Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

I

290

REGII TAUMATURGI

proprietăţile farmaceutice ale speciilor minerale sau vegetale¹. La fel gîndeşte, cel puţin în linii mari, şi Giulio-Cesare Vaninr. Dar, la cel din urmă, apare deja - îmbinîndu-se cu teoria eredităţii, comună cu Pomponazzi - o expli­caţie de un gen diferit, pe care o vom regăsi apoi la Beckett şi la Douglas³. După aceşti autori, tratamentele ar fi fost efectul „imaginaţiei"; ei nu înţelegeau prin asta că sînt imaginare, adică ireale; ei credeau că bolnavii, avînd spiritul zdruncinat de solemnitatea ceremoniei, de fastul regal şi, înainte de toate, de speranţa de a-şi recăpăta sănătatea, sufereau o zguduire nervoasă capabilă ea singură să aducă vindecarea. Atingerea ar fi fost, în fond, un fel de psihoterapie, iar regii, tot atîţia Charcot - fără s-o ştie⁴.

Nimeni nu mai crede astăzi în influenţa fiziologică a astrelor, în puterea medicinală a salivei, în forţa de comunicare a unei hrane aromatizate, în

1. Petri Pomponatii, Mantuani,... de naturalium effectuum causis, ed. din Basel [1567], cap. IV, p. 43: „Secundo modo hoc contingere posset, quoniam quemadraodum dictum est in suppositionibus, sicuti contingit aliquam esse harbam, vel lapidem, vel animal, aut aliud, quod proprietatem sanandi aliquam aegritutinem habeat... ita contingit aliquem hominem ex proprietate individuali hebere talem virtutem" şi, la p. 48, în enumerarea exemplelor: „Reges Gallorum nonne dicuntur strumas curasse". Asupra lui Pomponazzi şi a atitudinii sale faţă de supranatural, a se vedea o pagină pătrunzătoare a lui L. Blanchet, Campanella, 1922, pp. 208-209. Este curios să constatăm că, vrînd sâ-şi dea aerul de a apăra miracolele împotriva lui Pomponazzi, Campanella (care, în sinea lui, se pare că n-a crezut în ele) a ales şi el, printre alte exemple, miracolul regal: Desensu rerum, IV, c. 4, in-4°, Frankfurt 1620, pp. 270-271; cf. Blanchet, p. 218.

2. Julii Caesaris Vanini... De admirandis Naturae Reginae DeaequeMortalium Arcanis, Paris 1616, pp. 433 şi 441; pasajul este de altfel destul de obscur, fără îndoială din prudenţă, şi întreţesut cu elogii la adresa regilor Franţei.

3. Douglas face de asemeni un loc coincidenţei: „in those Instances when Benefit was received, the Concurrence of the Cure with the Touch might have been quite accidental, while adequate Causes operated and brought about the Effect" (p. 202). Printre autorii contemporani, Ebstein, Heilkraft der Konige, p. 1106, socoteşte că atingerea era, în realitate, un fel de masaj, avînd efect ca atare; n-am crezut că e nevoie să discut această teorie.

4. Peucer înclină să considere credinţa în darul taumaturgic ca o superstiţie, însă nu ia poziţie faţă de diferitele ipoteze prezentate în epoca sa pentru a explica trata­mentele: De incantationibus n Commentarius de praecipuis divinatianum generibus, ed. din 1591, f. mic in-8°, Zerbst, p. 192: „Regibus Francicis aiunt familiare esse, strumis mederi aut sputi illitione, aut, absque hac, solo contactu, cum pronunciatione paucorum et solennium verborum; quam medicationem ut fieri, sine Diabolicis incantationibus manifestis, facile assentior: sic, vel ingenita vi aliqua, constare, quae a maioribus propagetur cum seminum natura, ut morbi propagantur, et similitudines corporum ac morum, vel singulari munere divino, quod consecratione regno ceu dedicatis [sic] contingat in certo communicatum loco, et abesse superstitionis omnis inanem persuasionem, quaeque hanc sanciunt mirifica eventuum ludibria, non facile crediderim: etsi de re non satis explorata, nihil temere affirmo". în ce priveşte disertaţiile lui Morhof şi Zentgraff, ele n-au decît valoarea de compilaţii. Din acest punct de vedere, sînt foarte preţioase; în privinţa gîndirii însă, ele nu ţintesc nicidecum la originalitate. Atitudinea lui Morhof este destul de greu de precizat; el pare să considere puterea taumaturgică a regilor ca pe o graţie supranaturală acordată de Dumnezeu (p. 155), dar concluzia are un ton uşor sceptic (p. 157). Zentgraff are ca singur scop să arate că o explicaţie de ordin natural este posibilă; printre cele propuse înaintea lui, nu se crede obligat să aleagă. El pare să încline spre ideea unui fel de imposturi (regii ungîndu-şi mîinile cu un balsam special), dar fără să insiste; şi conchide cu prudenţă: „Ita constat Pharaonis Magorum serpentes, quos Moses miraculose produxit, per causas naturales productos esse, etsi de modo productionis nondum sit res plane expedita" (P- B², v°).

