Războiul nevăzut

China l-a refuzat pe Ceauşescu în sprijinirea Israelului

Am văzut în capitolul anterior că până şi preşedintele Iugosla­vi­ei, Iosip Broz Tito, care era cunoscut pentru părerile contrare lui Stalin, s-a opus lui Ceauşescu în întâlnirea de la Moscova de trei zile, de a susţine Israelul, pe care Tito îl vedea ca pe un „instrument al imperialismului“. Tito dăduse şi un dar „republicii arabe“ (Egiptului) de 50.000 de tone de porumb, „ajutor moral şi politic“, căci „avem nevoie de Nasser... pentru a dejuca „pla­nurile de agresiune ale imperialismului“.

Tot atunci, la şedinţa de la Moscova din 1967, ca să se spele pe mâini de vreo vină privind victoria Israelului, Brejnev le-a zis celorlalţi to­varăşi din ţările surori comuniste că de vină este China, liderul Ciu En Lai personal, care ar fi incitat Egiptul la intenţii belicoase.

Ofensiva terestră a armatei israeliene în teritoriul sirian a fost de neoprit datorită lui Ceauşescu, care le-a spus sovieticilor că „Nu suntem de acord să definim Israelul drept agresor“, deoarece procedând astfel comuniştii est-europeni s-ar izola de „mişcarea progresistă din Occident“, căci toate partidele comuniste occidentale făcuseră declaraţii publice fără să incrimineze Israelul ca agresor¹ (într-o vreme în care eveii erau încă foarte puternici în internaţionalele socialiste şi comuniste).

Ceauşescu şi Maurer au reţinut atunci că Israelul are probleme din cauza Chinei şi s-au îndreptat către aceasta.

Aşa că, în cursul aceluiaşi an, 1967, peste o lună, în iulie, I.Gh. Maurer efectuează o vizită în China, ocazie cu care a purtat discuţii în­delungate cu omologul său Ciu En Lai, unul dintre oamenii de încredere ai liderului suprem Mao Tse-Tung Mao.

Cu privire la raţiunile României de a nu rupe relaţiile diplo­matice cu Israelul, Maurer îi spunea lui Ciu Enlai: „noi nu am semnat declaraţia de la Moscova pentru că nu am vrut în felul acesta să acoperim o politi­că care a fost făcută într-un anumit fel. Sigur că declaraţia cuprindea o serie întreagă de lucruri care nouă ni s-au părut că nu trebuiau abordate în felul acesta, dar declaraţia avea ca principal obiectiv să solidarizeze ţările socialiste care fac parte din Pactul de la Varşovia cu politica dusă de către Uniunea Sovietică în acest spaţiu“.

Poziţia chineză era vizibil diferită de cea românească, China acu­zându-i pe americani că au incitat Israelul contra arabilor, lucru cu care Maurer nu era de acord, după cum îi mărturisea lui Ciu Enlai. Mai mult, China acuza Uniunea Sovietică chiar de trădare, căci nu acordase arabi­lor tot sprijinul pe care putea să-l acorde.

Asasinarea unui medic evreu

După cum îi era obiceiul, fiind înconjurată de evrei, Elena Cea­u­şescu şi-a ales medicul personal tot dintre evrei. Acesta era doc­torul Abra­ham Schechter, vechi membru de par­tid care, fiind evreu şi având acces permanent şi ne­li­mi­tat la nr.2 din statul român, avea o im­por­tanţă crucială şi pentru Mos­sad. El avea rude în Israel care avuseseră ac­ti­vi­ta­te sio­nis­tă în Ro­mâ­nia, şi făcuse cerere să plece să le vi­zi­te­ze. (Un ^anume Pesah Schechter, mem­bru al organi­za­ţi­ei sioniste clandestine Bethar, a fost con­­damnat în 1953 în România, dar a fost graţiat, ca şi cei­lalţi sionişti con­dam­naţi, de către Dej, şi a plecat în Israel.)

Persoana sa se afla în aten­ţia Securităţii române, dar toa­te ur­me­le evenimentelor ce au fost le­gate de acesta au fost şter­­se cu desă­vâr­şire din arhivă, şi aproa­pe jumătate de înalţii ofi­ţeri „de la centru“ ai Se­cu­ri­tăţii, legaţi de caz, au fost în­de­păr­­taţi.

Cert este că, după ce a devenit intim al Elenei, medic per­so­nal al familiei din 1956, Schech­ter a devenit şi con­fi­den­tul lui Nicolae Ceauşes­cu. Aces­tuia i-a confirmat mai târ­ziu că Ghe­­­or­ghiu-Dej a fost asasinat prin ira­diere de că­tre ser­vi­ciul se­­cret so­vi­etic, şi l-a convins să se doteze cu un aparat do­zi­me­tru de con­cep­ţie proprie, cu care să măsoare radio­ac­ti­vi­ta­­tea din jur (pen­tru a nu fi iradiat), de fapt un mic contor Geiger camuflat în­tr-un stilou de care Cea­u­şes­cu nu s-a mai despărţit niciodată. („Când am discutat cau­za morţii lui Dej cu dr. Abraham Schech­ter, medicul per­so­nal al lui Cea­u­şescu - scria Pacepa -, acesta şi-a ex­pri­mat acor­dul total la con­­­cluzia că Dej a fost iradiat“.)

Vechi membru de partid şi consultant medical in­tim al celor mai mulţi şefi ai partidului, Schechter era su­pra­­ve­gheat de Securitate, care îi împânziseră casa şi ca­bi­ne­tul cu mi­­cro­foane, din ordinul lui Ion Stănescu. Secu­ri­ta­tea a foto­gra­­fiat chiar scri­sori-raport ale medicului, pă­trun­zând în se­cret în casa acestuia, scrisori al căror caracter su­gera că ar fi scrise pen­tru postul de radio Europa Liberă.

Dacă Securitatea credea, ştia sau nu că Schechter lu­cra pentru Mossad, rămâne o enigmă. Cert este că o echipă te­roristă pa­lestiniană acţiona pe teritoriul românesc şi îi lua­­se în vizor atât pe Schechter, cât şi pe rabinul şef al Româ­­ni­ei, permanent agi­tatul Moses Rosen.

