Răzvan Alexandru Petre filosofie spirituală

PIRAMIDA ILUZIILOR ÎN VIZIUNEA UNOR PSIHOLOGI TRANSPERSONALI

Nu mi-am propus aici să creez un model detaliat al piramidei iluziilor, care n-ar fi decât o altă aproximare incompletă (deci încă o iluzie!). Poate că modelul ar trebui să corespundă cu planurile vibratorii subtile ce descriu realitatea invizibilă în viziunea unor şcoli de gândire metafizică. Şi ar putea, la fel de bine, să fie pus în corespondenţă cu diversele clasificări de care psihologia nu duce lipsă.

De pildă, piramida iluziilor poate fi transpusă în conceptul de „nivele de conştiinţă”. 

KEN WILBER a recenzat şi sintetizat mai multe modele ale treptelor evolutive ale conştiinţei. El a subliniat diferenţa dintre starea temporară de conştiinţă şi stadiul evolutiv al conştiinţei (vezi „Integral Spirituality”). Poţi trăi o stare specială într-o meditaţie sau prin influenţa externă a unui maestru, indiferent de stadiul tău de evoluţie. Dar nu poţi interpreta experienţa unei stări contemplative decât prin prisma stadiului tău de dezvoltare, care îţi oferă cadrul de referinţă.

Stadiul este o rezultantă a nivelului de dezvoltare a diverselor tipuri de inteligenţă. După Ken Wilber (citându-l şi completându-l pe Howard Gardner) inteligenţa este multiplă (Wilber le numeşte „linii de dezvoltare”), fiind de tip: cognitiv, etic-moral, estetic-creativ, spiritual, kinestezic-corporal, emoţional-interpersonal, muzical, spaţial, lingvistic, logico-matematic, psihosexual, naturalist, sine-intrapersonal etc. Oamenii excelează de obicei în unul sau două tipuri, dar sunt mai slabi la celelalte.

«Oricine este un geniu. Dar dacă judeci un peşte după abilitatea sa de a se urca în copac, va trăi toată viaţa cu credinţa că este un prost.» (Albert Einstein)

Nu se poate forţa intrarea într-un stadiu superior, stadiul fiind o achiziţie durabilă şi cumulativă. Unii practicanţi au observat că, după decenii de practică meditativă, în care au cunoscut şi stări de conştiinţă cosmică, expansionată, transcendentală, reveneau negreşit la vechile obişnuinţe de gândire şi simţire în viaţa curentă (cum mărturiseşte şi regizorul Joel Lesko, autor al filmului documentar „Tears of the Buddha: Spirituality and Emotions”). Lucrul acesta i-a nedumerit, i-a dezamăgit, dar poate că le-a adus şi mai multă decenţă, precum şi perseverenţa de a-şi construi treptat o nouă minte.

* * *

DAVID HAWKINS a conceput o scală a dominantelor de conştiinţă, care ne colorează în mod specific filosofia de viaţă (vezi „Power vs. Force”). În ordine crescătoare, succedându-se logic şi natural, nivelele dominante sunt denumite: ruşine, vină, apatie, durere, frică, dorinţă, mânie, mândrie, curaj, neutralitate, bunăvoinţă, acceptare, raţiune, iubire, bucurie, pace, iluminare.

O creştere de la un nivel (stadiu, conform lui Wilber) la altul are ca rezultat o mare transformare, dar procesul nu se poate scurta. De pildă, dacă încerci să atingi nivelul „raţiunii” înainte să stăpâneşti autodisciplina (nivelul „bunăvoinţei”) şi stabilirea de obiective (nivelul „acceptării”), vei fi prea dezorganizat şi prea defocalizat ca să îţi poţi folosi mintea la maximum.

Să urci chiar şi un singur nivel (stadiu) poate fi extrem de dificil. Fără un efort conştient sau fără ajutorul altor persoane, cel mai probabil vei rămâne la nivelul la care eşti, până apare o forţă externă în viaţa ta (de pildă, acel şut în fund care te împinge înainte). O schimbare de doar un nivel poate să schimbe totul în viaţa ta. De exemplu, când ajungi la nivelul „curajului”, toate fricile tale vechi şi falsa mândrie îţi vor părea caraghioase acum. Când ajungi la nivelul „acceptării” (stabilirii şi atingerii de ţinte), te vei uita înapoi când erai la nivelul de „bunăvoinţă”, văzându-te ca pe un şoarece într-o roată – erai un alergător bun, dar încă nu aleseseşi o direcţie.