PRIMELE ÎNCERCĂRI DE INTERPRETARE RAŢIONALISTÂ

291

virtuţile curative înnăscute, transmise prin descendenţa familială. Dar explicaţia psihoterapeutică a miracolului regal pare să aibă încă adepţi; e drept, nu sub aceleaşi forme simpliste ca altădată - cine ar mai spune astăzi, împreună cu Beckett, că sîngele. pus în mişcare de imaginaţie, forţa canalele obturate ale glandelor? -, ci sub veşmîntul oferit de nişte doctrine neurologice mai subtile şi mai amăgitoare. De aceea e bine să spunem un cuvînt despre ele.

Fără îndoială, se cuvine să lăsăm aici deoparte inelele medicinale. în măsura în care se aplică la această manifestare a darului taumaturgic, ipoteza lui Vanini şi Douglas nu e lipsită cu totul de verosimilitate. Este legitim s-o reţinem ca susceptibilă de a explica, dacă nu toate cazurile, cel puţin un anumit număr dintre ele. într-adevăr, să ne amintim ce afecţiuni erau socotite a fi vindecate de inelele de aur sau argint consacrate în ziua de Vinerea Mare: epilepsia şi „crampa", adică tot soiul de spasme sau dureri musculare. Desigur, nici epilepsia şi nici, în grupul destul de prost determinat al „durerilor", reumatismul sau guta, de exemplu, nu depind de un tratament psihiatric. Dar cum să pierdem din vedere ce reprezenta altădată medicina, chiar cea savantă? Cum să uităm ce-a fost dintotdeauna medicina populară? Nici de la una, nici de la cealaltă nu s-ar putea aştepta multă precizie în definiţiile clinice, nici diagnostice foarte sigure. în vremea în care regii Angliei binecuvîntau inelele, este sigur că erau confundate cu uşurinţă, sub numele de epilepsie sau sub un altul dintre numeroasele ei sinonime - boala comiţială, boala Sfintului Ioan şi aşa mai departe - pe lîngă tulburările propriu-zis epileptice, multe alte forme de tulburare nervoasă, precum unele crize convulsive, tremurături, contracţii de origine pur emotivă, sau cele pe care neurologia modernă le-ar cuprinde în grupul de fenomene născute din sugestie sau din autosugestie, desemnate sub numele de „pithiatice": toate acestea fiind accidente pe care un şoc psihic sau influenţa sugestivă a unui talisman sînt perfect capabile să le facă să dispară¹. La fel, printre dureri, existau probabil unele de natură nevropată, asupra cărora „imaginaţia" — în sensul în care vechii autori foloseau acest cuvînt - a putut prea bine să nu rămînă fără efect. Printre purtătorii de inele, unii, după toate aparenţele, şi-au datorat pur şi simplu uşurarea ori poate numai atenuarea suferinţelor lor, încrederii robuste pe care o consa-craseră amuletei regale. Dar să ne întoarcem la forma cea mai veche, cea mai strălucită şi mai bine cunoscută a miracolului: atingerea scrofulelor.

în secolul al XVII-lea, partizanii caracterului supranatural al regalităţii au protestat în mai multe reprize împotriva ideii că tratamentele atribuite mîinii sacre a regilor puteau fi efectul imaginaţiei. Argumentul adus de obicei este acela că adeseori erau văzuţi vindecîndu-se copii la o vîrstă foarte fragedă, incapabili să sufere vreo sugestie, pentru că erau incapabili să înţeleagă: observaţie care-şi are într-adevăr valoarea ei; căci, pentru ce să negăm vindecările de copii mici, dacă le admitem pe cele ale adulţilor care nu sînt

altfel

atestate?² Dar principalul motiv care trebuie să ne împiedice să

1 Despre tulburările de origini emotive sau pithiatice, a se vedea în special J. Babinski, Demembrement de l'hysterie traditionnelle, Pithiatisme, Semaine medicale, XXIX, 1909, pp. 3 şi urm. O confuzie clinică de acelaşi gen este şi aceea care, după M. Gaidoz, explică măcar un număr redus de vindecări aparente de cazuri de turbare observate la pelerinii de la Sf". Hubert. „Convulsiile şi furiile turbării seamănă cu acelea ale unor maladii nervoase şi mentale diverse". La rage et Saint Hubert, p. 103.

-• De exemplu, Wiseman, Severall Chirurgical Treatises, I, p. 396; Heylin, în replica dată lui Fuller, citată mai jos, p. 295, n. 3; Le Brun, Histoire critique despratiqucs superstitieuses, II, p. 121. Este curios să constatăm că, în 1853, Monseniorul Gousset,

292

REGII TAUMATURGI

CUM A FOST POSIBILA CREDINŢA ÎN MIRACOLUL REGAL

293

acceptăm interpretarea psihică a miracolului regal este de alt ordin. Cu circa cincizeci de ani în urmă, probabil că ea n-ar fi găsit decît puţini opozanţi printre neurologi şi psihiatri: căci, pe urmele lui Charcot şi ale şcolii sale, se considera că anumite tulburări nervoase, calificate drept „isterice", puteau produce plăgi şi edeme. E de la sine înţeles că leziunile cărora li se atribuia această origine erau socotite, printr-o justă compensaţie, ca fiind apte să cedeze în faţa influenţei unui şoc de aceeaşi natură. Ce poate fi mai simplu, o dată acceptată această teorie, decît să presupunem, cel puţin pentru un anumit număr de tumori sau plăgi pretinse scrofuloase, prezentate atingerii regale, un caracter „isteric"? Dar aceste concepţii sînt astăzi respinse aproape în unanimitate. Studii mai bine conduse au arătat că fenomenele organice atribuite cîndva acţiunii isteriei trebuie să fie raportate, în toate cazurile susceptibile de observaţii precise, fie la simulare, fie la afecţiuni care nu au nimic nervos¹. Rămîne sâ ne întrebăm dacă sugestia poate antrena vindecarea scrofulei propriu-zise, adică a adenitei tuberculoase, ori a adeni-telor în general. Neîncrezîndu-mă, după cum se cuvine, în propria mea incompetenţă, am crezut că trebuie să pun această întrebare mai multor medici sau fiziologi; răspunsurile lor au fost variate în formă, potrivit cu temperamentele lor individuale; în ceea ce priveşte fondul, toate au fost asemănătoare, rezumîndu-se foarte exact prin cuvintele unuia dintre ei: a susţine o asemenea teză ar însemna o „erezie fiziologică".

2. Cum a fost posibilă credinţa în miracolul regal

în fond, gînditorii Renaşterii şi urmaşii lor imediaţi n-au izbutit niciodată să dea o explicaţie satisfăcătoare miracolului regal. Greşeala lor a fost aceea că au pus incorect problema. Ei nu cunoaşteau suficient istoria societăţilor umane pentru ca să poată măsura forţa iluziilor colective; astăzi, noi le apreciem mai bine puterea uimitoare. Este şi în acest caz aceeaşi veche poveste pe care Fontenelle a narat-o atît de agreabil. Se spunea în Silezia că în gura unui băiat apăruse un dinte cu totul de aur: savanţii au găsit o mie de motive ca să explice minunea; pe urmă, cineva s-a gîndit să privească miraculoasa falcă; a văzut o foiţă de aur aplicată cu îndemînare pe un dinte foarte obişnuit. Să ne ferim să-i imităm pe aceşti doctori nechibzuiţi: înainte de a cerceta cum vindecau regii, să nu uităm să ne întrebăm dacă vindecau cu adevărat. O privire aruncată pe dosarul clinic al dinastiilor miraculoase nu va întîrzia să ne lumineze asupra acestui punct. „Principii medici" nu erau nişte impostori; dar tot astfel cum acel copil din Silezia nu avea un dinte de aur, nici ei n-au redat sănătatea nimănui. Adevărata problemă va fi deci aceea de a înţelege cum de s-a putut crede în puterea lor taumaturgică, atîta vreme cît ei nu vindecau. Şi în această chestiune ne va lămuri dosarul clinic-.

arhiepiscop de Reims, credincios întîrziat în miracolul regal, credea că „în zilele noastre, copiii sînt mai uşor vindecaţi" pentru că nu putem fi vindecaţi fără sâ credem (cuvinte relatate de baronul Damas, Memoires, II, p. 306).

1. Cf. în special Dejerine, Semeiologie du systeme nerueux, 1904, pp. 1110 şi urm.; J. Babinski, Dâmembrement de VHysterie traditionnelle, Semaine medicale, 1909; J. Babinski şi J. Froment, Hysterie, Pilhiatisme et troubles nerveux d'ordre reflexe en Neurologie de guerre, ed. a 2-a, 1918, pp. 73 Şi urm.

2. Uşurinţa de a accepta ca reală o acţiune miraculoasă, chiar şi dezminţită în mod stăruitor de experienţă, se regăseşte de altminteri la toţi „primitivii", putînd trece chiar, drept una dintre trăsăturile esenţiale ale mentalităţii zise „primitive". A se vedea, printre altele, un exemplu curios în L. Levy-Bruhl, La mentalitâ primitive, 1922, p. 343 (insulele Fidji).

Mai întîi, sare în ochi faptul ca eficacitatea mîinii regale suferea cel puţin unele eclipse. Ştim prin numeroase exemple că mulţi bolnavi cereau să fie atinşi în repetate rînduri: dovadă evidentă că prima încercare nu fusese suficientă. Astfel, sub ultimii Stuarţi, un cleric s-a prezentat de două ori lui Carol al II-lea şi de trei ori lui Iacob al Il-lea¹. Browne nu ezita să recunoască acest fapt: unele persoane „n-au fost vindecate decît la a doua atingere, întrucît nu obţinuseră această binefacere de prima oară"². S-a format în Anglia o superstiţie, potrivit căreia contactul regal nu era urmat cu adevărat de efect decît dacă era repetat, ea nu s-a putut naşte decît pentru că prima atingere rămînea adeseori zadarnică³. La fel şi în regiunea Beauce, în secolul al XIX-lea, clienţii acelui „marcou" din Vovette, atunci cînd nu obţineau alinarea la prima solicitare, îşi înmulţeau vizitele la medicul de ţară⁴. Nici regii, nici cei de ai şaptelea fii nu reuşeau deci de fiecare dată.