În 15 martie 1973 doctorul Schechter a fost găsit mort în curtea Spitalului de Urgenţă din Bucureşti unde lucra, arun­­­cat de la etaj. În altă va­riantă a fost găsit mort pe tro­tu­a­rul din faţa blo­cu­lui în care locuia. Con­clu­zia pre­li­mi­na­ră a Mi­li­ţiei a fost că me­dicul evreu s-a aruncat pe fe­reas­tră. „Că s-a sinucis ori a fost ucis, nu suntem în posesia unui răs­puns exact - scria ge­ne­­ralul Nea­gu Cosma -. Tără­bo­iul a fost mare, însă, pentru că cel care cer­ce­tase cazul era ge­ne­ralul Dincă, mare spe­cialist în a face valuri. Con­cluzia lui Dincă (deşi se pare că i-a fost in­spi­ra­tă) a fost că Schech­ter s-a sinucis din cauza Securităţii. Că nu a pre­­­zentat nici o probă, nici un argument logic, nu a avut im­por­­tanţă.¹“

Intrat în panică, la miez de noapte, Ceauşescu con­voa­că Biroul Executiv la Ministerul de Interne, prilej cu care îl des­ti­tu­ie pe ministrul Ion Stănescu. Dacă ar fi ade­vă­rat ce cre­dea Cea­­u­şes­cu, că Securitatea avea un amestec în moar­tea lui Schec­h­ter, în­seam­nă că aceasta a făcut un gest aproa­pe disperat de a rupe familia Ceauşescu de o in­flu­en­ţă is­ra­e­li­­ană, sau cel puţin străină.

Atât asupra ofiţerilor prezenţi în şedinţa de la mie­zul nop­ţii din ministerul de Interne, cât şi asupra celor care a doua zi au luat parte la adu­narea cu cadrele de bază ale Se­­curităţii, Cea­uşescu a căutat să bage groa­za, ţipând şi acu­­zând despre „aba­­­terile grave, de netolerat ale mi­nis­­tru­lui Ion Stănescu, ge­­ne­­ra­lului Nicolae Pleşită şi ale altora“. „Rar îi este dat omu­lui să asiste neputincios la scene ca ace­ea dintr-o noapte de mar­­­tie 1973 - relata dl. general Nea­gu Cosma -. În­vi­nu­irile şi ame­­­­­nin­ţă­rile cur­geau ca o re­văr­­­sare de ape tul­buri şi rău mi­ro­s­i­toare“. Pen­tru a-i în­fun­da mai rău pe se­cu­riş­ti, minis­trul apă­ră­rii se adre­sa lui Ceauşescu: „Puneţi-i sub ordinele mele pe porcii ăş­tia, tovarăşe co­man­dant suprem… îi pun eu la punct“.

„S-au strâns date şi dosare despre Schechter şi de ace­ea s-a omo­rât. Totul se făcea pentru ca el să aibă ma­ni­fes­tări duş­mă­­noase. Aceas­ta se făcea prin agenţii Secu­ri­tă­ţii, prin acţiuni pro­­vocatoare şi criminale“ îşi nota în agen­da sa un participant la întrunirea din noaptea de 15.03.1973, g-ral Teodor Sârbu, şeful Brigăzii SD (spionaj in­dus­tri­al) al DIE. Din acea noapte, şef la In­ter­ne, în locul pro­fe­si­o­nis­tului Stănescu, Ceauşescu l-a pus pe servilul Emil Bobu, care a început să destituie. „Nu se dă­dea nici o ex­pli­­caţie - îşi aminteşta g-ralul Cosma -, pur şi sim­­plu se tre­­zea omul «şo­mer» după mulţi ani de serviciu în aceas­­tă in­sti­tu­ţie“. Lista generalilor şi coloneilor trecuţi în re­zer­­vă este lungă.

Când Emil Bobu i-a predat ministerul de Interne lui Teo­­dor Coman i-a spus: „Dosarele celor pe care nu i-am dat afa­­ră, se află în această casă de fier… Ce, tu nu ai primit sar­ci­na să-i scoţi din Securitate?“

Oare ce serviciu secret străin avu­sese in­teresul ca un număr de ofiţeri ro­mâni de se­cu­ri­ta­te - precis identificaţi - să dispară din acti­vi­tate, şi avu­­sese atâ­ta trecere la Ceauşescu în­cât acesta să îl in­sta­le­ze pe Bobu dea­­­supra Secu­ri­tă­ţii (un «do­bi­toc», ca şi Pos­tel­ni­cu) tran­smi­ţân­du-i totodată lis­ta cu aceştia?

O evreică deasupra Securităţii

Comunistă din 1933, croitoreasa Ghizela Vass s-a născut în 1912 în Basarabia şi făcea parte din «ve­­­chea gar­dă» a tinerilor evrei extrem de activi în Partidul Co­­­mu­nist Ro­­mân ai anilor ’30-’40. De atunci, prie­te­nia cu o altă evreică, Ade­­­la Petres­cu, cumnata Elenei Petres­cu (viitoare Ceau­şes­cu), i-a fost pro­pice, căci îm­­­pre­u­nă i-au găsit acesteia din ur­mă vi­i­to­­rul soţ, pe tânărul co­­mu­nist Nicolae Ceauşescu, du­pă ve­ni­rea acestuia la pu­te­re în 1965 bu­cu­­rându-se de protecţia Elenei, a că­rei co­laboratoare in­ti­mă era .

Numele de familie la naştere al Ghizelei era Gitta şi, de tânără, fă­­­cea pe croitoreasa în mediile mediile paupere ale micilor târguri de provin­cie, apoi la Chişinău, unde devenise comunistă (înainte de răpirea în 1940 a Basarabiei de către Uniunea Sovietică). A fost arestată şi a fost închisă în penitenciarele de la Mislea (Prahova) şi Dumbrăveni (Suceava), alături de alte comuniste evreice.

După ce a ajuns membră a comitetului central de partid, funcţ­­ie pe care a avut-o şi în timpul războiului, Ghizela Vass a fost din nou ares­tată, deportată şi încarcerată în timpul regimului mareşalului Ion Antonescu (1940-1944), în lagărul de deţinuţi politici evrei de la Vapniarka, în Ucraina sau „Transnistria română“, aflantă în timpul războiului sub administraţie ro­mână, lagăr ce a servit Jandarmeriei şi Armatei Româ­ne drept lagăr de con­centrare preponderent pentru românii evrei comunişti şi „antifascişti“ (numiţi oficial „pri­zonieri politici“). Ghizela Vass „făcea parte din elita sectei co­mu­niste din lagăr“, care îi avea în frunte pe Lazăr Grunberg şi Bernath Andrei, şefi pes­te cei cca. 1000 de evrei numiţi „jidani comunişti“, din care 100 erau femei. În lagăr nu se muncea ci doar se citeau ziarele venite din România şi se fă­cea politică pe marginea mesajelor primite de afară, de la partid.

