

O serie de analize au existat şi în ceea ce priveşte evidenţierea efectelor trecerii de la tratamentul preferenţial nereciproc (existent până la sfârşitul Convenţiei de la Lomé IV) la comerţul liber reciproc (urmat după Acordul de la Cotonou) în relaţia ACP-UE. Cu toate că efectul precis nu e foarte clar, unele ONG-uri au subliniat impactul negativ al modificării survenite după Acordul de la Cotonou, în special asupra veniturilor fiscale, oportunităţilor de angajare a fermierilor locali şi chiar, asupra stabilităţii politice din ţările ACP [8].


Concluzii
Relaţia de cooperare dintre Uniunea Europeană şi ţările din Africa, Caraibe şi Pacific nu datează din prezent. Aceasta se întinde pe câteva mii de ani, încă din perioada fostelor colonii franceze, engleze, olandeze etc. Cu toate că a cunoscut şi câteva obstacole din partea unor state din America Latină care s-au simţit discriminate de practica UE ca urmare a neacordării tratamentului preferenţial acestora, parteneriatul dintre cele două blocuri de state s-a bucurat de mult succes şi recunoştinţă venită din partea organizaţiilor internaţionale.

Ca urmare a acestui fapt, UE nu trebuie să abandoneze spiritul unui parteneriat în care toată filozofia se bazează pe echitate. Cooperarea ACP-UE trebuie să se adâncească pentru a integra, din punct de vedere regional, statele ACP, a promova dezvoltarea durabilă, a contribui la eradicarea sărăciei în aceste ţări, pe cât posibil şi nu în ultimul rând, a reconstrui relaţia Nord-Sud în conformitate cu obiectivele OMC, pentru a nu se ridica bariere nejustificate sau a nu se crea dificultăţi inutile pentru comerţul altor membri (cazul SUA şi al unor state din America Latină cu referire la litigiul privind importul de banane).


Referinţe bibliografice:
[1] Anderson, K., Martin, W., Trade reform and the Doha Development Agenda, A copublication of Palgrave Macmillan and the World Bank, Washington DC, 2006.

[2] Bilal, S., Les aspects multilatéraux des accord de parternariat économique entre les pays ACP et l'Union européenne, Overseas Development Institute, London et Centre européen de gestion des politiques de développement, Maastricht, 2002.

[3] Bilal, S., Lodge, J., Szepesi, S., The Caribbean-EU Relations: Towards an Enhanced Partnership?, BID/Bocconi Workshop, Milan, 2003.

[4] Bjørnskov, Ch., Lind, K. M. (2005), Underlying policies in the WTO, the Harbinson Proposal and the modalities agreement, Revue économique, Vol. 56, No. 6.

[5] Cattaneo, O. (2003), Les leçons de Cancún pour l'Afrique: le difficile apprentissage de la démocratie à l'OMC, Afrique contemporaine, Vol. 4, No. 208, pp. 81-99.

[6] Delcour, L. (2003), L'Union Européenne: une approche spécifique du développement?, Mondes en développement, Vol. 4, No. 124, pp. 77-94.

[7] Delpeuch, C., Messerlin, P. A. (2009), Sortir de l'impasse des accords de partenariat economique. Pour une initiative des pays ACP a l'OMC, Annuaire Français de Relations Internationales, Volume X.

[8] Devuyst, Y., Serdarevic, A., (2008), The World Trade Organization and Regional Trade Agreements: Bridging the Constitutional Credibility Gap, Duke Journal of Comparative & International Law, Vol. 18:1, pp. 1-75.

[9] Diallo, A., La dimension politique du partenariat U.E./A.C.P. depuis l'Accord de Cotonou: défis, enjeux et perspectives, Université de Reims Champagne-Ardenne, 2007.

[10] Grynberg, R., WTO at the Margins. Small States and the Multilateral Trading System, Cambridge University Press, 2006.

[11] Kobila, J. M. (2011), L'OMC et les tribulations du cycle de Doha, Gouvernances Multilatérales, pp. 197-221.

[12] Ponty, N. (2006), Commerce international et développement: règles et enjeux pour l'Afrique, Centre d'économie du développement, Documet de travail No. 131, Université Bordeaux IV, France.