Mai mult decît atît. Ceea ce, bineînţeles, în vremurile frumoase ale credinţei monarhice, credincioşii din Franţa sau din Anglia n-ar fi admis cu nici un preţ era faptul că regii n-au vindecat niciodată pe cineva; însă cea mai mare parte dintre ei nu-şi făceau scrupule sâ mărturisească adevărul că regii nu vindecau pe toată lumea, chiar şi atunci cînd o luau de la capăt de mai multe ori. Douglas remarca pe bună dreptate că: „Nimeni n-a pretins vreodată că atingerea regală ar fi binefăcătoare în toate cazurile în care oamenii se foloseau de ea⁵. încă din 1593, iezuitul Delrio îşi făcea un argument din mărturisirile lui Tooker pe această temă, ca să atace miracolul englez⁶: pentru că ţinea să ruineze pretenţiile unei prinţese eretice. Pentru ca să ajungă cineva cu sufletul împăcat la o concluzie atît de gravă, trebuia să aibă ochii deschişi de pasiunea religioasă. De obicei, aşa cum o arată chiar exemplul lui Tooker, iar după el, cel al lui Browne, oamenii erau mai împăciuitori. Să ascultăm răspunsul lui Josue Bărbier la îndoielile vechilor săi coreligionari protestanţi: „Voi spuneţi, ca să întunecaţi şi mai mult această virtute miraculoasă, că sînt foarte puţini scrofuloşi, printre cei atinşi, care se vindecă... Dar dacă v-am da dreptate că numărul celor vindecaţi este mai mic decît al celor ce rămîn bolnavi, din asta nu urmează totuşi că vindecarea acelora nu este miraculoasă şi admirabilă, tot atît pe cît era vindecarea celui care intra cel dintîi în scăldătoarea Vitezda, după tulbu­rarea apei prin mijlocirea îngerului care cobora o dată pe an în acest scop. Şi cu toate că apostolii nu-i vindecau pe toţi bolnavii, ei nu încetau să opereze într-un chip miraculos faţă de cei ce erau vindecaţi". Urmează alte exemple extrase din Cărţile Sfinte: „Naaman Sirianul" singurul „curăţat" de Elisei, cu toate că pe vremea lui erau, după însuşi cuvîntul lui Isus, „mai mulţi leproşi în Israel"; Lazăr, singurul dintre toţi morţii înviat de Hristos; femeia cu hemoroizi, singura vindecată pentru că a atins marginea mantiei Mîntuitorului, pe cîtă vreme „mulţi alţii au atins-o şi n-au avut nici un

1. Crawfurd, p. 109.

-■ Adenochoiraclelogia, p. 106: „Others again having been healed upon His second

Touch, which could not receive the same benefit the first time". Se ştie că în Anglia,

începînd de la Carol I, li se cerea bolnavilor un certificat dovedind că nu fuseseră

încă atinşi.

3- A se vedea Browne, p. 91, care, bineînţeles, combate această credinţă, j- Gazetle des hopitaux, 1854, p. 498. ■>■ Criterion, pp. 201-202: „it never was pretended that the Royal Touch was beneficia!

in every Instance when tried". Cf. baronul de Damas, Memoires, t. II, notiţa despre

atingere, p. 305: „Nu toţi sînt vindecaţi". "• fiisquisitiontim, p. 61 (cf. mai sus, p. 269); după Tooker. Charisma, p. 106.

Cf. Browne, Adenochoiradelogia, p. 111.

294 REGII TAUMATURGI

folos"!¹. La fel, în Anglia, un teolog cu ştiinţă înaltă şi de o loialitate perfectă, George Bull, scria: .,Se zice ai anumite persoane, după ce au încercat acest leac suveran, se întorc fără să se fi îndreptat cumva... Dumnezeu n-a dat această putere viţei noastre regale într-un chip atît de absolut încît să nu mai păstreze frînele în propriile lui mîini, ca să le slăbească ori să le strîngă după bunul său plac". La urma urmei, apostolii înşişi nu primiseră de la Hristos darul de a uşura suferinţele bolilor „în aşa fel încît acel dar să le stea totdeauna la dispoziţie, ci numai ca să fie împărţit de ei după cum Donatorul judeca a fi bine"². Noi ne facem astăzi despre miracol o idee intransigentă. Se pare că din moment ce un individ se bucură de o putere supranaturală, el trebuie să fie capabil s-o exercite mereu. Epocile de credinţă, pentru care asemenea manifestări făceau parte din cadrul familiar al existenţei, gîndeau cu mai multă naivitate despre ele şi nu pretindeau din partea taumaturgilor, vii sau morţi, sfinţi sau regi, o eficacitate mereu constantă.

Iar dacă, de altfel, bolnavul în cazul căruia miracolul dăduse greş, era destul de prost crescut ca să se plîngă, apărătorii regalităţii n-aveau nici o dificultate să-i răspundă. I se replica, de exemplu, aşa cum spun Browne în Anglia³ şi canonicul Regnault în Franţa, că îi lipsise credinţa, acea credinţă care, după cum scria Regnault, a fost „dintotdeauna o înclinare spre tratamentele miraculoase'"¹. Sau se conchidea că a fost o greşeală de diagnostic. Sub Carol al VUI-lea, un biet nenorocit, pe nume Jean l'Escart, a cerut să fie atins de suveran la Toulouse şi nu s-a vindecat. Mai tîrziu, sfîntul Francois de Paule l-a scăpat de boală, sfătuindu-l să treacă la anumite practici cucernice şi la o fiertură de ierburi. Mărturia lui Jean a fost culeasă cu prilejul canonizării sfîntului; se pare că a admis el singur câ, dacă îl rugase în zadar pe principe, motivul era că nu suferea de afecţiunea care ar fi trebuit⁵. La urma urmelor, boala regală era aceea pe care o alina regele.

Astfel, „mîna sacră" a „principilor medici" nu era întotdeauna norocoasă. E supărător că nu putem de obicei să stabilim raportul numeric al eşecurilor

1. Ies miraculeux effects, pp. 70 la 73. Citate biblice: Naaman Sirianul, Luca IV, 27; scăldătoarea probatică din Vitezda, Ioan V, 4.

2. Some important points of primitive cbristianity maintained and defended in several sermons... Oxford 1816, p. 136: „And yet they say some of those diseased persons return from that sovereign remedy re infecta, without any cure done upon them... God hath not given this gift of healing so absolutely to our royal line, but he still keeps the reins of it in his own hand, to let them loose, or restrain them, as he pleaseth". Iar la p. 134, despre Sf. Pavel şi apostoli, care primiseră de la Hristos darul de vindecare „as not to be at their own absolute disposal, but to be dispensed by them, as the Giver should think fit". A se vedea de asemenea şi ce spune Regnault, Dissertation historique, 1722, p. 3: „Ştiu bine că nu toţi bolnavii sînt vindecaţi: mărturisim de aceea câ Regii noştri nu au mai multă putere decît Profeţii şi Apostolii, care nu-i vindecau pe toţi bolnavii ce le implorau ajutorul".

3. Adenochoiradelogia, p. 111: „Thus every unbelieving Man may rest satisfied, that without he brings Faith enough with him, and in him, that His Majesty hath Virtue enough in His Touch to Heal him, his expectation will not be answered".

4. Dissertation, p. 4. Cf. cuvintele Monseniorului Gousset, arhiepiscop de Reims, raportate de baronul de Damas, Memoires, II, p. 306: „Vindecările acestea trebuie considerate ca nişte graţii privilegiate... ce depind în acelaşi timp şi de credinţa regelui care atinge, şi de credinţa bolnavului atins". Aceeaşi explicaţie o dădeau fidelii Sf. Hubert din Ardenne, şi o dau probabil şi astăzi încă, pentru a motiva faptul că unii bolnavi, în pofida unui pelerinaj la mormîntul sfîntului, mor totuşi de turbare: Gaidoz, La rage et Saint Hubert, p. 88.

5. AA. SS. aprilis, I, p. 155, nr. 36.

CUM A FOST POSIBILĂ CREDINŢA ÎN MIRACOLUL REGAL

295

faţă de succese. Certificatele întocmite după încoronarea lui Ludovic al XVI-lea au fost făcute cu totul la întîmplare, fără vreun plan de ansamblu. După încoronarea lui Carol al X-lea, s-a încercat un efort mai bine coordonat. Surorile de la Azilul Saint-Marcoul, bine intenţionate, dar poate imprudente, au pus la cale să-i urmărească pe bolnavi şi să adune informaţii despre soarta lor. Fuseseră atinse cam 120 pînă la 130 de persoane. S-au strîns cu totul opt cazuri de vindecare şi, chiar şi aşa, trei dintre ele nu sînt cunoscute decît printr-o mărturie destul de nesigură. Cifra e atît de redusă încît ne vine greu să credem că ea corespunde proporţiei obişnuite. Greşeala călugăriţelor a fost neîndoielnic aceea că s-au grăbit. Primele cinci cazuri, singurele sigure, au fost constatate în cele trei luni şi jumătate ce au urmat ceremoniei; după aceasta, se pare că nu s-a mai continuat ancheta. Ar fi trebuit să persevereze. Dacă s-ar fi continuat observarea celor supuşi miracolului din 31 mai 1825, s-ar mai fi notat printre ei, după toate probabilităţile, şi alte vindecări¹. în această chestiune, răbdarea era regula foarte înţeleaptă a secolelor cu adevărat credincioase.