În rândul deţinutilor domnea o ierarhie rigidă şi strictă, impusă de „conducerea de partid“, iar imediat după lovitura de stat din 23 august 1944, „membră marcantă“ a grupului din în­chi­sori, Ghizela Vass căpăta funcţii de răspundere, fiind propulsată „în aparat“ alături de alte „revo­luţionare“ co­mu­niste, aproape fără excepţie evreice: Ana Pauker, Liuba Chişi­nev­schi, Alexandra Si­do­ro­vici, Ana Toma, Stela Moghioroş (evreică de la Thighina pe numele real Esther Radoşoveţkaia, fiica evreului habotnic Ianche Iu­des Abramovici Radosoveschi), Melita (Scharf) Apostol, Ecaterina Borilă, Sanda Rangheţ, Flo­ri­ca Mezincescu, Vanda Nikolski, Zina Brancu şi, nu în ul­ti­mul rând, Ileana Răceanu (pe numele real Ilonka Papp, mai apoi Ileana Pop, care l-a conceput pe fiul său, Mircea Răceanu - „diplomatul“ SIE care avea să îl trădeze pe Ceauşescu în anii ’80 -, cu liderul evreilor comunişti Bernath Andrei din Târgu Mureş, care nu a supravieţuit lagărelor din Ucraina, unde fusese deportat împreună cu Ghizela Vass).

În 1944, Ghizela era căsătorită cu ilegalistul transilvanean Ladis­lau Vass. Sora aces­tuia, Olga, era prietena Elenei Ceauşescu încă din anii clandestinităţii. Olga Vass, principala legătură şi proectoare a Elenei Petres­­cu-Ceauşescu în anii ilegalităţii, a devenit Olga Podoleanu după că­­sătoria cu Jack Podoleanu (şi el evreu, care înainte de clandes­ti­ni­za­rea nu­melui se chema Mendelovici). Olga nu a mai jucat un rol major în dic­ta­tu­ra comu­nis­­tă (după moartea, în 1972, a lui Jack Podoleanu/ Mendelovich), dar i-a pre­dat Ghizelei Vass împărţirea sorţii cu soţii Ceauşescu.

Cu trupele sovietice de ocupaţie în ţară, cei care reconstruiau partidul comunist român, precum Ghizela Vass, care se ocupau de cadre adică, erau consideraţi agenţi sovietici NKVD (KGB), dar nu era întot­dea­­una adevărat (sau nu era permanent valabil). În 1945 ea era deja mem­bru al CC al PCR (reuşind să se menţină în funcţii zeci de ani).

Activistă de vârf în cadrul Comitetului organizaţiei partidului pe Bucureşti, Ghizela Vass a ajuns rapid să fie un personaj-cheie în cadrul Secţiei Cadre a CC-ului, responsabilă cu verificările membrilor de partid, în special ale ilegaliştilor. De prin 1948 apărea chiar ca secretar al or­ga­ni­zaţiei Partidului Comunist din Bucureşti, iar privilegiul celor de la cadre era posibilitatea inventării pentru favoriţi a unor apartenenţe retroactive de partid pentru a îngroşa rândul ilegaliştilor, sau, alteori, a îmbunătăţirii do­sarelor de cadre, prin ascunderea caracterizărilor negative ale tova­ră­şilor şi adăugarea unora pozitive, în scopul netezirii ascensiunii politice.

Şi Elena şi Nicolae Ceauşescu aveau ce ascunde din trecutul lor de ilegalişti. Cel puţin iresponsabilitatea sau aventurismul. El îşi trădase, chiar dacă involuntar, tovarăşii, iar ea deconspirase către Siguranţă ca­se­le conspirative ale partidului, motiv pentru care şi fusese exclusă din partid, până când ar fi readus-o în activitate, în 1943, Olga Vass (viitoarea Podo­lea­nu), dacă acest fapt nu este unul inventat după război, ca să dea bine la dosar, Ceauşeasca fiind reprimită, real, în partid abia prin 1946 (cei de la cadre făceau comunişti şi din cei care nu fu­se­se­ră chiar deloc; este cazul, de exem­­plu, al evreului timişorean Géza Kornis, care a fost deportat pentru „luptă antifascistă“ în lagărul de la Vap­niarka - unde se afla şi Ghizella Vass -, care nu fusese membru de partid, dar i s-a fabricat dosar de ilegalist).

„Înzestrată cu o colosală memorie, dar şi cu o diabolică perfidie -scria Vladimir Tismăneanu -, Ghizela Vass îi secunda în acele interogatorii nocturne, desfăşurate în sediul Comisiei Controlului de Partid de pe Aleea Alexandru, pe inchizitorii şefi Iosif Rangheţ şi Gheorghe Pintilie, zis Pantiu­şa ...Am cunoscut oameni care mi-au povestit despre stilul vicelan şi incle­ment al întrebărilor ei ...Atunci s-a convins pe deplin Gheorghiu-Dej de loiali­ta­tea perinde ac cadaver a Ghizelei şi, după un scurt stagiu ca se­cre­tară a Co­mitetului Orăşenesc Bucu­reşti al PMR (responsabilă, evi­dent, cu dosa­re­le), a numit-o în fruntea Secţiilor Cadre din Exterior şi Relaţii Externe. În acea pe­ri­oa­dă, Elena Ceauşescu şi Martha Cziko-Drăghici erau instructoare în sub­­ordinea Ghizelei Vass... Incultă şi fără cunoştinte de limbi străine (cu ex­cep­ţia rusei), Ghizela era nativ in­te­li­gentă, ştia să stabilească rapid co­ne­xiuni, dar mai ales ştia totul despre activiştii mişcării comuniste mon­di­a­le, despre biografiile lor, despre frac­ţi­uni, alianţe şi rivalităţi secrete. Coo­pera strâns cu Direcţia Informaţiilor Externe, inlusiv în chestiunile legate de subvenţionarea partidelor comuniste din Occi­dent. [Între victime:] Josefa Slanska, Elena Pătrăşcanu, Elisabeta Luca, Julia Rajk, Victoria Sârbu, soţia lui Ştefan Foris, au suferit prigoana acelor ani siniştri. Nu discut op­ţi­unile lor, mă interesează aici soarta lor. Soţia lui Alexandru Iacob (Jakab), con­dam­nat în procesul Luca, a înnebunit. Ghizela Vass a traversat acele tim­puri îngrozitoare în linişte, cu limuzina de partid la scară, impasibilă, im­per­tur­babilă, fără să sufere, mereu în ascensiune, participând cu zel la con­so­li­darea sistemului terorii. Nu era vorba în cazul ei de idealism, de roman­tism revoluţionar, ci de o capacitate unică...

Ghizela Vass nu a torturat fizic, pecum Mişu Dulgheru, Pantiuşa, Nicolschi, Soltutiu, Bistran ori Sepeanu, specialitatea ei, ca şi în cazul unor Rangheţ, Coliu, Vincze, era tortura psihologică...

Am aflat despre prezenţa la Bucureşti, în anii 50, a întregii con­du­ceri din exterior a Partidului Comunist Grec, inclusiv a lide­rului suprem, se­cretarul general Nikos Zahariadis. În acea perioa­dă, Zaharia­dis îm­pre­ună cu acoliţii săi, sprijiniţi direct de Securita­tea românească şi de Secţia Internaţională a Partidului Muncitoresc Român (condusă de Ghizela Vass) au organizat prigoana împotriva unor militanţi acuzaţi de titoism şi alte ase­menea pseudo-crime. Între aceştia, redactorul-şef al ziarului PCG, Rizo­pa­stis, Kostas (Gyftodimos) Karageorghis (arestat, interogat în pivniţa ca­sei în care locuia Zaharia­dis pe strada Grădina Bordei, întemniţat şi li­chi­dat de Securitate în România). Vasilis Bart­zo­tas, unul dintre aghiotanţii lui Zahariadis, se mândrea într-un raport tri­mis la Moscova că în a doua fază a Războiului Civil [din Grecia] (1947-1949), peste 800 de militanţi troţ­kişti au fost executaţi de poliţia secretă comunistă (OPLA)...

Nu cred că erau multe figurile importante din partid care ştiau atât de multe detalii secrete precum Ghizela Vass. Trăise în tenebre, pros­pe­ra în atmosfera de subterană. A fost şefă de secţie mulţi ani, în 1975 a cedat postul fostului subaltern şi protejat Ştefan Andrei, rămânând adjuncta sa. Pentru cei care nu cunosc structura puterii în regimurile de tip leninist, tre­buie precizat că Secţia Internatională a Comitetului Central dirija de fapt Ministerul de Externe...

Ghizela Vass era prototipul «tovarăşei de încredere», asemeni unor Elvira Gaisinschi (anchetatoare la Comisia Controlului de Partid), Ida Felix (directoarea cadrelor din MAE sub Ana Pauker, Bughici, Peoteasa şi Bu­­naciu), Elisabeta (Bozsi) Sencovici (soţia veteranului ilegalist Ale­xan­dru Sencovici, vreme de decenii ministrul industirei uşoare, adjunctă de şef de secţie la Cadre în anii ’50), Maria Rab (cumnat ă a lui Leonte Răutu, a fost un timp, sub numele de Maria Barbu, şefa Secţiei Inter­naţionale a CC al PMR)... hiper-vigilente, suspicioase, ranchiunoase, invidioase şi aro­­gan­te cu subalternii, mistuite de complexe fizice şi intelectuale.“¹

Chiar dacă familia Ghizelei Vass îi ajutase pe Ceauşeşti, ei nu i-a fost tot timpul uşor. În 1945, înainte de a fi luată total puterea în stat de către comuniştii ei, Ghizela era nevoită să participe, ca membră a CC al PCR, la o şedinţă condusă de Vasile Luca (secui născut László Luka, mem­­bru al Biroului Politic al partidului, secretar al CC însărcinat cu „pro­ble­ma na­ţio­na­­lă“) pe tema Comitetului Democratic Evreiesc (organizaţie de masă co­mu­nistă), în realitate despre comporatmentul postbelic al evreilor de rând în România. În intervenţia ei, Ghizela Vass a trebuit să blameze şi ea com­por­tamentul populaţiei evreieşti, care „nu înţelegea“ că îi compromite pe binefăcătorii ei comunişti prin comportamentul făţiş profitor:
„Tovarăşul Chiriţă: ...În Moldova situaţia este şi mai grea. În Moldova nu este aproape un evreu ca să fie în producţie. Toţi se ocupă cu specula.

Tov. Ghizela Vass: Cu specula.

Tov. Chiriţă: ...aceşti evrei ar vrea să intre în producţie...

Tov. Vasile Luca: Dar întreprinderile care se refac în Moldova, nu angajează muncitori evrei?

Tov. Ghizela Vass: Numai evrei angajează!

Tov. Chiriţă: ...Nu avem dreptul să băgăm capul în nisip şi să ig­norăm o problemă care există în ţara românească; şi să lăsăm ca aceşti câţiva jidănaşi să se agite pe stradă...

Tov. Elena Stoie: Dacă comitetul evreiesc a luat măsuri, ca să nu mai fie atâţia speculanţi?

Tov. Ghizela Vass: [Evreii] merg la ţară, iau vite, iau tot şi dacă îi arestează, spun: tocmai pe mine mă arestezi, care am fost în Trans­nis­tria? Şi jandarmul le dă drumul. Mi-a povestit un tovarăş, că este o mani­festare şi atitudine pur legionară pe care o întrebuinţează evreii. Dacă aveau un concurent creştin, se duceau şi-l denunţau, că «el mi-a împuş­cat pe fiul meu». Au aceleaşi metode pe care le întrebuinţau în Transnistria... Reacţionarii evrei primesc bani din partea englezilor.

Tov. Vasile Luca: ...Nu putem tolera, şi în special voi nu puteţi tolera, la evrei, ca pe baza suferinţelor să se creeze acum o situaţie pri­vi­legiată, de jaf şi asuprire a populaţiei româneşti. Dar voi nu com­bateţi aceasta. Şi faptele nu sunt cu caracter izolat, ci au caracter de masă. Cu aceste fapte m-am întâlnit şi eu personal în Moldova, atunci când era încă cald, abia ieşiţi din lagăre, din ghetouri, eliberaţi de Armata Roşie. Cu cap­cana, cu laţul nu ai fi putut prinde un evreu, ca să ajute la săparea tran­şe­elor, în dosul frontului de 50-100 km, ca să ai linie de apărare şi să nu re­uşească nemţii să facă un contraatac. Şi o sămânţă o vindeau cu 5 ruble la ostaşii roşii şi puteau trăi bine cu familia şi au strâns milioane. Şi ce au făcut cei din lagăre? Au venit cu saci de ruble. Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. Dacă ei ar fi vrut să se încadreze în pro­ducţie, de ce nu s-au creat cu aceste imense capitaluri, întreprinderi, pe care să le pună în funcţie, să refacă Moldova, să ia aceşti evrei în între­prin­deri ca muncitori. De ce n-au făcut-o? Pentru că sunt capitalişti şi spe­cu­lanţi... Nu putem combate antisemitismul, dacă nu combatem această plagă. Îmi spune că s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani... Partidul este compus din evrei numai, organizaţiile celelalte sunt evreieşti, poliţia, aparatul administrativ, evreieşti, şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? ...Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor. ...Au venit din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari.“¹

…………..

Tovarăşul Lică Chiriţă era de fapt un evreu din Moineşti, pe nu­me­le real Leibu Abramovici, care avea funcţie şi în Partidul Comunist şi în Comitetul Democratic Evreiesc, de aceea Vasile Luka (László Luka) le spu­­nea „voi nu puteţi tolera“ situaţia privilegiată a evreilor, căci se afla numai între evrei. Uimitoare este, însă, capacitatea acestora de clandestinizare ab­sur­­dă, vorbind despre comportamentul evreilor, când ei înşişi erau cu­nos­cuţi ca fiind evrei. Chiar dacă comuniştii voiau să se folosească de Comitetul Democratic Evreiesc ca să atace şi organizaţiile sioniste Bnei Akiva şi Mizrahi, ceea ce s-a şi întâmplat, fizic, în ultima noapte a lui noiembrie 1948, până şi acest Comitet practica un soi de sionism de stânga, or­ga­ni­zând cursuri speciale destinate evreilor care doreau să emigreze în Israel, de fapt un program de formare marxist-leninistă pentru a deveni membri ai Partidului Comunist Israelian. Iar Ghizela Vass a fost tot timpul aproa­pe de aceste operaţiuni, fiind implicată în coordonarea lor, după cum se poate vedea.

Mai mult, evreul Simion Taigar (pe numele real Zeiger), mi­nis­tru al Muncii sub comunişti, până în 1966, îl convinsese pe Gheorghiu-Dej să trimită trupe evreieşti în Israel, după ce, reîntors dintr-o delegaţie în Ceho­slovacia, în 1947, Taigar i-a relatat despre organizarea unei „Brigăzi de evrei cehi care urma să lupte şi să ajute aşezările evreieşti din Palestina“. Dej era entuziasmat: „Să facem şi noi o Brigadă de evrei-români. Lupta împotriva imperialismului britanic trebuie sprijinită“ (trupele engleze încer­cau să îi mai apere pe arabi, în ceasul 12). Dar Moscova nu a fost de acord.



La în­ceputurile regimului comunist, Ghizela Vass mai ocupa şi func­ţia de secretar al Uni­unii Fe­me­ilor De­mo­cra­te din România (UFDR), un orga­nism sa­te­lit de ma­nipulare co­mu­nis­tă, dar era şi mem­bru supleant al Co­mi­tetului Cen­tral al Partidului Mun­­­ci­toresc (Comunist). A mai fost, pe rând, secretar de stat al mi­nis­­te­­­ru­­lui Sănătăţii şi secretar al partidului comunist pe Bucu­reşti (1954), iar din 1958 a condus, cu întreruperi, Depar­ta­men­­­­­tul Re­­la­ţii Internaţionale al par­ti­dului. Mai înainte, odată cu ma­zi­li­rea Anei Pau­ker (li­de­ra evreilor comunişti din România), Ghi­­ze­la Vass fu­se­se în­de­­păr­ta­tă şi ea din comitetul central al par­­ti­­­du­lui, dar a fost rea­­­bi­li­ta­tă de Nicolae Ceauşescu, după Plena­ra par­ti­du­­lui din 1968, odată cu „eroinele muncii“ Ana Toma, Stela Mo­ghioroş, Sanda Rangheţ (toate evreice) ş.a., recă­pă­tân­du-şi funcţiile şi fă­când chiar par­te din cercul in­tim al Pu­te­rii, fără func­ţii spec­­ta­cu­loase, acţionând mai mult în umbră. La începutul anilor ’70 a fost permanentizată la această „Secţie Externe“, unde era ajutată de Olga Deutsch (mama miliardarului evreu româno-american Robert Deutsch, im­pli­cat după 1989 în culiselor mai multor afaceri necurate şi în controlul politic în România), Lidia Lăzărescu (nume clandestin) şi Andrei Goanţă (nume de împrumut, care mai târziu a emigrat în Israel).



„Isra­elul pentru ea [pentru Ghizela Vass] se reducea la partidul comunist - crede V. Tismăneanu -, la relaţiile cu Shmuel Mikunis şi Moshe Sneh“, dar şi aceştia erau un fel de sionişti cu faţă de stânga, nu veri­ta­bili comunişti internaţionalişti.

Shmuel Mikunis, fondatorul Partidului Comunist din Israel, s-a năs­cut în Imperiul rus în ceea ce este astăzi Ucraina, emigrând în Pales­tina în 1921, unde, între 1933 şi 1945, a lucrat pentru compania Shell Oil, sub­si­di­ară a anglo-olandezei Royal Dutch Shell, con­struită, de fapt, pe struc­tu­ra firmei Shell a fraţilor evrei britanici Samuel, cu sprijinul Rothschild­zi­lor, finanţatori ai colonizării evreieşti a Palestinei. A fost secretarul par­ti­du­lui comunist până în 1974 (epoca de aur a Ghizelei Vass), când a acţionat ca emi­sar al partidului israellian în ţările comuniste pentru a obţine arme necesare în „războiul arabo-israelian“ din 1948-1949. În anii 1960, Mikunis împreună cu Moshe Sneh, deşi conduceau Partidul Comunist israelian, s-au distanţat de „poziţiile anti-israeliene“ ale Uniunii Sovietice şi au pledat pentru „dreptul Israelului“, fiind ascultaţi doar de România lui Ceauşescu din tot lagărul socialist, într-o epocă în care tocmai Ghizela Vass era ca­na­lul de comunicare al Partidului Comunist Român cu toate mişcările şi partidele comuniste din afara zonei de influenţă a Moscovei.



Când, în mai 1970, liderul sovietic Leonid Brejnev îl che­­­­­ma­se pe Nicolae Ceauşescu la Moscova pentru a-i re­pro­­şa ati­­­tu­dinea pro-sionistă, diferită de a celorlalte state so­ci­a­lis­te, în frun­te cu U.R.S.S.-ul, Ghizela Vass a făcut par­te din res­­­trânsa de­le­ga­ţie ro­mâ­nă.

După sfidarea Mos­co­vei din 1968, în problema Ce­ho­­slo­va­ciei, ca şi prin pri­mi­rea vi­zitei lui Nixon la Bucureşti, Ni­coale Cea­uşescu ac­cen­tu­ase con­flictul cu ruşii prin re­fu­zul de a ru­pe rela­ţiile di­plo­ma­ti­ce cu Is­ra­e­lul, după iz­buc­nirea „Răz­bo­iului de 6 zile“, cum am vazut.

Primind delegaţia română, Brejnev a luat-o în pri­mi­­re, răstindu-se la Ceauşescu:

– România nu a păşit în rând cu partidele frăţeşti. În iulie 1967, nu a sprijinit acţiunea ţărilor socialiste care au avut un rol important în în­ce­tarea conflictului… E drept că Ro­­mâ­nia a spijinit Rezoluţia 1967 a ONU (retragerea tru­pe­lor is­ra­e­li­ene de pe teritoriile ocupate), însă a refuzat con­­dam­­na­rea Israelului ca agresor. Practic, această acţiune este în­drep­ta­tă împotriva ţărilor socialiste. Ţările socialiste au rupt re­la­ţi­ile di­plomatice cu Israelul. România le-a păstrat, iar în august 1969 a ridicat nivelul repre­zen­tării diplo­ma­ti­ce la nivel de am­basade. Aceas­ta înseamnă stimularea agre­­­so­ru­lui… Mulţi re­prezentanţi arabi spun că în Israel se află zeci de mii de soldaţi evrei români (şi specialişti militari). Evreii din Ro­mâ­nia pleacă în Israel, li se dau credite etc… Voi românii, spu­neţi că primirea făcută lui Ni­xon este o ches­ti­u­ne de protocol, noi spunem că-i o ches­ti­u­ne de po­li­ti­că, nu o putem califica simplă acţiune de protocol… Şi Nixon a vă­zut în asta o ches­tiune politică...

La întoarcere, în avion, Ceauşescu s-a adre­sat Ghi­ze­lei Vass, uitându-se şi către ceilalţi evrei din delegaţie:

– Ce zici Ghizela, cică trimitem prea mulţi tineri evrei în Israel?

De fapt, Ceauşescu o folosea pe Ghizela Vass, ca şi pe alţi evrei comunişti, drept una dintre legăturile sale cu Is­­ra­­e­lul. Cu această ocazie voia să trimită un mesaj clar către aces­ta, că el este omul lor chiar şi îm­potriva ruşilor, pentru a-şi asigura în con­­ti­nu­are sprijinul lobby-urilor evreieşti¹.

În acelaşi timp, însă, regimul lui Nicolae Ceauşescu comanda asasinate în lumea occidentală. Unii evreii din ju­rul dictatorului, precum Ghizela Vass, erau primii im­pli­­caţi în acest tip de acţiuni. Faptul a fost de­mon­strat la sfâr­şitul lui 2003, când procurorul mi­litar Dan Voi­­nea a de­fi­ni­ti­vat dosarul pe­­­nal ce do­cu­men­ta cum tero­ris­­tu­lui inter­na­ţi­onal Carlos Şacalul i-au fost comandate de po­ten­­taţii re­gi­mului câteva atentate îm­po­triva unor vâr­furi ale emi­­gra­­ţiei române din străinătate, care îi criticau con­stant, prin­tre care şi Paul Goma. Fiind o persoană cu vechi re­laţii cos­mo­­­po­li­te, Ghizela s-a ocupat de legătura cu grupările „re­­vo­­lu­­ţi­o­na­re“ din „lumea a treia“.

Din Rechizitoriul Procuraturii Militare rezulta că, co­­man­da asa­­si­natelor a fost făcută de către chiar Ghizela Vass, care conducea la acea dată Departamentul Relaţii In­ter­­­na­ţi­o­na­­le (DRI) al C.C. al P.C.R., cerând Securităţii (ge­ne­ra­lu­lui Ple­şi­ţă-?) să îi ofere lui Carlos tot concursul. În con­­se­cin­ţă, o unitate mi­li­tară a Se­cu­ri­tăţii i-ar fi eliberat ar­me­le lui Carlos. Ar­me­le au fost des­co­pe­rite în Franţa, în urma unei des­cin­deri a for­ţelor spe­ci­a­le într-una din locu­in­ţele conspirative ale lui Carlos, prin anii ’80. Ani de zile s-a bă­nu­it că armele pro­vin din estul co­­mu­nist, dar nu se ştia din ce ţară anume. Cu cel puţin două din­­tre arme s-au comis asasinate. Gene­ra­­lul ma­gistrat Voinea a cla­ri­ficat acest mister, des­coperind uni­­tatea mi­li­ta­­ră, ras­telul, tabelul, se­ri­ile armelor şi sem­nă­tu­­rile se­cu­riştilor români care l-au în­zes­trat pe Carlos. Ele co­­respund cu cele des­coperite în Fran­ţa... Mai mult, el a des­co­­perit cine a dat co­manda: Ghizela Vass, dar nu a inculpat-o².

Ghizela fusese o adevărată executoare de oameni. Aşa a fost ca­zul „eroului grevei de la Griviţa“ din 1933, sin­di­calistul ceferist C-tin Doncea, con­si­derat „fracţionist“ de că­tre ea şi Nicolae Ceauşescu, şi denunţat ca ata­re la Plenara Co­­mitetului Central al partidului ce a avut loc în iunie 1958, tovarăşa Vass aso­ci­in­du-l pe Doncea cu „revizionismul“ iu­gos­­­­­la­vu­lui Tito şi cu „contra­re­vo­lu­ţionarul“ Imre Nagy. În ace­eaşi lună, la câteva zile după ple­nara din România, Imre Nagy şi tovarăşii săi, consideraţi „contra­re­vo­lu­ţi­o­nari“ de so­vie­tici, chiar fuseseră executaţi. Ghizela Vass, ca şi coor­do­na­tor al sec­ţiei relaţii externe din CC, vedea în Doncea un poten­ţi­al Imre Nagy.



Nu trebuie să ne mire prea mult că Ceauşescu nu lucra di­rect cu şefii Securităţii. Nu o făcea doar pentru că aceştia îl com­­­plexau intelec­tual, pe de o parte, dar şi pentru a nu fi di­rect im­plicat în mizeriile anti-ro­mâneşti pe care tot el le co­man­da. Îna­inte ca ministrul Ion Stănescu să fie des­­tituit de la In­­ter­ne din cau­za misterioasei morţi a me­di­cu­lui evreu A. Sche­ch­tel, el avu­se­se o discuţie personală cu Cea­u­şescu, care l-a în­tre­bat dacă Se­cu­ritatea desfăşoară şi unele activi­tă­ţi anti-con­sti­tu­ţi­onale.

Ion Stă­nescu i-a răspuns:

– Nu numai unele, tovarăşe Comandant Suprem. Apro­a­pe tot ce face Securitatea vine, într-un fel sau altul, în con­­flict cu Constituţia, şi dum­neavoastră ştiţi asta mai bine decât mine.

O perfidie fără margini îl făcea pe Ceauşescu să co­man­­de Se­cu­­rităţii participarea la crime oribile, prin evreii din antu­ra­jul său, iar apoi să facă pe lupul moralist, des­ti­tu­ind ofiţerii ro­mâni inco­mozi politicii sale şi păstrând pe cei ale căror calităţii erau numai obedienţa faţă de stăpân şi lip­sa de ca­racter. A cere asasinarea scriitorului Paul Goma este unul din exem­plele ma­xi­mei ticăloşii ce îi era specifică. Goma nu era în slujba vre­­unei pu­teri străine, vina sa fiind doar faptul că scria exact ceea ce gân­dea sau ştia. Pentru a scă­pa cu viaţă a fugit în Occident, dar Ghizela Vass a co­man­dat şi asasinarea sa, însă, de data aceasta, cri­mi­nalii nu au avut succes. Vina sa în faţa Ghi­zelei era, poate, aceea că, fiind ba­sa­ra­bean a relatat cum evreii s-au dedat în 1940 la crimă organizată îm­potriva po­po­ru­lui român.

Despre comanda acestor asasinate a fost întrebat şi generalul Nicolae Pleşiţă personal, care, după ce a fost „mazilit“ în 1973 din cauza morţii lui Schech­­ter, în 1980 a fost rechemat în post, func­ţionând până în 1984 ca şef al Ser­vi­ci­u­­lui Român de Informaţii, adică de spi­o­naj. El spu­nea că, şi în do­me­ni­ul informaţiilor, Ceauşescu îşi mani­fes­ta cu­nos­cuta pa­ra­no­­ia, adresându-i-se: „Să-mi spuneţi ai cui agenţi sun­teţi! Ai ame­ri­­ca­nilor, ai ruşilor?“, ceea ce - cred foştii securişti - arată că era intoxicat de for­ţe in­te­re­sate să mar­gi­nalizeze Se­cu­ri­ta­tea în conducerea statului.

Generalul Pleşită adăuga:

„Ceauşescu nu mai cre­dea în informările noastre. Ea mai mult de­cât el, nu avea în­cre­dere în noi... Obsesia lor era că noi ne ridicăm dea­su­pra Par­­tidului. Ceauşescu ne zicea:

– Duceţi-vă, bă’, cu informaţiile voastre, de la agentura asta a le­gionarilor... Ai mei nu-mi spun treaba asta.

– Tovarăşe Secretar General, care ai dumneavoastră?

– Păi ai mei, activiştii mei!, că avea un sector de do­cu­men­tare [la C.C. al P.C.R.] paralel cu noi, dar erau slabi.

– Păi noi ai cui suntem?...“

Conform indiciilor legate de implicarea Ghizelei Vass în acţiuni spe­ciale, a faptului că „sectorul de do­cu­men­­tare“ acu­­za ser­viciul extern ro­mân de legături cu le­gi­o­na­rii din afara ţării, a apro­pierii Elenei Ceau­şes­cu de evrei şi de Mo­s­­sad („Ea mai mult decât el, nu avea în­cre­dere în noi“), re­zultă că o enig­ma­­tică ocul­tă evreiască reuşise să-i in­to­xi­ce pe Cea­u­­şeşti. Conform fostului şef al USLA, Teo­dor Filip, care susţinea teza manipulării informative a cu­plu­­lui dic­tatorial de către Mos­sad, Ceauşescu i-ar fi spus Elenei în ulti­ma zi de viaţă, că re­gre­tă a fi ignorat in­for­mă­ri­le ce i-au fost prezentate (se pare de către gen. Doi­ca­ru) că ea şi ai ei s-au lăsat con­tro­laţi de că­tre evrei. Oricum au pie­rit pe mâna lor, mulţi dintre securişti dis­tan­­ţându-se de pră­pas­tia spre care se lăsa dus Ceauşescu, stră­du­in­du-se să sal­ve­ze însă structurile de siguranţă şi mili­tare.
Întrebat dacă a existat un complot al Securităţii îm­po­­tri­va lui Ni­colae Ceauşescu, generalul Pleşiţă răspundea:

– Nu! Dar a exis­tat altceva. El nu ne mai agrea pe noi, şi noi nu-l mai agre­am pe el.“



Secţia de „Relaţii Externe“ condusă de Ghizela Vass se ocupa şi de pregătirea cadrelor (selecţionarea, verificarea şi repartizarea lor) pentru mi­nisterul de Externe, ca şi de verificarea cadrelor propuse de minis­te­re precum ministerul Comerţului Exterior, al Forţelor Armate şi de Interne pen­tru „misiunile“ din străinătate. În 1965, Ştefan Andrei a devenit adjunctul Gizelei Wass, la Secţia Externă (sau „Internaţională) a PCR, apoi prim ad­junct şi, în 1972, a devenit secretar al CC cu problemele inter­na­ţi­o­na­le, pentru ca, din 1978, să fie numit în postul de ministru de Externe, de­ţi­nând postul până la „revoluţia“ din 1989. Chiar şi după ce a ajuns ministru de Ex­terne, Andrei a rămas în relaţii cordiale cu Ghizela, poate şi pentru că îi era politic subordonat încă, căci „Secţia Internaţională a Comitetului Central dirija de fapt Ministerul de Externe“, cum zicea V. Tismăneanu.

Din anii ’50 s-a constituit la Bucureşti şi o puternică organizaţie antititoistă, condusă de sârbii Alexander Opojevici şi Sfetozar Markusev, iar în secţia de relaţii internaţionale a partidului comunist din România (PMR), s-a format „grupul de sprijin şi coordonare a luptei antititoiste“ condus de Ghizela Vass, punând la dispoziţia organizaţiei slujbe, un post de radio şi un ziar propriu, desfăşurând o intensă activitate de pro­pa­gandă împo­tri­va liderului Iugoslaviei, Iosip Broz Tito¹. Din acest grup de marxiştii anti-ti­to­işti făcea parte şi Momcilo Luburici, care în 1990, împreună cu prote­ja­ta sa Corina Radu (ministeriabila de mai târziu Corina Petrescu, la Educaţie, în guvernul PSD din 2012), a înfiinţat universitatea particulară „Dimitrie Can­te­mir“, puternic sprijinit din umbră de noii stăpâni ai României. Ori tocmai fiul Olgăi Deutsch, care o ajuta pe Ghizela Vass la secţia Externă a parti­du­lui, adică actualul miliardar Robert Deutsch, era cel care îi ajutase cel mai mult pe Luburici şi pe blonda Corina. Robert Deutsch, fusese împreună cu Ion Iliescu, ca tineri comunişti, la studii în Uniunea sovietică, şi era şi foarte bun prieten de familie cu evreul Petre Roman, prim-ministru al României din 1990 (familia Deutsch era şi ea tot evreiască). Dacă mama sa avusese grijă de Luburici înainte, acum relaţia o continua el. Între altele, în 1996, pri­e­tena lui Luburici, Corina Radu, era adusă de Robert Deutsch în SUA, la o pre­gă­tire la In­stitutul Hoover (cel de spălarea creierelor şi reprogramare men­tală) de pe lân­gă Uni­ver­sitatea Stanford, un a dăcut un „stagiu de formare profe­si­o­na­lă“ coor­do­nat chiar de Deutch. Întoarsă în ţară apoi, ea l-a ajutat pe M. Luburici în „Fabrika Politika“ care a devenit universitatea Cantemir, o placă tur­­nantă a tu­turor partidelor politice din România „post-decembristă“.



Ghizela se pensionase în februarie 1984, dar a continuat să de­ţi­nă demnităţi în cadrul Crucii Roşii. Făcea diverse servicii secrete pentru Elena Ceauşescu, mergând în diverse locuri şi discutând lucruri de taină, având o maşină Dacia cu şofer la scară, pusă la dispoziţie de regim. Pen­sionară fiind, tot cu diverse misiuni secrete umbla mult şi prin străi­nă­ta­te, oficial „pentru Crucea Roşie“, se zicea, dar numai cuplul dictatorial ştia cu ce se ocupa ea, sau credea că ştie, Securitatea având ordin să nu o ur­mă­reas­că şi nici să nu o racoleze drept colaborator.

Casa din centrul Capitalei, primită la sfârşitul anilor ’40, cu mobilă de epocă şi tablouri scumpe confiscate de la „duşmanii poporului“, a fost locul în care Ghizela Vass şi-a crescut nepotul, pe Bogdan Olteanu, care avea să ajungă, după 1989, reorientat politic ca „liberal“, în fruntea Ca­me­rei Deputaţilor şi vicepreşedinte al Băncii Naţionale a României. Tot după „revoluţie“ (1989), pe baza Legii nr.112/1995 privind casele naţionalizate, Ghizela a cumpărat pe o sumă ridicolă acest imobil din zona Kiseleff, si­tu­at pe strada Zambaccian nr.1.

Bogdan Olteanu s-a născut în 1971, în Bucureşti. Mama sa, Kati (Ecaterina) era fiica Ghizelei Vass, motiv pentru care tatăl său, in­gi­nerul Dănuţ Florin Olteanu, fusese numit secretar de partid şi director ge­neral la fabrica Tehnofina din Bucuresti. „În mod surprinzător“, s-a spus, acest Dănuţ Olteanu, ginerele cominternistei Ghizela Vass, figurează pe listele Fundaţiei Revoluţiei din România „Decembrie 1989“.

De fapt, şi Ghizela Vass, după ce a urmărit revoluţia din decem­brie 1989 la televizor, împreună cu nepotul Bogdan Olteanu (dându-i atunci acestuia şi explicaţii şi lecţii de politică), a devenit o înfocată membră a Frontului Salvării Naţionale, al lui Brucan şi Iliescu, conspiratorii.

Ghizela fiindu-i bunică din partea mamei a lui Bogdan Olteanu şi lă­sându-i lui vila centrală luată cu forţa de la vechii proprietari, acesta a patronat în anul 2006, ca şef al Camerei Deputaţilor (la numai 34 de ani), o modificare a Legii 112, astfel încât casele nu mai erau retrocedate pro­pri­etarilor de drept, de dinainte de confiscarea abuzivă din anii ’40-’50 (dacă imobilul a fost vândut chiriaşului, cum i-a fost vândută de stat Ghizelei Vass), primii proprietari primind despăgubiri băneşti de la statul român. Mai mult, în prima formă a legii, chiriaşii deveniţi proprietari aveau interdicţia de a vin­­de timp de 10 ani casele luate foarte ieftin, spre a se preveni specula. În 2006, în mandatul de şef al lui Olteanu, deputaţii au modificat însă legea, eli­mi­­nând această restricţie, ceea ce le-a folosit la mulţi dintre politicieni, rude ale lor şi magistraţi, nu nu­mai lui Olteanu, căci foarte mulţi se aflau în ace­eaşi situaţie, şi care au putut de acum să vândă casele cu profituri de sute de mii de euro, în timp ce despăgubirile acordate foştilor proprietari au fost limitate de ANRP la 15% din valoarea imobilelor, din lipsă de bani.

După 1989, Ghizela Vass a spus că nu vrea să îşi scrie memo­ri­ile deoarece sunt lucruri ce nu trebuie ştiute. A de­ce­dat şi crimele ei au rămas în mare măsură secrete. Casa de sute de mii de euro, plus ce era în ea, luat cu japca de la „burghezi“ (repartizată ei de gospodăria de partid), a fost moştenită de nepoţelul Bogdan Olteanu, care a stat în ea bine mersi vreo 16 ani nevoind în ruptul capului să o retrocedeze proprietarilor de drept, până când Camera Deputaţilor, cu el şef, i-a gonit de tot pe foştii pro­pri­etari, prin modificarea legii.



În urma dosarului penal care i s-a deschis în 2016 deoarece a primit o mită de 2 milioane de euro (din care a păstrat 1 milion) de la Sorin Ovidiu Vîntu pentru a-l determina pe premierul Tăriceanu (naşul său) să îl numească pe angajatul lui Vîntu, pe jurnalistul ong-ist Liviu Mihai, gu­ver­nator al Deltei Dunării în 2008, Bogdan Olteanu a încercat să justifice in­ex­plicabil de marea avere pe care o deţine (sume uriaşe în conturi, case, din­tre care una un adevărat palat, un autoturism de lux de 30.000 de euro) prin faptul că a moştenit foarte mulţi bani, direct sau prin părinţi, de la bu­ni­ca Ghizela Vass, care la rândul ei ar fi primit banii drept „com­pen­sa­ţie... prin intermediul fundaţiilor specializate ale comunităţii evreieşti, de la statul german, ca urmare a trimiterii acesteia în lagăr în timpul celui de-al doilea război mondial“ (la Vapniarka)¹.