Romania curtea de apel constanţA

25. Cerere plată drepturi salariale rezultate din contractul de ambarcare. Excepţia necompetenţei generale a instanţei române în soluţionarea cauzei. Incidenţa art. 18 şi 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/22.12.2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Competenţa în materia contractelor individuale de muncă este reglementată prin secţiunea 5, art. 18, 19, 20 din Regulamentul (CE) nr. 44/22.12.2000 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Prin art.18 alin.(1) din Regulament se prevede că: „în materia contractelor individuale de muncă, competenţa se determină în conformitate cu dispoziţiile din prezenta secţiune, fără a se aduce atingere art.4 şi art.5 punctul 5 – alin.(2) : Dacă un angajat încheie un contract individual de muncă cu un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru însă are o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul uneia dintre statele membre, se consideră în cazul contestaţiilor privind exploatarea sucursalei, agenţiei sau unităţii, că angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.

Art.19 din Regulament stipulează că: „un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie:

1) înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliul sau

2) în alt stat membru:

a) înaintea instanţelor din locul în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea sau

b) dacă angajatul nu-şi desfăşoară sau nu şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea pe teritoriul aceleaşi ţări, înaintea instanţelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.

Art.20 din Regulament prevede următoarele:

alin. 1) Acţiunea angajatorului poate fi introdusă decât înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul îşi are domiciliul;

alin. 2) Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizată cu cerere iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune.
Art. 18, 19, 20 din Regulamentul (CE) nr. 44/2000
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr.2651/118/2010, reclamantul G.I., în contradictoriu cu pârâta O.B. GMBH & CO.KG, a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale datorate, în sumă de 13 425 $.

În motivarea cererii se arată că reclamantul a fost angajat al pârâtei, în baza contractului individual de muncă din data de 29.06.2009, în funcţia de comandant al navei P. Reclamantul susţine că şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale, dar angajatorul nu i-a achitat toate drepturile băneşti, rămânând un rest de plată în sumă de 13 425 $, reprezentând drepturi salariale pentru lunile octombrie şi noiembrie 2009.

În motivare se mai arată că pentru luna noiembrie suma datorată este de 6525,24 $, iar pentru luna octombrie suma este de 6900$.

Pârâta, legal citată, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei instanţelor din România, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. În motivare se susţine că angajatorul nu datorează sumele solicitate cu titlu de salariu, invocând art.13 alin 1 pct.7 şi alin 2 din contractul de angajare, care prevăd că în cazul unei delapidări, a unor daune provocate prin fraudă de către un membru de echipaj, angajatorul este îndrept a reţine orice sume datorate angajatului în vederea recuperării prejudiciului creat.

Prin întâmpinare se susţine că la data de 20.08.2009, reclamantul, în calitate de comandant, a primit ordin să alimenteze nava P. cu 1000 tone de combustibil, iar acesta – după ce a consultat opinia şefului mecanic, care a apreciat că doar o cantitate de 750 tone mai poate fi încărcată – a comandat totuşi încărcarea a 1000 tone de combustibil. Ulterior, nava a continuat voiajul spre America de Sud, unde a trebuit să se alimenteze din nou pentru a ajunge în siguranţă la destinaţie. Pe drum reclamantul a informat societatea pârâtă că nu-i ajunge combustibilul de la bord, astfel încât nava a trebuit să devieze de la cursul firesc, pentru a se aproviziona cu 300 tone de combustibil.

Pârâta a dispus o anchetă cu privire la alimentările cu combustibil, ca urmare a faptului că s-au creat suspiciuni faţă de modul în care reclamantul gestionează nava aflată sub comanda sa, care a generat cheltuieli suplimentare. Pârâta apreciază că reclamantul a creat o pagubă în valoare de 238 041,24 USD, în patrimoniul său, ca urmare a acţiunilor sale frauduloase.

Pârâta a formulat şi o cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 238 041,24 USD, în temeiul disp.art.969 şi urm. din Codul civil.

Ulterior, pârâta a formulat o cerere prin care aduce la cunoştinţa instanţei că îşi micşorează câtimea obiectului cererii reconvenţionale la suma de 30.795,54 USD, în echivalentul monedei naţionale, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a devierii navei de la cursul de destinaţie. În motivare se susţine că există dificultăţi de probaţiune, fiind vorba despre o cauză cu elemente de extraneitate, precum şi faptul că pretenţiile pârâtei fac obiectul unei cercetări penale, pe rolul parchetului din Hamburg.

Asupra excepţiei de necompetenţă a instanţei

Instanţa a pronunţat încheierea din data de 21.06.2010, prin care a respins, ca nefondată, excepţia necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea cauzei, excepţie invocată de pârâtă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.19 din Legea nr.187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene  „(1) Un angajator nu poate introduce acţiuni decât la instanţele de pe teritoriul României sau ale statului membru în care angajatul îşi are domiciliul.

    (2) Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului angajatorului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa la care, în conformitate cu prezenta secţiune, acţiunea iniţială este în curs.”

În cauză, pârâta a formulat cerere reconvenţională, a cărei soluţionare este de competenţa exclusivă a instanţelor române, respectiv a Tribunalului Constanţa, potrivit art.284 din Codul muncii, cerere reconvenţională ce a fost introdusă la instanţa la care acţiunea iniţială este în curs.

Dispoziţiile legale sunt aplicabile întrucât ţările în care părţile îşi au sediul, respectiv domiciliul sunt state membre ale Uniunii Europene.

În cauză au fost administrate: proba cu înscrisuri şi cu interogatoriul reclamantului.

Prin sentinţa civilă nr.2961 din data de 17 mai 2011, pronunţată în dosarul civil nr.2651/118/2010, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea principală formulată de reclamantul G.I. în contradictoriu cu pârâta reconvenientă O.B. GMBH & CO KG.

A obligat pârâta, către reclamant, la plata drepturilor salariale cuvenite pentru perioada octombrie – noiembrie 2009, în cuantum de13.425 $ şi a respins ca nefondată, cererea reconvenţională.

În temeiul dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei, în favoarea reclamantului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Asupra acţiunii principale

Conform contractului de angajare încheiat între părţi la data de 29.06.2009, reclamantul a fost angajat pentru o perioada de 5 +/- 1 luni, în funcţia de comandant, cu un salariu lunar de 7134 USD.

Potrivit dispoziţiilor din art.11 al acestui contract, raportul de muncă încetează la iniţiativa angajatorului în cazul în care comandantul îşi neglijează constant îndatoririle, comite o infracţiune, prejudiciază cu bună ştiinţa proprietatea angajatorului sau marfa de la bordul navei; comandantul este răspunzător a acoperi cheltuielile generate de acestea, iar angajatorul poate reţine/confisca salarii neplătite în vederea acoperirii prejudiciului creat.

Prin răspunsurile date la interogatoriul formulat de către pârâtă, reclamantul recunoaşte că alimentarea navei cu combustibil nu este sarcina sa şi a dispus alimentarea la solicitarea şefului mecanic şi ca urmare a calculelor efectuate de către acesta. De asemenea, reclamantul recunoaşte că a avut suspiciuni cu privire la sinceritatea raportărilor date de şeful mecanic şi a informat proprietarul navei, care a dispus devierea de la cursul firesc.

Poziţia procesuală a pârâtei a fost de recunoaştere a faptului că nu a efectuat plata restului de drepturi salariale către reclamant, prevalându-se de prevederile contractuale invocate, apreciind că în această modalitate prejudiciul pe care susţine că reclamantul l-a creat, poate fi parţial acoperit.

Dispoziţiile art. 39 din Codul muncii prevăd că salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă. Potrivit art.154 alin.2 „pentru munca prestată in baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat in bani.”

Modalitatea de plată a salariului este stabilită prin dispoziţiile art. 161 alin.1 din legea nr.53/2003 in sensul că acesta se plăteşte in bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită in contractul individual de muncă, in contractul colectiv de muncă aplicabil sau in regulamentul intern, după caz.

În temeiul art.163 alin.1 din acelaşi act normativ executarea obligaţiei de plată a salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată sau prin orice alte documente justificative.

Deşi, potrivit art.287 din Legea nr.53/2003 in conflictele de muncă sarcina probei incumbă angajatorului, se constata ca pârâta nu a făcut dovada achitării efective a tuturor drepturilor salariale cuvenite reclamantului pentru perioada de referinţă prin documente justificative. De altfel, aşa cum s-a menţionat, pârâta recunoaşte că datorează o diferenţă de drepturi băneşti de natură salarială, către reclamant.

În aceste condiţii, instanţa constată că reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia de a presta muncă, justificând astfel remunerarea potrivit textelor de lege enunţate.

În raport de considerentele expuse, instanţa a admis acţiunea reclamantului, iar pârâta va fi obligată la plata drepturilor salariale, aferente perioadei solicitate de reclamant.

Asupra cererii reconvenţionale

Din probele administrate în cauză, instanţa a constatat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impuse prin dispoziţiile art.11 din contractul de angajare încheiat între părţi la data de 29.06.2009, invocate de către pârâta reconvenientă.

Astfel, nu s-a dovedit că reclamantul, în calitate de comandant, şi-a neglijează constant îndatoririle, atâta timp cât, pe de o parte, atribuţiile legate de aprovizionarea navei şi completarea documentelor de aprovizionare sunt în sarcina şefului mecanic, iar dispoziţia de deviere a navei de la cursul stabilit iniţial a fost dată de către compania angajatoare, iar pe de altă parte, reclamantul a dispus aprovizionarea navei ca urmare a verificărilor şi cererii făcute de către şeful mecanic.

În acelaşi timp nu s-a făcut dovada comiterii unei infracţiuni de către reclamant, acţiune care trebuie constatată de către o instanţă penală specializată, pentru a se putea stabili cu certitudine că reclamantul este cel care a prejudiciat cu bună ştiinţa proprietatea angajatorului sau marfa de la bordul navei.

În consecinţă, s-a constatat că nu sunt incidente în prezenta cauză dispoziţiile contractuale care permit angajatorului să refuze plata drepturilor de natură salarială, în vederea acoperirii eventualului prejudiciului creat de către angajatul său.

Având în vedere aceste considerente, instanţa a respins cererea reconvenţională, întrucât nu este fondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta O.B. GMBH & Co.KG.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:

1. În conformitate cu dispoziţiile art.304 pct.3 modificat Cod procedură civilă, apreciază că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Tribunalul Constanţa, Secţia Civilă (ca de altfel orice altă instanţă din România), nu era competent a soluţiona cauza, pentru motivele invocate de pârâtă încă de la primul termen de judecată în fond, în susţinerea excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române, raportată la situaţia de fapt relevată în dosar.

Astfel cum a mai arătat, apreciază că legea aplicabilă contractului de angajare încheiat între pârâtă, ca angajator (operator al navei P.) şi reclamantul G.I. (comandant al navei menţionate) nu este legea română, ci legea germană, contractul fiind încheiat la data de 29.06.2009 la Hamburg, Germania.

În cazul de faţă, conform dispoziţiilor art.102 lit.”b” din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, apreciază că legea aplicabilă contractului de angajare a numitului G.I. este cea germană, sediul pârâtei, ca angajator, fiind în Hamburg, Germania, dat fiind şi faptul că reclamantul, în calitate de comandant al navei P. (Pav.Liberia).

Privitor la legea germană, aceasta stabileşte competenţa instanţelor de la sediul angajatorului, adică al pârâtei, în soluţionarea unui conflict de muncă având un obiect patrimonial (art.17 alin.1 coroborat cu paragraful 29 alin.1 din Codul german de procedură civilă – ZPO: ”jurisdicţia generală în cazul municipalităţilor, corporaţiilor, companiilor, cooperativelor, asociaţiilor, fundaţiilor şi instituţiilor ce pot sta în justiţie, este determinată de sediul lor principal. Sediul este, cu excepţia unor prevederi contrare, acolo unde se efectuează administrarea lor”).

Instanţa de fond, trecând peste motivele de mai sus, dar şi peste argumentele în apărare prezentate de către reclamant, în mod vădit nefondate (se susţinea competenţa instanţelor române, determinată de sediul societăţii de crewing/recrutare prin intermediul căreia reclamantul a fost angajat de pârâtă), a soluţionat în mod greşit excepţia acesteia, respingând-o ca nefondată prin încheierea de şedinţă din data de 21.06.2010, pe considerentul prevederilor art.19 din Legea nr.187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene. Acestea dispun că: „1) Un angajator nu poate introduce acţiuni decât la instanţele de pe teritoriul României sau ale statului membru în care angajatorul îşi are domiciliul; 2) Dispoziţiile prezentei acţiuni nu aduc atingere dreptului angajatorului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa la care, în conformitate cu prezenta secţiune, acţiunea iniţială este în curs”.

În primul rând, Legea nr.187/2003, pe a cărei prevederi se sprijină analiza sa, nu mai era în vigoare la data introducerii acţiunii şi a pronunţării soluţiei privind excepţia necompetenţei generale ale instanţelor din România. Acest act normativ a fost abrogat în mod expres prin O.U.G.nr.119/28.12.2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană.

În al doilea rând, chiar raportat la aceste norme abrogate, analiza nu este corectă. Nu se poate aprecia asupra competenţei judecătoreşti în soluţionarea cauzei, pornind de la competenţa privind cererea reconvenţională, consecinţă a demersului iniţiator, acţiunea principală formulată de reclamantul G.I.

În atari condiţii (abrogarea reglementărilor avute în vedere de instanţa de fond, şi incorectitudinea interpretărilor sale), apreciază că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.102 lit.”b” din Legea nr.105/1992, potrivit căreia unui contract individual de muncă cu elemente de extraneitate (în cazul pârâtei, naţionalitatea angajatorului), i se va aplica legea statului pe al cărui teritoriu se află sediul întreprinderii angajatoare, dacă acesta îşi îndeplineşte munca în mai multe state (n.n. performând voiaje internaţionale la bordul unei nave maritime arborând un alt pavilion). De asemenea, cele mai puternice legături ale contractului de muncă, în cazul pârâtei, se creează în Germania şi nu cu un alt stat.

În consecinţă, legea aplicabilă fiind cea germană, trebuie urmate prevederile acesteia, care dispus, astfel cum a arătat, că litigiile de muncă se soluţionează de instanţa de la sediul angajatorului – în cazul pârâtei, Tribunalul civil din Hamburg.

2. Pe fondul cauzei, consideră că instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, motivul de recurs circumscriindu-se dispoziţiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Astfel cum a arătat pe parcursul judecăţii în prima fază judiciară, pârâta s-a opus în mod nejustificat plăţii către reclamant a sumei pretinse cu titlu de salarii restante aferente perioadei de îmbarcare octombrie-noiembrie 2009, invocând excepţia neexecutării contractului de angajare/înrolare perfectat de părţi, în temeiul clauzelor sale care îndrituiesc pârâta, în calitatea sa de angajator, să reţină din salariul datorat angajatului (în speţă G.I., comandant al M/N P.) orice sume de bani destinate acoperirii unor prejudicii pe care acesta le-a cauzat angajatorului prin fraudă.

Concret, pârâta precizează că a comandat şi achiesat la plata unei cantităţi de 1000 tone păcură în timpul escalei din Portul Fujairah, în condiţiile în care cunoştea faptul că în tancurile navei nu pot intra decât 750 tone, compania plătind astfel un surplus fictiv, de 250 tone, înţelegându-se sub acest aspect atât cu şeful mecanic Y.S.A., cât şi cu reprezentantul companiei greceşti de livrare a combustibilului – A.M.P. LLC. Mai mult, ulterior, în plin marş, a permis ca nava de sub comanda sa să rămână în mod periculos aproape fără combustibil, punându-se astfel în iminentă primejdie nava, prin mobilitate şi astfel starea sa de navigabilitate, echipajul şi marfa transportată, impunându-se astfel o deviere de la curs, în vederea aprovizionării urgente cu combustibil.

Toate aceste fapte, odată cunoscute de către pârâtă, au generat în continuare pierderi însemnate, prin cheltuielile antamate cu anchetarea firească a cazului.

În mod cu totul incorect se apără reclamantul, declarând că nu el, ci şeful mecanic răspunde de situaţia combustibilului de la bord, de urmărirea consumului şi solicitarea necesarului de păcură, numitul Y. fiind blamabil pentru cele întâmplate.

Potrivit regulamentelor maritime internaţionale general acceptate, a bunei practici marinăreşti şi de ce nu, a tuturor studiilor avute de numitul Gheorghe Ilie, în baza cărora a ajuns la funcţia actuală, comandantul navei este răspunzător a tot ceea ce se întâmplă cu nava sub comanda sa, fiind cel în ultimă instanţă responsabil în faţa armatorului pentru faptele prejudiciabile săvârşite atât de sine, cât şi de membrii echipajului din subordine.

Din întregul probatoriu administrat în cauză, din declaraţia şefului mecanic Y., şi în special din declaraţia olografă a lui G.I., precum şi în răspunsul său din interogatoriu, rezultă fără dubiu, în accepţiunea pârâtei, neglijenţa, ba chiar reaua credinţă cu care actualul reclamant şi-a îndeplinit funcţia de comandant al navei Palawan, consecinţele acţinilor/inacţiunilor sale fiind extrem de prejudiciabile pentru pârâtă.

Prin întâmpinarea formulată, reclamantul G.I. a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile recurate, având în vedere următoarele:

1. În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea cauzei, solicită respingerea acesteia pentru următoarele motive:

Conform prevederilor art.149 alin.1 pct.2 din Legea 105/1992 „Instanţele judecătoreşti române sunt competente dacă (…) sediul pârâtului, persoană juridică, se află în România; în sensul prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România şi în cazul în care are pe teritoriul ţării o filială, o sucursală, o agenţie sau o reprezentanţă”.

În situaţia de faţă, agenţia de angajare personal a intimatei se află în România. Aceasta este F.S.S. SRL, Bdul E. nr.3, Constanţa, condiţiile prevăzute de art.149 alin.1 pct.2 din Legea 105/1992 fiind astfel îndeplinite, competenţa instanţelor judecătoreşti române fiind atrasă în cauză.

Legea germană nu are nicio relevanţă în prezenta cauză, având în vedere faptul că reclamantul este cetăţean român, cu domiciliul în România, prevederile Convenţiilor internaţionale în materie invocate mai sus precum şi prevederile Legii nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat având deplină aplicabilitate.

2. În ceea ce priveşte fondul cauzei, solicită a se observa faptul că instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea formulată de reclamant şi a dispus obligarea acestora la plata drepturilor salariale cuvenite pentru perioada octombrie-noiembrie 2009, în cuantum de 13.425 USD, la plata cheltuielilor de judecată şi a respins cererea reconvenţională formulată de recurentă.

În temeiul art.39 din Codul muncii salariatul are „dreptul la salarizare pentru munca depusă” iar în temeiul art. 40 alin.2 angajatorul are obligaţia „să acorde salariatului toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă”.

Reclamantul precizează că, iniţial, societatea pârâtă printr-o cerere reconvenţională a solicitat obligarea sa la plata sumei de 238.041 USD ce reprezintă un prejudiciu creat prin comportament fraudulos avut în calitatea sa de comandant al navei Palawan, acuzaţii nefondate şi care nu au putut fi probate. Ulterior, realizând că nu intră în atribuţiunile comandantului operaţiunea de aprovizionare cu combustibil şi că nu-şi pot întemeia cererea nici măcar pe neglijenţă darămite pe fraudă, reconvenienţii au renunţat la pretenţia reprezentând contravaloarea combustibilului, aceştia limitându-şi pretenţiile solicitate prin cererea reconvenţională la suma de 30.795,54 USD.

Societatea pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, prezintă anumite aspecte, total eronate, cu privire la situaţia de fapt de la bordul navei Palawan, motivând prin acestea tocmai neplata drepturilor salariale cuvenite.

Precizează expres că, comandantul navei nu poate dispune aprovizionarea navei cu combustibil, solicitarea de aprovizionare fiind transmisă companiei ca urmare a verificărilor şi cererii făcute de şeful mecanic, precum şi că doar compania decide şi este răspunzătoare de devierea navei către Portul Victoria pentru realimentare, comandantul doar executând ordinele primite de la companie. O eventuală culpă la alimentarea navei cu combustibil, dacă există, aparţine şefului mecanic al navei şi nu comandantului acesteia, în condiţiile în care singurul responsabil pentru alimentarea navei cu combustibil este şeful mecanic. Reclamantul nu a semnat nici un document în acest sens, neavând nici un fel de atribuţie în primirea şi gestionarea combustibilului de la bordul navei.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele considerente:

Între reclamantul G.I. şi pârâta O.B. GMBH & Co.KG, cu sediul în Hamburg, G.E. 227, 22767, s-a încheiat un contract de angajare la data de 29.06.2009 pentru funcţia de comandant, stabilindu-se un salariu lunar de 7134 USD.

Prin cererea formulată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 13.425 USD, reprezentând drepturi salariale.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantului I.G. la plata sumei de 238.041,24 USD, reprezentând prejudiciu creat angajatorului prin fapta salariatului.

Recurenta pârâtă a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţei române în soluţionarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art.102 lit.”b” din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, sediul pârâtei fiind în Hamburg – Germania.

Cu privire la excepţia invocată, reclamantul a arătat că în conformitate cu prevederile art.148 al.1 pct.2 din Legea nr.10571992, instanţele judecătoreşti române sunt competente dacă sediul pârâtului persoană juridică se află în România. În sensul prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România şi în cazul în care are pe teritoriul ţării, o filială, o sucursală, o agenţie sau o reprezentantă. În situaţia de faţă, agenţia de angajare personal respectiv F.S.S. SRL, se află în România (Constanţa), fiind atrasă competenţa instanţelor româneşti.

La termenul de judecată din 06.12.2011, curtea a pus în discuţia părţilor, incidenţa prevederilor art.18 şi art.19 din Regulamentul (CE) nr.44/22.12.2000 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Reclamantul a arătat că prevederile puse în discuţie de curte ar atrage tot competenţa instanţei române, întrucât potrivit art.18 şi 19 din Regulament, întreprinderea care l-a angajat pe reclamant se află în România.

Pârâta a apreciat că în lumina prevederilor Regulamentului (CE) nr.44/2000 (art.19 al.2, pct.b), instanţa competentă este cea din locul situării sediului angajatorului, adică instanţa din Hamburg – Germania şi nu Tribunalul Constanţa.

Cu privire la excepţia necompetenţei generale a instanţei române invocată de către recurenta pârâtă, curtea a apreciat că aceasta este fondată pentru următoarele considerente:

Competenţa în materia contractelor individuale de muncă este reglementată prin secţiunea 5, art.18, 19, 20 din Regulamentul (CE) nr. 44/22.12.2000 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Prin art.18 al.(1) din Regulament se prevede că: „în materia contractelor individuale de muncă, competenţa se determină în conformitate cu dispoziţiile din prezenta secţiune, fără a se aduce atingere art.4 şi art.5 punctul 5 – alin.(2) : Dacă un angajat încheie un contract individual de muncă cu un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru însă are o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul uneia dintre statele membre, se consideră în cazul contestaţiilor privind exploatarea sucursalei, agenţiei sau unităţii, că angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.

Art.19 din Regulament stipulează că: „un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie:

1) înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliul sau

2) în alt stat membru:

a) înaintea instanţelor din locul în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea sau

b) dacă angajatul nu-şi desfăşoară sau nu şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea pe teritoriul aceleaşi ţări, înaintea instanţelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.

Art.20 din Regulament prevede următoarele:

alin. 1) Acţiunea angajatorului poate fi introdusă decât înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul îşi are domiciliul;

alin. 2) Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizată cu cerere iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune.

Având în vedere faptul că reclamantul nu şi-a desfăşurat activitatea în România iar angajatorul nu are sediul în România şi nicio sucursală, agenţie sau unitate pe teritoriul Statului român, în cauză sunt incidente prevederile art.19 al.2 lit.”b” din Regulament.

Prin urmare, în lumina prevederilor Regulamentului nr. 44/22.12.2000, instanţa competentă este cea din locul situării angajatorului, adică instanţa din Hamburg – Germania.

Nu poate fi primită susţinerea reclamantului că angajatorul are o sucursală, agenţie sau unitate pe teritoriul României, întrucât agenţia de crewing prin intermediul căreia reclamantul a fost angajat nu are caracterul unei sucursale, agenţii sau unităţi care aparţine angajatorului.

Recurenta pârâtă nu are nici un dezmembrământ societar în România, filială, sucursală, agenţie, astfel cum sunt definite prin legea nr.31/1990 republicată.

S.C. „F.S.A.” SRL nu este un dezmembrământ al recurentei pârâte ci o simplă societate de crewing, de plasare a forţei de muncă, fiind un simplu intermediar în procesul de recrutare personal, societate care nu este nici măcar co-semnatară a contractului de angajare, fiind un terţ faţă de acest contract.

În plus, din contractul de angajare rezultă că plata salariului se făcea prin virament, banii intrând direct în contul salariatului (art.5). Firma de crewing primea doar un comision pentru plasarea forţei de muncă.

De asemenea, nu poate fi reţinută susţinerea reclamantului că în cauză sunt aplicabile prevederile art.20 alin.(1) din Regulament întrucât acţiunea principală a fost formulată de salariat, nu de către angajator, iar cererea reconvenţională este de competenţa instanţei competente să soluţioneze cererea principală, astfel cum rezultă din alin.(2) al aceluiaşi articol.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului de a solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra interpretării noţiunii de întreprindere, din cuprinsul art.19 al.1 pct.2 lit.”b” din Regulament, această cerere a fost formulată abia prin concluziile scrise, după rămânerea în pronunţare, moment la care nu mai puteau fi formulate cereri noi.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.312 al.6 Cod procedură civilă, curtea a admis recursul formulat şi a modificat în tot sentinţa recurată în sensul respingerii cererii principale şi reconvenţionale ca inadmisibile.

Decizia civilă nr. 786/CM/19.12.2011

Dosar nr. 2651/118/2010

Judecător redactor Jelena Zalman