într-adevăr, să nu ne închipuim că s-ar fi cerut vreodată vreun succes imediat după atingere. Nimeni nu se aştepta cîtuşi de puţin să vadă plăgile cicatrizîndu-se brusc sau tumorile să se dezumfle sub contactul miraculos. Hagiografii atribuiau un asemenea triumf subit lui Eduard Confesorul. Mai aproape de noi, se povestea ceva asemănător despre Carol I; o tînără fată, al cărei ochi stîng, atins de scrofule, încetase să mai vadă, după ce s-a lăsat atinsă, şi-a recăpătat pe loc folosinţa - de altfel încă destul de imperfectă — a acestui organ². în viaţa de toate zilele însă, nimeni nu pretindea o asemenea promptitudine. Oamenii se socoteau satisfăcuţi dacă alinarea se petrecea după un timp - şi chiar după unul destul de îndelungat - de la îndeplinirea ritului. Iată de ce istoricul englez Fuller, care nu era decît un partizan foarte lipsit de căldură al regalităţii taumaturgice, nu vedea în puterea vindecătoare a suveranilor decît un miracol „parţial": „căci un miracol complet operează pe loc şi în mod perfect, pe cînd acest tratament nu procedează, în general, decît treptat şi puţin cîte puţin"³. însă Fuller era

1. Cinci cazuri de vindecare au fost constatate printr-un proces-verbal cu data de 8 octombrie 1825, stabilit sub o dublă formă: mai întîi, atestarea din partea călugăriţelor de la Saint-Marcoul, apoi, atestarea unui medic, Dr. Noel: Ami de la Religion, 9 noiembrie 1825; reprodus de Cerf, Du toucher des ecrouelles, p. 246. în 1827, o călugăriţă — intrată de altfel în azil abia în 1826 — a depus mărturie despre alte trei cazuri pe care ea le cunoscuse; Marquigny, L'attoucbement du roi de France guerissait-il des ecrouelles ? p. 389, n. 1. Toate cele cinci vindecări constatate în 1825 au în vedere nişte copii. Or, fuseseră atinşi şi adulţii. Surorile nu i-au putut oare urmări ? Ar fi un alt motiv să nu considerăm statistica aceasta corespunzătoare proporţiei obişnuite. In 1853, baronul de Damas, care nu cunoştea decît cele cinci cazuri, scria: „Maica superioară a azilului crede că numărul lor a fost mai mare, dar câ s-a neglijat constatarea faptului". Nu ştiu de unde a luat L. Aubineau, Nolicesur M. Desgenettes, p. 15, că „primii unsprezece bolnavi atinşi de rege s-au însănătoşit¹'.

2. Pentru Eduard Confesorul, textele citate mai sus, p. 102, n. 4. Pentru Carol I, fragmentul din jurnalul lui Oudert, citat de Edward Walford, Old and new London, III, Londra nedatat, p. 352.

3. în a sa Churcb History of Britain, apărută în 1655, Fuller se exprimase cu oarecare lipsă de elan în privinţa miracolului - era pe vremea Iui Cromwell: „Others ascribe it to the power of fancy and an exalted imagination" (fol. 145). El a fost violent atacat asupra acestui punct ca şi asupra multor altora de Peter Heylin, Examen historicum or a discovery and examination of the tnistakes... in some modern histories, pet. in-8°, Londra 1659. într-o replică intitulată The appeal of injured Innocence, in-4°, Londra 1659, Fuller a răspuns în termenii următori: „though I

296

REGII TAUMATURGI

cel puţin un semi-sceptic. Adevăraţii fideli se arătau mai puţin susceptibili. Pelerinii de la Corbeny nu se abţineau să aducă mulţumirile lor Sfîntului Marcoul, chiar atunci cînd se vindecau doar la un anumit timp după acel „voiage" [-pelerinaj]. Scrofuloşii atinşi de principe se considerau obiectul unui miracol dacă survenea vindecarea, indiferent în ce moment ar fi venit. Sub Ludovic al XV-lea, d'Argenson credea că este curtenitor semnalînd celui în drept un rezultat obţinut după trei luni. Medicul Elisabetei, William Clowes, a relatat cuprins de admiraţie povestea unui bolnav scutit de suferinţe la cinci luni după ce fusese atins de regină¹. S-a putut citi mai sus scrisoarea emoţionantă pe care a redactat-o, în bucuria inimii lui de tată, un senior englez, Lord Poulett, a cărui fiică fusese de curînd atinsă şi, credea el, vindecată de Carol I: „sănătatea ei", se spunea despre fata supusă miracolului, „se îmbunătăţeşte pe zi ce trece". înseamnă aşadar că sănătatea aceasta atît de preţioasă nu se restabilise încă, pînă atunci, pe deplin. Putem presupune, dacă vrem, că în cele din urmă fata s-a însănătoşit complet. Dar, luînd lucrurile în sensul lor cel mai bun, şi în acest caz, ca şi în atîtea altele, influenţa atingerii auguste nu s-a făcut simţită, după remarca lui Fuller, decît „treptat şi puţin cîte puţin". Această acţiune supranaturală nu era de obicei, atunci cînd avea loc, decît o acţiune cu întîrziere.

Desigur că uneori efectul produs rămînea doar parţial. Se pare că lumea accepta fără să murmure jumătăţile de succes, care nu erau, la drept vorbind, decît nişte succese aparente. La 25 martie 1669, doi medici din Auray, în Bretagne, eliberau fără să clipească un certificat de vindecare unui om care, suferind de mai multe ulcere scrofuloase, ceruse să fie atins de rege, iar după aceea, printr-un surplus de precauţie, se dusese în pelerinaj la Saint-Marcoul din Corbeny; după care, toate ulcerele lui dispăruseră - în afară de unul². într-un asemenea caz, ştiinţa modernă ar spune: anumite manifestări ale bolii au cedat, nu însă şi boala; ea e mereu prezentă, gata să se mute în alte puncte. Mai erau apoi şi recidivele, de care de asemenea nu se pare ca lumea să se fi mirat sau scandalizat prea mult. în 1654, o femeie, pe nume Jeanne Bugain, a fost atinsă de Ludovic al XIV-lea, a doua zi după încoronare şi miruire; ea „a căpătat astfel o uşurare"; ulterior, boala a revenit şi n-a dispărut definitiv decît după un pelerinaj la Corbeny. Un certificat alcătuit de preotul satului a constatat aceste fapte³. Preotul de ţară care l-a redactat nu-şi închipuia desigur că dintr-un astfel de certificat s-ar fi putut trage concluzii lipsite de respect pentru monarh. O credinţă solidă nu se zguduie cu uşurinţă. L-am amintit deja mai sus pe acel Christophe

conceive fancy may much conduce in Adultis, thereunto, yet I believe it partly Miraculous... I say partly, because a complete Miracle is done presently and perfectly, whereas this cure is generally advanced by Degree and some Dayes interposed". Deja în 1610, Th. Morton - anglican şi bun regalist, dar cu o tendinţă pe care azi am califica-o Low Church - în lucrarea sa intitulată A catholike appeale for protestants, in-4°, Londra, p. 428, refuza să considere vindecările regale ca fiind propriu-zis miraculoase: 1° pentru că nu sînt instantanee; 2" pentru că atingerea era deseori urmată de un tratament medical. După baronul de Damas (Memoires, II, p. 306), Monseniorul Gousset, arhiepiscop de Reims, nu considera nici el că vindecările ar fi constituit un miracol, în sensul strict al cuvîntului; dar, pentru un motiv diferit: pentru că în faptul că scrofulele se vindecă nu se găseşte nimic „contrar legilor generale ce guvernează lumea". De altfel, baronul de Damas, informat de arhiepiscop, ştia bine că „vindecările nu sînt deloc instantanee". (Ibid., aceeaşi p.)

1. Text citat de Crawfurd, King's Evil, p. 77.

2. Arhivele din Reims, fondul Saint-Remi, pachetul 223, inform., nr. 7.

3. Arhivele din Reims, fondul Saint-Remi, pachetul 223. nr. 11 (29 aprilie 1658).

CUM A FOST POSIBILA CREDINŢA ÎN MIRACOLUL REGAL