[13] Prévotaux, J. (2006), OMC, régulation mondiale des échanges et préférence européenne, Fondation Res Publica, Juin.

[14] Reinert, K. A. (2007), The European Union, the Doha Round, and Asia, American Economic Journal, Vol. 5, pp. 317-330.

[15] Warêgne, J.- M. (2001), La Conférence Ministérielle de l'OMC à Doha. Le Cycle du Développement, Courrier hebdomadaire du CRISP 34-35, Nr. 1739-1740, pp. 5-88.

[16] Winters, L. A., Doha and the World Poverty Targets, World Bank's Annual Bank Conference on Development Economics, Washington D.C., April, 2002.



1 Acestea s-au ocupat cu asistenţa pentru dezvoltare prin intermediul Fodului European de Dezvoltare (FED).

2 Acestea s-au bazat pe un model de parteneriat, cu preferinţe comerciale unilaterale extinse (ca, accesul fără plata taxelor vamale şi fără reciprocitate, precum şi fără restricţii cantitative pentru exporturile din ţările ACP doar) şi angajamente financiare.

3 Importurile de banane originare de la producătorii tradiţionali din ţările ACP beneficiază pe teritoriul Comunităţii de scutiri tarifare; mai mult, în cadrul contingentului tarifar stabilit de CE (2 milioane de tone), bananele originare din ACP au fost mereu supuse unui tarif vamal zero, în timp ce importurile de banane din ţările terţe (în special, America Latină) s-au ciocnit de un tarif de 100 ECU/tonă. O altă discriminare a reieşit din tariful prohibitiv la care au fost supuse ambele grupuri de importatori, atunci când limita contingentului era atinsă: 750 ECU/tonă – pentru bananele din ACP şi 850 ECU/tonă – ţările terţe.

4 Tratatul de la Roma (1957) prevedea asocierea celor 21 de ţări şi teritorii de peste mări la noua Europă; apoi, prin cele două Convenţii de la Yaoundé (1964-1969, respectiv 1971-1975) şi patru Convenţii de la Lomé (începând cu 1975), s-a ajuns la noul Acord de parteneriat ACP-UE , semnat la 23 iunie 2000 la Cotonou.

5 Alte două obiective la fel de importante sunt, pe de o parte, îmbunătăţirea schimburilor comerciale între parteneri, iar pe de altă parte, finanţarea unui anumit număr de proiecte de dezvoltare.

6 Expirarea Convenţiei de la Lomé în februarie 2000 a însemnat, încetarea regimului comercial preferenţial unilateral durabil acordat ţărilor ACP, ca o excepţie a CNCF adoptată de GATT în 1994; însă Convenţia de la Cotonou avea să reînnoiască acordurile preferenţiale nereciproce cu ACP, menţinându-le pe o perioadă de opt ani.

7 Precum: CARIFORUM, ECOWAS, CEMAC, SADC şi Regiunea Pacific.

8 În esenţă, acestea se vor implica în stabilirea unor acorduri comerciale regionale, compatibile cu normele OMC.

9 Pe lângă negocierile privind comerţul cu bunuri şi produse, sunt acoperite şi alte sectoare: servicii, protecţia DPI, comerţ şi mediu, pieţe publice etc. întâlnite de facto şi în cadrul Rundei Doha. Diferenţa apare la „problemele de la Singapore” care deşi au fost incluse, iniţial, în negocieri, ulterior, au fost eliminate din Runda Doha odată cu momentul de la Cancún.

10 Din cauza liberalizării comerţului care se concentrează (în cadrul negocierilor APE) pe accesul pe piaţă, reducerea barierelor tarifare şi non-tarifare, excluzând sprijinul intern şi subvenţiile la export. De asemenea, în cadrul Rundei Doha, problemele legate de dezvoltare sunt abordate prin prisma tratamentului special şi diferenţiat, în timp ce în cadrul APE – din punctul de vedere al unui comerţ liber reciproc (Mashayekhi şi Ito, 2005, p. 178), în temeiul Art. XXIV din GATT.

11 Ţările ACP sunt angajate în negocieri sau zone de liber-schimb şi cu alte state nemembre ale grupul ACP.

12 Precum credibilitatea politică, boom-ul investiţional, consolidarea instituţională etc.


Dostları ilə paylaş:
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə