Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

SFÎRŞItUt RITULUI FRANCEZ

279

rege, ultima atingere? Din păcate, n-am putut să descopăr. Nu pot decît să le semnalez cercetătorilor această mică şi curioasă problemă; dacă ar fi rezolvată, s-ar determina cu destulă precizie data la care vechea regalitate sacră a încetat să mai pară suportabilă opiniei publice¹. Nu pare ca vreuna dintre relicvele „Regelui Martir" să fi fost vreodată socotită ca avînd puterea de a vindeca boala regală, precum odinioară cele ale lui Carol I din Anglia. Miracolul regal părea mort, o dată cu credinţa monarhică.

S-a mai încercat totuşi o dată să fie reînviat. Carol al X-lea, în 1825, a fost miruit. într-o ultimă tresărire de splendoare, regalitatea sfîntă şi cvasi--sacerdotală şi-a desfăşurat pompele sale puţin cam desuete. „Iată-l preot şi rege", exclama Victor Hugo, zugrăvind în oda Sacre consacrarea noului uns al Domnului². Trebuia oare reluată şi tradiţia atingerii? Anturajul suveranului era divizat. Baronul de Damas, pe atunci ministru de externe şi însufleţit el însuşi de o credinţă fierbinte în virtuţile mîinii regale, ne-a lăsat în Memoriile sale un ecou al acestor neînţelegeri. „Mai mulţi oameni de litere", zice el, „însărcinaţi să studieze chestiunea, au afirmat plini de gravitate că atingerea scrofulelor era o veche superstiţie populară pe care trebuia să ne ferim s-o reînviem. Eram creştini şi totuşi s-a adoptat această idee şi s-a hotărît, neţinîndu-se seama de cler, că regele nu se va duce. Dar poporul n-a înţeles lucrurile astfel..."³. Aceşti „oameni de litere" îşi recunoşteau fără îndoială dreptul de a alege, după bunul lor plac, din moştenirea trecutului; le era drag Evul Mediu, dar aranjat după gustul zilei, adică edulcorat; voiau să redeştepte obiceiurile în care aflau poezie, dar respingeau tot ceea ce li se părea că are un parfum prea puternic de barbarie „gotică". Un istoric catolic, socotind că nu poţi fi tradiţionalist doar pe jumătate, a luat în derîdere această gingăşie: „Cavalerismul era fermecător, Sainte Ampoule era deja o îndrăzneală, iar cît despre scrofule, ei n-au vrut să audă vorbindu-se de ele"⁴. Şi apoi, cum scria ulterior L'Ami de la Religion, se temeau „să nu dea cumva un pretext batjocurilor din partea celor ce nu credeau"⁵. Cu toate acestea, un mic grup activ, avîndu-l în frunte pe un preot ultra, abatele Desgenettes, paroh al Misiunilor Străine, şi pe arhiepiscopul de Reims însuşi, Monseniorul Latil, era hotărît să reînnoade firul cu trecutul, în privinţa acestui aspect ca şi a celorlalte. Oameni întreprinzători, se pare că ei au dorit să forţeze

1. La prima vedere, s-ar părea firesc sa se caute soluţia enigmei în jurnalele timpului. Nici unul dintre cele pe care le-am putut vedea (Gazette de France pentru întreaga domnie, numeroase sondaje în Mercure şi în Journal de Paris) nu menţionează vreodată îndeplinirea solemnităţii atingerii, nici chiar pentru perioada domniei în care, după toate probabilităţile, ea mai avea încă loc; am semnalat deja mai sus genul acesta de pudoare pe care jurnaliştii o manifestau atunci cînd trebuiau să vorbească despre acest rit atît de potrivit să şocheze spiritele „luminate". Cineva s-ar putea gîndi să consulte şijurnalullui Ludovic al XVI-lea; a fost publicat pentru perioada 1766-1778 de contele de Beauchamp, în 1902 (nepus în vînzare; am avut în mînă exemplarul de la Arch. Nat); nu se află aci nici o menţiune referitoare la atingere.

2. Odes et Ballades, Oda a patra, VII. Nota (p. 322 a ed. de Oeuvres completes, Hetzel et Quantin) spune: „Tu es sacerdos in aeternum secundum ordinem Melchisedech.-Biserica îl numeşte pe rege episcopul din afară, la mesa încoronării şi a miruirii, el se împărtăşeşte sub cele două specii".

3. Memoires, II, 1933, p. 65. în Apendice la tomul al Il-lea, pp. 305-306, se va găsi o notă despre atingere, redactată de Damas în 1853, ca urmare a unei vizite făcute atunci Monseniorului Gous.set, arhiepiscop de Reims. O vom folosi mai departe.

4. Leon Aubineau, p. 14 a Notiţei citate mai jos, p. 280, n. 1. Se ştie că L. Aubineau a făcut o critică, nu lipsită de valoare, teoriilor lui Augustin Thierry.

5. 9 noiembrie 1825, p. 402.

280

REGII TAUMATURGI

mîna monarhului nehotărît; dispreţuind dorinţele locuitorilor din Corbeny, care îi ceruseră lui Carol al X-lea să reînnoiască pe pămîntul lor vechiul pelerinaj, ei au adunat chiar la Reims, în Azilul Saint-Marcoul — era un spital întemeiat în secolul al XVII-lea - pe toţi cîţi i-au putut găsi ca scrofuloşj¹. Este posibil de altminteri ca, aşa cum arată baronul Damas, cel puţin o fracţiune a opiniei populare, dacă nu „poporul" în totalitatea lui, să le fi acordat cu uşurinţă un oarecare sprijin. Printre cei umili, neîndoielnic, nu se stinsese orice amintire a minunilor mai vechi şi a entuziasmului care le însoţise pe vremuri. Pînă în ultimul moment, lui Carol i-a venit greu să se lase convins; într-o zi a dispus ca bieţii oameni adunaţi în aşteptarea ritului vindecător să fie trimişi acasă; apoi s-a răzgîndit. La 31 mai 1825, s-a dus la azil. Ordinul de trimitere la vatră rărise rîndurile bolnavilor; nu mai erau decît vreo 120 sau 130. Regele, „primul medic al regatului său", cum spune un publicist al vremii, i-a atins, fără multă ceremonie, pronunţînd formula devenită tradiţională: „Regele te atinge, Dumnezeu să te vindeci' şi tratîndu-i cu vorbe bune². Mai tîrziu, aşa cum făcuseră şi pentru Ludovic al XVI-lea, călugăriţele de la Saint-Marcoul au pus să fie întocmite cîteva certificate de vindecare, asupra cărora va trebui să revenim ulterior³. în general, această reînviere a unui rit arhaic, ridiculizat de filosofia secolului precedent, pare într-adevăr să fi fost judecată ca fiind destul de deplasată de mai toate partidele, cu excepţia cîtorva ultra exaltaţi. Chateaubriand, în ajunul încoronării şi miruirii, înainte deci ca să fi luat o hotărîre Carol al X-lea, scria, în jurnalul său, dacă e să credem Memoriile de dincolo de mormînt, următoarele cuvinte: „Nu mai există o mînă destul de virtuoasă ca să vindece scrofulele"⁴. După ceremonie, La Quotidienne şi Le Drapeau Blanc nu s-au arătat cu mult mai

1. Asupra rolului abatelui Desgenettes, a se vedea Leon Aubineau, Notice sur M. Desgenettes, in-18, 1860, pp. 13-15 (text reprodus în Notice Biographique, pusă de abatele G. Desfosses în fruntea volumului de Oeuvres inedites de M. Charles--Eleonore Dufriche Desgenettes, in-8 [1860], pp. LXVI-LXVII). Cf. de asemenea Cahier, Caracteristiques des Saints, 1867, I, p. 264. Cererea locuitorilor din Corbeny publicată de S.A. L hermite de Corbeny ou le sacre et le couronnement de Sa Majeste Charles X roi de France et de Navarre, Laon 1825, p. 167, şi Ledouble, Notice sur Corbeny, p. 245.

2. Relatările contemporane cele mai complete ale ceremoniei de la Azilul Saint-Marcoul se găsesc în Ami de la Religion, 4 iunie şi mai ales 9 noiembrie 1825 — şi în F.M. Miel, Histoire du sacre de Charles X, 1825, pp. 308 şi urm. (unde, la p. 312, citim: „Unul dintre bolnavi zicea după vizita regelui că Majestatea Sa era primul medic al regatului său"). A se vedea, la 2 iunie, şi Le Constitutionnel, le Drapeau Blanc, La Quotidienne şi cele două opuscule următoare : Precis de la ceremonie du sacre et du couronnement de S.M. Charles X, in-12, Avignon 1825, p. 78 şi Promenade â Reims oujournal desfetes et câremonies du sacre... par un ternoin oculaire, in-12, 1825, p. 165; cf. Cerf, Du toucher, p. 281. Despre spitalul Saint-Marcoul (ale cărui frumoase clădiri, datînd din secolul al XVII-lea, pe jumătate ruinate de bombar­dament, adăpostesc astăzi Ambulanţa Americană), H. Jadart, L'hopital Saint-Marcoul de Reims; Travaux Acad. Reims, CXI (1901-1902). La Reims, s-a încercat să se profite de eveniment ca să se reanimeze cultul Sf. Marcoul; s-a retipărit un Petit Office al sfîntului Marcoul apărut în 1773 (Biblioth. de la Viile de Reims, R. 170 bis). Cît despre formula pronunţată de Rege, Le Constitutionnel scrie că el a atins ..fără să rostească nici o singură dată formula veche obişnuită: Regele te atinge. Dumnezeu sâ te vindece". Se pare însă, după unanimitatea celorlalte mărturii, că e vorba de o eroare, relevată deja în Ami de la Religion, 4 iunie 1825, p. 104, n. 1. Despre numărul bolnavilor, sursele dau indicaţii uşor diferite: 120 după baronul de Damas, 121 după F.M. Miel, circa 130 dupâ XAmi de la Religion din 9 noiembrie (p. 403), 130 dupâ Cerf (p. 283).

3- Mai jos, p. 295, n. 1. 4. Ed. din 1860, IV, p. 306.

SFÎRŞITUL RITULUI FRANCEZ

281

prietenoase decît Le Constitutionnel. „Dacă regele", citim în La Quotidienne, „îndeplinind datoria impusă de un vechi obicei, s-a apropiat de aceşti nenorociţi ca să-i vindece, spiritul său drept l-a făcut să simtă că, dacă nu putea lecui plăgile trupului, putea cel puţin să îndulcească amărăciunile sufletului"¹. La stînga, taumaturgul a fost luat în batjocură:

„Păsări, regele miraculos Va lecui orice scrofulos",

cînta, de altminteri destul de plat, Beranger în Miruirea lui Carol cel Simplu².

Se înţelege de la sine că, infidel în acest punct faţă de pilda străbunilor săi, Carol n-a atins niciodată la marile sărbători. După 31 mai 1825, nici un rege din Europa nu şi-a mai pus mîna pe plăgile scrofuloşilor.

Nimic nu ne face să simţim mai bine declinul definitiv al vechii religii monarhice decît această ultimă încercare - primită atît de timid şi atît de mediocru - de a reda regalităţii strălucirea miracolului. Atingerea scrofulelor a dispărut în Franţa, mai tîrziu decît în Anglia; dar, spre deosebire de ceea ce s-a petrecut dincolo de Canalul Mînecii, la noi, cînd ea a încetat să mai fie practicată, însăşi credinţa care susţinuse atît de multă vreme ritul aproape că pierise ea însăşi şi era gata să dispară cu totul. Fără îndoială, glasurile cîtorva credincioşi întîrziaţi se vor mai face uneori auzite. în 1865, un preot din Reims, abatele Cerf, autor al unui memoriu apreciabil despre istoria atingerii, scria: „începînd această lucrare, mai credeam, fie şi slab, în prerogativa regilor Franţei de a vindeca scrofulele. Nu apucasem să-mi termin cercetările, cînd prerogativa aceasta a devenit pentru mine un adevăr incontestabil³". E una dintre ultimele mărturii ale unei convingeri devenite de altfel cu totul platonică, întrucît ea nu mai risca, în timpul respectiv, să fie supusă la proba faptelor. Nu prea văd altceva de comparat în Franţa cu faptul supravieţuirilor populare ale vechii credinţe, pe care le-am mai putut remarca în Regatul Unit în secolul al XIX-lea, decît doar marca regală -floarea de crin - pe care, cum s-a văzut, cei de ai şaptelea fii o moşteniseră de la regi; dar cine oare, printre clienţii acelui „marcou" din Vovette ori ai atîtor alţi „marcou", se mai gîndea la legătura pe care conştiinţa populară o stabilise odinioară, în mod obscur, între puterea „celui de al şaptelea" şi privilegiul mîinii regale? Mulţi dintre contemporanii noştri nu mai cred deloc în vreo manifestare miraculoasă; pentru ei, chestiunea e cu totul rezolvată. Alţii n-au respins deloc miracolul; dar ei nu mai cred că puterea politică ori chiar o filiaţie regală ar mai putea conferi cuiva graţii suprana­turale, în acest sens, Grigore VII a triumfat.

1. 2 iunie, CorrespondanceparticuHere de Reims. în acelaşi număr, Extrait d'une autre lettre de Reims, cu acelaşi ton. Sâ se compare cuvintele pe care Miel, loc. cit., p. 312, le atribuie lui Carol al X-lea însuşi: „Regele ar fi spus, pârâsindu-i pe bolnavi: „Dragii mei prieteni, v-am adus cuvinte de mîngîiere; doresc în chip profund sâ vă vindecaţi".

2. Oeuvres, ed. din 1847,11, p. 143.

3. Du toucher, p. 280. în acelaşi sens, se mai poate vedea Părintele Marquigny, L'attouchement du roi de Franceguerissait-il des ecrouelles'i, Etudes, 1868 şi abatele Ledouble în a sa Notice sur Corbeny, 1883, p. 215. în 1853, Monseniorul Gousset, arhiepiscop de Reims, îi exprima baronului Damas credinţa sa în atingere: dar el nu-i considera efectele ca fiind cu totul miraculoase: Damas, Memoires, p. 305 şi mai jos, p. 295, n. 3.
■

■

Cartea a III-a

INTERPRETAREA CRITICĂ A MIRACOLULUI REGAL

Capitol unic

1. Primele încercări de interpretare raţionalistă

Am urmărit pînă acum, cel puţin pe cît ne îngăduiau textele, vicisitudinile seculare ale miracolului regal; în cursul acestei cercetări, ne-am străduit să punem în lumină reprezentările colective şi ambiţiile individuale care, amestecîndu-se unele cu altele într-un fel de complex psihologic, i-au făcut pe regii Franţei şi ai Angliei să revendice puterea taumaturgică, iar popoarelor să le-o recunoască. Am explicat astfel, într-un anumit sens, miracolul în originile şi îndelungatul său succes. Cu toate acestea, explicaţia rămîne încă incompletă; un punct rămîne obscur în istoria darului miraculos. în fond, mulţimile care au crezut odinioară în realitatea tratamentelor operate prin mijlocirea atingerii sau a inelelor medicinale vedeau în acestea un fapt de ordin experimental, „un adevăr clar ca lumina soarelui", exclama Browne¹. Credinţa nenumăraţilor fideli fiind doar iluzie, cum să înţelegem faptul că ea n-a sucombat în faţa experienţei? Cu alte cuvinte, oare, regii au vindecat? Dacă da, prin ce procedee? Dacă, din contra, răspunsul trebuie să fie negativ, cum s-au putut oamenii convinge, ani de-a rîndul, că ei vindecau? Bineînţeles, chestiunea nici nu s-ar pune, dacă am admite posibilitatea de a face apel la cauzele supranaturale; dar, aşa cum s-a spus, cine se mai gîndeşte astăzi să le invoce, în cazul particular care ne preocupă? Or, nu e de ajuns să respingem, fără altă formă de proces, vechea interpretare pe care raţiunea o înlătură; trebuie să încercăm s-o înlocuim cu o interpretare nouă, pe care raţiunea să o poată accepta: sarcină delicată, de la care dacă am vrea să ne eschivăm, ar însemna să comitem totuşi un fel de act de laşitate intelectuală. în fapt, importanţa problemei depăşeşte istoria ideilor monarhice. Sîntem în prezenţa unui anumit tip de experienţă crucială, în care este interesată întreaga psihologie a miracolului.

într-adevăr, vindecările regale reprezintă unul dintre cele mai bine cunoscute fenomene pretinse ca fiind supranaturale, cele mai uşor de studiat şi, dacă putem îndrăzni să spunem astfel, unul dintre cele mai garantate din cîte ne oferă trecutul. Lui Renan îi plăcea să constate că nici un miracol nu avusese loc vreodată în faţa Academiei de Ştiinţe; miracolul regal, cel puţin, a fost observat de numeroşi medici nelipsiţi, cu toţii, de o brumă de metodă ştiinţifică. Cît despre mulţimi, ele au crezut în miracol cu toată pasiunea. Avem deci asupra lui un mare număr de mărturii, de o provenienţă extrem de diversă. Şi, mai ales, ce altă manifestare de acest gen se poate cita care să se fi desfăşurat cu atîta coerenţă şi regularitate timp de aproape opt secole de istorie? „Singurul miracol rămas perpetuu în religia creştinilor şi în casa de Franţa", scrie, din 1610 încă, un bun catolic şi un zelos monarhist, istoriograful Pierre Mathieu². Or, se întîmplă că, printr-un

1- Charisma, p. 2: „I shall presume, with hopes to offer, that there is no Chri.stian so void of Religion and Devotion, as to deny the Gift of Healing: A Truth as clear as the Sun, continued and maintained by a continual Live of Christian Kings and Governors, fed and nourished with the same Christian Milk".

2. [Mathieu], Histoire de Louys XI roy de France, folio, 1610, p. 472. Expresia „miracol perpetuu" a fost reluata de du Peyrat, Histoire ecclesiastique de la Cour. p. 818;
280

REGII TAUMATURGI

PRIMELE ÎNCERCĂRI DE INTERPRETARE RAŢIONAL1STĂ

287

noroc preţios, acest miracol, perfect notoriu şi admirabil în continuitatea sa, este unul dintre cele în care astăzi nimeni nu mai crede; aşa încît, studiindu-l la lumina metodelor critice, istoricul nu riscă deloc să şocheze sufletele pioase: rar privilegiu, de care se cuvine să profităm. De altfel, oricine e liber să încerce să transpună la fapte de aceeaşi speţă concluziile la care poate să conducă studiul de faţă.

Necesitatea de a da o explicaţie întemeiată pe raţiune vindecărilor atribuite vreme îndelungată regilor de către sufletul popular, s-a impus de mai multă vreme-spiritelor înclinate să nege supranaturalul datorită filosofiei lor. Dacă istoricul încearcă astăzi o asemenea nevoie, oare cu cît mai multă forţă vor fi trebuit s-o resimtă gînditorii de altădată, pentru care miracolul regal era oarecum un dat al experienţei zilnice?

Cazul acelor cramp-rings, la drept vorbind, n-a fost niciodată îndelung discutat; se poate crede, în bună parte, datorită faptului că ele au încetat să mai fie fabricate, prea de timpuriu pentru ca gîndirea liberă a vremurilor moderne să fi avut mult timp ocazia să se preocupe de ele. Totuşi, francezul de l'Ancre, scriind în 1622 un mic tratat împotriva „vrăjitoriilor", le-a acordat o menţiune; probabil că în preajma sa oamenii nu pierduseră încă obiceiul, atestat cu treisprezece ani mai devreme de Du Laurens, de a le tezauriza în chip de talismane. El nu le neagă virtutea, dar refuză să vadă în ea fie şi un cît de neînsemnat element miraculos. Desigur, nu pentru că neîncrederea ar fi fost la el o atitudine filosofică; însă mîndria naţională îl împiedica să admită ca autentic un miracol englez. Pentru el, „inelele de vindecare" îşi trag eficacitatea de la vreun leac secret, mai mult sau mai puţin magic -„picior de elan" sau „rădăcini de bujor" - pe care regii Angliei îl introduc pe ascuns în metal¹. într-un cuvînt, pretinsa consacrare n-ar fi decît un şiretlic. Vom întîlni de îndată, în legătură cu miracolul scrofulelor, numeroase explicaţii similare. Interpretarea atingerii, spre deosebire de aceea a inelelor medicinale, a fost discutată mult mai frecvent.

Aşa cum s-a văzut, chestiunea a fost disputată mai întîi printre primii „libertini" italieni. După ei, cîţiva teologi protestanţi din Germania - Peucer încă de la sfîrşitul secolului al XVI-lea, Morhof şi Zentgraff în secolul următor - o acaparează, într-un spirit în general similar, pentru că, dacă ei nu pretind să nege orice supranatural, ca predecesorii lor, nici nu se arată mai dispuşi decît aceştia să atribuie graţii miraculoase regelui catolic al Franţei şi nici măcar dinastiei anglicane. Se pare că enigma vindecărilor regale devenise în secolul al XVII-lea un material obişnuit pentru acele disertaţii publice care însufleţeau din cînd în cînd viaţa cam mohorîtă a universităţilor germane; cel puţin opusculele lui Morhof, Zentgraff şi, probabil, cel al lui Trinkhusius, căruia nu-i cunosc din nefericire decît titlul, s-au născut din tezele susţinute în faţa unei adunări academice la Rostock, Wittemberg şi lena². Ne dăm seama că, pînă aci, discuţiile se desfăşurau în afara celor două regate direct interesate de taumaturgia regală. în Franţa şi Anglia, scepticii erau reduşi la politica tăcerii. Lucrurile n-au stat la fel în Anglia secolului al XVIII-lea, în care regii încetaseră să mai pretindă că

la fel, Balthasar de Riez, L'incomparable pieţe des tres-ebretiens rois de France, II, 1672, p. 151.

1. L'incredulite et mescreance du sortilege, p. 164 : „că dacă s-ar găsi în inelul său de 'vindecare picior de elan ori rădăcină de bujor, pentru ce să se atribuie acestui

miracol ceea ce poate fi produs de un agent natural?'.

2. Pentru lucrările lui Morhof, Zentgraff, Trinkhusius, v. mai sus, Bibliografia; pentru Peucer, mai jos, p. 290, n. 4.

vindecă. Am menţionat deja polemica pe această temă ce i-a încăierat pe whigi şi iacobiţi. Dezbaterea n-avea doar un interes politic. Celebrul Eseu asupra miracolului, publicat în 1749 de Hume, i-a redat demnitatea filosofică şi teologică. Nu pentru că în aceste cîteva pagini, atît de temeinice şi de compacte, s-ar întîlni vreo aluzie la pretinsele privilegii ale mîinii regale; Hume vorbeşte aci ca un pur teoretician şi nu întîrzie deloc asupra exame­nului critic al faptelor. Părerea sa asupra acestui punct, trebuie căutată în a sa Istorie a Angliei; este o carte, după cum ne puteam aştepta şi după cum am văzut deja, în mod decis sceptică, avînd o nuanţă de dispreţ pe care „superstiţia" o inspira în mod firesc oamenilor din secolul al XVIII-lea. Dar Eseul, îndreptînd atenţia asupra unei întregi categorii de probleme, a conferit miracolelor, în general, un fel de actualitate, la care vechiul rit monarhic şi-a avut contribuţia sa. în 1754, un preot anglican, John Douglas, a publicat, sub titlul Criterion, o respingere a Eseului, plasîndu-se hotărît pe terenul istoric. Acest mic tratat, plin de observaţii judicioase şi fine, merită - indiferent ce s-ar putea gîndi despre concluziile sale - să ocupe un rang onorabil în istoria metodelor critice. El nu se prezintă ca o apărare fără discernămînt a tuturor fenomenelor caracterizate în mod obişnuit ca supranaturale. Douglas se străduieşte - aşa cum spune chiar prin cuvintele din subtitlul lucrării sale - să respingă „pretenţiile" celor ce vor „să compare Puterile miraculoase expuse în Noul Testament cu cele despre care s-a spus că au dăinuit pînă aproape de vremea noastră; şi să arate marea şi fundamentala deosebire între cele două tipuri de miracole, din punct de vedere al mărturiei: din care va reieşi că cele dintîi trebuie să fie adevărate, iar celelalte false". în fond, este vorba să fie salvate minunile din Evanghelie, respingîndu-se orice legătură între ele şi alte manifestări mai recente, cărora opinia luminată a epocii a renunţat definitiv să le mai acorde încredere: printre falsele minuni din prezent figurează, alături de vindecările ce se operează pe mormîntul diaconului Paris, „tratamentele scrofulelor prin atingerea regală". Pentru un om din secolul al XVIII-lea, erau cele mai familiare două exemple ale unei acţiuni pe care plebea o considera miraculoasă¹.

Or, toţi aceşti scriitori, de la cei mai vechi gînditori naturalişti din Italia, Calcagnini sau Pomponazzi, pînă la Zentgraff şi Douglas, adoptă o poziţie comună faţă de puterea taumaturgică a regilor. Pentru raţiuni diferite, ei sînt cu toţii de acord să-i refuze originea supranaturală; dar ei n-o neagă în sine însăşi; ei' nu contestă nicidecum că regii operează efectiv vindecări.' Atitudine destul de stînjenitoare pentru ei înşişi, fiindcă îi sileşte să caute pentru aceste vindecări, a căror realitate o admit, pentru acele „jocuri uluitoare ale lucrurilor"², cum spune Peucer, nişte explicaţii de ordin natural sau aşa-zis natural, pe care nu le află fără trudă. De unde provine adoptarea acestei poziţii ? N-ar fi fost mai comod să conchidă, fără nici un înconjur, că nu există dar de a vindeca? Spiritul lor critic, insuficient de ascuţit încă, probabil că nu era deocamdată capabil de o asemenea îndrăzneală. Vocea

1. Pentru titlul complet al cărţii lui Douglas - de unde s-a luat citatul de mai sus - a se vedea Bibliografia, supra, p. 5. Lucrarea este dedicată unui sceptic anonim, nimeni altul decît Aclam Smith. Ca şi la Hume, interpretarea supranaturală a miracolului regal este respinsă în termeni dispreţuitori: „This solution might, perhaps, pass current in the Age of Polydor Virgil, in that of M. Tooker, or in that of Mr. Wiseman, but one who would account for them so, at this Time of Day, would be exposed, and deservedly so, to universal Ridicule'' (p. 200). Cît despre minunile diaconului Paris, şi Hume făcuse aluzie la ele în Eseu! său: este singurul exemplu concret pe care-l menţionează.

2. „Mirifica eventuum. ludibria": cf. mai jos, p. 290, n. 4.

