Răzvan Alexandru Petre filosofie spirituală

ÎN FOLOSUL ASPIRANŢILOR SPIRITUALI „VETERANI”

Din această filosofie asupra spiritualităţii au de câştigat şi unii dintre cei care au practicat intens tot felul de metode spirituale, au obţinut rezultate notabile, dar încă au nelămuriri pe care maeştrii nu au reuşit să le clarifice. Să luăm un caz concret.

Metoda spirituală a lui PAPAJI (discipol al lui Ramana Maharishi) este stupefiantă. Iluminatul Papaji (H.W.L. Poonja) spunea că „nu există cale spirituală; maestrul nu are ce să te înveţe; nu există nicio diferenţă între un om obişnuit şi altul care practică o metodă spirituală”. Contrar primei impresii, aceste vorbe nu urmăresc să descurajeze eforturile spirituale sincere. Adresate de un Maestru unor discipoli, unii de o certă elevare, au o altă semnificaţie. Care semnificaţie însă nu prea a fost înţeleasă de cei strânşi în jurul său şi apoi în jurul discipolilor săi iluminaţi. Asta, pentru că lipsea instrumentul filosofic disponibil acum...

Voi da ca exemplu mai concret pe fermecătoarea GANGAJI, care într-un satsang a răspuns problemei numite de ea „materialism spiritual”²⁰. O persoană din public mărturiseşte că, după mulţi ani de meditaţii contemplative, a reuşit să aibă nişte trăiri beatifice care i-au marcat existenţa în mod pozitiv. Problema ridicată este că nu reuşeşte să retrăiască acele stări la comandă şi nici să le valorifice în viaţa cotidiană. Gangaji îi răspunde, printre altele, că „spiritualitatea nu poate fi folosită”. Iar faptul că el regretă că nu mai are acele stări minunate este o suferinţă cu nimic deosebită de a acelora care tânjesc după lucruri banale. Este un „materialism spiritual”. Totuşi, discipolul nu trebuie să îşi strivească dorinţa după acele stări beatifice, care ar fi tot o luptă egotică. El trebuie să vadă dincolo de aceste schimbări permanente între bucurie şi durere, să caute Ceea ce rămâne neschimbat şi impasibil la aceste transformări.

Sună bine – non-dualism pur! – dar cam misterios şi chiar neinteligibil. De fapt, înţelegem printre rânduri că discipolul va primi de dincolo, prin Graţie, o pace lăuntrică care îi va potoli neliniştea mentală. Dilema acestui căutător este reală, iar maestra Gangaji nu i-a clarificat-o, ci doar i-a sugerat că există o soluţie, cândva, cumva... De fapt, este mai mult decât o dilemă pentru practicantul spiritual, este ceea ce psihologia numeşte „disonanţă cognitivă”.

Disonanţa cognitivă este un disconfort creat de distanţa dintre ceea ce credem şi ceea ce facem; tensiune psihică provenind din faptul că avem în acelaşi timp două opinii care se exclud reciproc.

Revenind din lumea zeilor, orice muritor va avea un şoc. După ce s-a simţit Dumnezeu, aspirantul spiritual constată că nu e decât un bulgăre de humă aruncat într-o mlaştină. Diferenţa e prea mare, insuportabilă. Cum să te bucuri de extaz fără a te teme apoi să revii în lumea suferinţei?

Ca aspirantul spiritual să poată trece dincolo de aceste trăiri contradictorii şi a înţelege afirmaţiile paradoxale subliniate mai sus, are nevoie de explicaţii logice imediate, nu de promisiuni. Soluţiile transcendentale nu se pot aplica în viaţa de zi cu zi. Aici intervine instrumentul filosofic propus de noi. Rezolvarea vine din înţelegerea că sufletul e separat de Spirit.

Trăirile beatifice ale Sinelui sunt exemplificări temporare din partea Sa şi sunt evident distincte de trăirile obişnuite ale sufletului. Fac parte din două lumi diferite, care trebuie să fie acceptate ca atare, şi asta-i tot! Sufletul omului este terenul de luptă între tendinţe opuse, dar şi terenul de împăciuire între Pământ şi Cer. „Împăcarea contrariilor” nu se găseşte doar în îndepărtata transcendenţă non-duală, cum spun adepţii monismului vedantic! „Împăcarea” poate apare acum şi aici, dacă accepţi simultan atât condiţia umană, cât şi pe cea spirituală. Împăcarea se găseşte în dualitatea care nu exclude.

Gândirea mistico-filosofică indiană străveche stă, fără niciun dubiu, la baza gândirii spirituale contemporane. Totuşi, ea nu analizează relaţia dintre suflet (Jivatman – denumire aproximativă) şi Spirit (Atman). În schimb, ea studiază în profunzime relaţia dintre creatură şi Creator.

- Non-dualismul vedantic, Advaita Vedanta (şcoală filosofică indiană revigorată de Shankara-charya) afirmă că există o identitate deplină între Conştiinţa Divinităţii Creatoare şi Conştiinţa oricărei fiinţe create de el. Dar faptul că Atman este Brahman devine evident doar când îndepărtăm vălul iluziei cosmice (Maya). Unii mistici din diverse locuri şi vremuri au avut trăiri beatifice care par a confirma această opinie, ei simţind în acele momente binecuvântate că sunt chiar Dumnezeu.

- Dualismul vedantic, Dvaita Vedanta (şcoală filosofică indiană fondată de Madhva-charya), din contră, afirmă că Brahman şi Atman sunt etern diferiţi, chiar şi după eliberarea supremă (moksha). Dumnezeu este realitatea supremă, iar toate celelalte fiinţe create au propria lor realitate secundară. Fiinţele sunt „reflecţii, imagini, umbre” ale persoanei Divinului, dar niciodată identice cu El. «Dacă tu crezi că deţii controlul total (TU fiind Dumnezeu cel preafericit), atunci de ce nu eşti mereu fericit, ci supus tristeţii şi durerii?!», întreba retoric Madhvacharya. Creştinismul este o concepţie similară dualismului vedantic.

- Între cele două filosofii vedantice aflate în conflict au apărut poziţii de compromis. Astfel Vishistha Vedanta, şcoală de gândire monistă (non-duală), eminent reprezentată de Ramanuja, afirmă că Absolutul este totul, dar că există totuşi o diversitate în această unitate. Iar şcoala Achintya-bheda-abheda (prin Chaitanya Mahaprabhu) afirmă că relaţia dintre creatură şi Dumnezeu nu poate fi raţionalizată de mintea umană; se acreditează ideea că cei doi au aceeaşi calitate, dar nu şi cantitate (de Conştiinţă – n.n.).

Credem că toate aceste poziţii diferite sunt complementare. Divergenţele dintre ele sunt cauzate de limitele cuvintelor şi conceptelor mentale, dar şi de perspectivele diferite de pe care diverşi comentatori privesc acelaşi lucru. Toate variantele sunt valide.