Itin

REGII TAUMATURGI

publicului afirma în unanimitate că un mare număr de scrofuloşi fuseseră scăpaţi de boala lor de către regi. Ca să respingi drept nereal un fapt proclamat real de o mulţime de martori sau pretinşi martori, e nevoie de o cutezanţă pe care n-o poate da şi justifica decît o cunoaştere serioasă a rezultatelor obţinute de studierea mărturiei umane. Or, psihologia mărturiei este chiar şi în zilele noastre o ştiinţă foarte tînără. Pe vremea lui Pomponazzi şi chiar a lui Douglas, ea se mai afla încă într-o stare nesigură. în ciuda aparenţelor, pe atunci, demersul intelectual cel mai simplu şi, poate, cel mai cuminte era să accepţi faptul considerat ca dovedit de experienţa comună, chiar dacă îi cauţi nişte cnuze diferite de cele atribuite de imaginaţia populară. Astăzi, noi nu ne mai dăm seama de dificultăţile în care au putut fi antrenate cîndva anumite spirite, chiar relativ emancipate, de neputinţa lor de a respinge cu hotărîre, drept false, afirmaţiile unei somităţi universale. Cel puţin, atunci cînd lui Wycliff i se puneau în faţă minunile înfăptuite de nişte pretinşi sfinţi, compromişi în ochii săi de participarea lor la îmbogăţirea slujitorilor Bisericii, el putea răspunde făcînd să le ajungă originea pînă la demoni, care, după cum se ştie, erau în stare să imite graţiile divine¹. Tot astfel, iezuitul Delrio insinua că diavolul putea prea bine să fie implicat în tratamentele operate de regina Elisabeta, presupunînd că acele tratamente ar fi avut vreo realitate²; şi protestanţii francezi, după mărturia lui Josue Bărbier, preferau uneori să-şi considere regele ca pe un complice al diavolului, decît să-i recunoască darul miracolului³. Era însă un expedient de care nici chiar teologilor reformaţi nu le plăcea să abuzeze⁴, ce scăpa irevocabil unor filosofi naturalişti.

Primele explicaţii date atingerii de gînditorii italieni din Renaştere sînt, în ochii noştri, foarte neobişnuite şi, ca s-o spunem deschis, adeseori destul de bizare. Mai rntîi, ne vine greu să înţelegem că ele au reprezentat vreun progres oarecare faţă de explicarea prin miracol. Motivul e că între oamenii Renaşterii şi noi s-au interpus mai toate ştiinţele fizice şi naturale. Trebuie să fim însă drepţi cu aceşti precursori⁵. Aşa cum am notat deja, progresul însemna să faci să intre în disciplina legilor naturii - chiar şi inexact concepute - un fenomen considerat pînă atunci ca fiind situat în afara ordinii normale a lumii. Stîngăcia acestor eforturi nesigure era aceea a celor dintîi paşi ai copilăriei. De altminteri, însăşi diversitatea interpretărilor propuse trădează ezitările autorilor lor.

Se zice că astronomul florentin Junctinus, care a fost preotul ducelui de Anjou, cel de al patrulea fiu al Caterinei de Medicis, căuta cauza vindecărilor regale în nu se ştie ce influenţă misterioasă a astrelor⁶; imaginaţia aceasta,

PRIMELE ÎNCERCĂRI DE INTERPRETARE RAŢIONALISTĂ

289

1. De papa, c. 6 : English works ofWyclif... ed. F.D. Matthew, Early English Texts, 1880, p. 469; cf. Bernard Lord Manning, The peopWs faith in tbe time ofWyclif, p. 82,

n. 5, nr. III.

2. Disquisitionum, p. 64; cf. mai sus, p. 269, n. 2.

3. Cf. mai sus, pp. 255-256.

4. Peucer pare să respingă net ipoteza demoniacă; text citat mai jos, p. 290, n. 4.

5. Despre şcoala naturalistă italiană se vor găsi informaţii utilizabile în J.R. Charbonnel, La pensee italienne au XV!" sieclc et le contant libertin, 1919; cf. de asemenea Henri Busson, Les sources et le developpement du Rationalisme dans la litterature francaise de la Renaissance (1533-1601). 1922, pp. 29 Şi urm. şi 231 şi urm.

6. Părerea lui Junctinus este citată de Morliof, Princeps Medicus (Dissertationes Academicae), p. 147. Nu cunosc din acest autor: Eranciscus Junctinus, Florentinus, decît un Speculum Astrologiae, 2 voi. in-4°, Lyon 1581, în care n-am găsit nimic cu privire Ia miracolul regal.

oricît ne-ar părea de bizară, era pe gustul epocii; se pare că n-a avut totuşi decît un succes mediocru. Cardan crede într-un fel de impostură: conform părerii lui, regii Franţei se hrănesc cu nişte aromate prevăzute cu o virtute medicinală ce „se transmite persoanelor lor"¹. Calcagnini presupune un alt fel de şiretlic; după cum povesteşte, la Bologna, Francisc I ar fi fost surprins umezindu-şi degetul mare cu salivă; tocmai în saliva Capeţienilor s-ar afla puterea lor curativă, probabil ca o calitate fiziologică proprie stirpei lor². Vedem apărînd aci o idee care trebuia să vină într-un mod aproape inevitabil în mintea oamenilor vremii: aceea a unei puteri vindecătoare ce se transmitea prin sînge; existau pe atunci, în Europa, destui şarlatani care se pretindeau în stare să aline o boală sau alta prin vocaţie familială! Cum am avut ocazia, să semnalăm mai sus, specialistul în drept canonic italian Felino Sandei - mort în 1503 -, refuzînd, spre marea indignare a unuia dintre cei mai vechi apologeţi ai familiei de Valois, Jacques Bonaud de Sauset, să recunoască privilegiul taumaturgic al monarhilor francezi ca miraculos, îi atribuia deja ca origine „forţa înrudirii"³. Cel mai ilustru reprezentant al şcolii filosofice din Padova, Pietro Pomponazzi, a reluat aceeaşi ipoteză, epurînd-o definitiv de orice apel la miraculos. „întocmai cum, zice el, o anumită iarbă, o anume piatră sau un anume animal... se întîmplă să posede virtutea de a vindeca o boală... la fel şi un anume om poate, printr-un atribut personal, să posede o asemenea virtute"; în cazul regilor Franţei, atributul în cauză este, după părerea lui, nu prerogativa unui individ izolat, ci a unei întregi spiţe. El îi apropie destul de puţin reverenţios pe aceşti mari principi de „rudele Sfîntului Pavel", vraci italieni care, după cum se ştie, se dădeau drept medici pentai muşcăturile veni­noase; nu pune la îndoială nici talentul unora, nici pe al celorlalţi: în sistemul său, aceste predispoziţii ereditare sînt absolut naturale, la fel ca

1. Pasaj din Contradicentium medicorum libri duo, citat de mai multe ori, în special de Delrio. Disquisitionum, ed. din 1624, p. 27 (indicaţia lipseşte în ed. din 1606), de du Peyrat, Histoire ecclesiastique de la Cour, p. 797, de Gaspard a Reies, Elysius jucundarum, p. 275, dar pe care din lipsa unor table de materii adecvate în această lucrare, nu l-am putut afla. După Delrio, loc. cit., Cardan ar fi fost „dignum scutica Ioann. Brodaei, lib. 8 miscellan. c. 10''. Unica ediţie din Miscellaneorum a lui Jean Brodeau pe care o posedă Biblioteca Naţională, Basel 1555, nu are decît şase cărţi.

2. Caelio Calcagnini, Opere, Basel, fol., 1544, Epistolicarum quaestionum, liber I, p. 7: scrisoare către nepotul său, Thomas Calcagnini: „Quod Bononiae videris Franciscum Galliarum regem saliua tantum pollice in decussem allita strumis mederi, id quod gentilitium et peculiare Gallorum regibus praedicant: non est quod mireris, aut ulla te rapiat superstitio. Nam et saliuae humanae, ieiunae praesertim, ad multas maximasque aegritudines remedium inest". Calcagnini (1479-1541) nu aparţine aceluiaşi grup ca Pomponazzi sau Cardan, de exemplu, nici aceleiaşi generaţii; dar el era cu siguranţă un spirit liber; a luat poziţie în favoarea sistemului lui Copernic, Erasmus a vorbit despre el cu elogii. A se vedea despre el, Tiraboschi, Storia della letteratura italiana, VII, 3, Modena 1792, pp. 870 şi urm. Cît despre ideea puterii curative a salivei, ea era o foarte veche noţiune populară: cf. C. de Mensignac, Recberches ethnographiques sur la salive et le crachat (Extrait des bulletins de la Soc. anthropologique de Bordeaux et du Sud-Ouest, anul 1890, tom VI), Bordeaux 1892; şi Marignan, Etudes sur la civilisation francaise, II, Le culte des saints sous les Merovingiens, p. 190. în Anglia, cei de ai şaptelea fii îşi umezeau uneori degetele cu saliva înainte de a atinge: Folk-lore, 1895, p. 205. Despre ideea unei imposturi regale, cf. ipotezei lui Delrio despre „plasturii" secreţi ai regilor Angliei: mai sus, p. 269.

■>■ Textul lui Sandei, citat mai sus, p. 102, n. 4. Jacques Bonaud de Sauset, lucrare şi pasaj indicate în Bibliografie, p. 3. Miracolul regal francez este considerat ca efectul unei „virtuţi ereditare" şi de italianul Leonardo Vairo, care nu e un raţionalist: L. Vairus, Defascino libri tres, 1583, lib. I, c. XI, p. 48.