26 august 2014

DIALOGURI CU CITITORII

- din corespondenţa autorului Răzvan Petre –

CĂRŢI REVELATORII, ÎNTREBĂRI FILOZOFICE

SABINA:

Mi-a picat în mână opera lui Allan Kardec „Cartea spiritelor”, care mi s-a părut greoaie la început, dar care m-a impresionat puternic şi mi-a insuflat dorinţa de a citi mai mult. Aşa am căutat şi am găsit cartea lui Donald Walsh „Conversaţii cu Dumnezeu” (vol. 1,2,3). Între cele două cărţi există nişte diferenţe pe care nu mi le pot explica. Părerea mea este că sfaturile primite de la Sf. AUGUSTIN (în cartea lui Kardec) sunt mai aproape de ceea ce spune Biserica, pe când ceea ce am citit în cartea lui Walsh mi se pare puţin cam libertin, mai uşuratic cumva. Dacă întâmplător aţi citit şi dvs. aceste cărţi, aţi putea să-mi împărtăşiţi câteva din părerile dvs., făcând comparaţie între cele două cărţi ?

RĂZVAN:

Părerea mea este următoarea:   „Cartea Spiritelor” este o carte fundamentală a spiritismului, fiind unanim recunoscută ca valabilă de toate persoanele care se ocupă serios cu spiritismul. Este şi părerea mea. Desigur, unele afirmaţii făcute de spirite acum 150 ani pot fi uşor nuanţate şi completate astăzi – după cum puteţi observa studiind site-ul nostru, dar fondul lucrării rămâne autentic în proporţie de 99%.

În privinţa cărţii lui Walsh, părerea mea este că nu e absolut deloc o „conversaţie cu Dumnezeu” şi nici măcar cu un spirit, ci este pur şi simplu o scriitură de ficţiune, marcată de inspiraţia venită de la propriul subconştient al autorului, de altfel un talentat scriitor.
SABINA:

Am îndrăznit să vă cer părerea în acest caz datorită faptului că am citit pe site-ul dvs. o părere despre o carte citită de un prieten al dvs. („Dansul falşilor prooroci”). Pornesc tot cu această idee în speranţa că mă veţi ajuta să găsesc de citit în acest domeniu (al spiritelor) o carte adevărată (ceva apropiat ca valoare de „Cartea Spiritelor”).

RĂZVAN:

Pentru că aţi apelat la mine spre a vă recomanda o lectură interesantă, vă pot spune că o carte esenţială este „Din tainele vieţii şi ale universului”, de Scarlat Demetrescu.

 

SABINA:

Am făcut rost de cartea lui Scarlat Demetrescu, pe care am citit-o cu mare plăcere, la recomandarea dv. Acum am o nelămurire şi aş dori, dacă se poate, să-mi spuneţi şi părerea dvs.  În această carte se spune că Dumnezeu este Creatorul a tot şi toate. Această informaţie este în conformitate cu ceea ce am citit şi până acum, dar accesând site-ul dvs. şi beneficiind de sugestia dvs. de navigare pe internet, am ajuns la „Viaţa Spirituală”⁵³, unde sunt descrise de soţul maicii Veronica informaţii de la entităţi spirituale evoluate (informaţii primite de dânsa), printre care şi de la SLONUNTA, din Rama (lumea Opalică), care susţine că:

«V-aţi învăţat să rostiţi „Crezul” în biserică, dar din primele cuvinte rostiţi aberaţii. Dumnezeu nu este „ATOTCREATOR”. Nu El a făcut stelele, florile şi gâzele, nici pietrele de calcar, nici marmura, nici granitul. Nu Dumnezeu a inventat naşterea şi moartea, nu El a făcut mările, nici cerul, nici oceanele. Dacă El ar fi fost creatorul a toate câte sunt, înseamnă că tot El a făcut şi pe Lucifer, tot El a făcut mizeria, păcatul şi suferinţa.» ...

Deci eu sunt în ceaţă. Nu mai ştiu ce să cred. Dvs. ce spuneţi?

RĂZVAN:

Te respect pentru întrebările pe care ţi le pui… Problema ridicată de tine este de o importanţă filozofică majoră. De milenii, oamenii se străduiesc să găsească răspunsuri la întrebări fundamentale, precum aceasta, iar răspunsurile lor, uneori, se contrazic. Dacă vrei ca eu să „te scot din ceaţă”, înseamnă că, pe undeva, crezi că eu ştiu mai multe… Mulţumesc de încredere! Să vedem dacă o merit.

În primul rând, îţi mulţumesc că ai citit linkul recomandat de mine. Sunt acolo nişte texte cu totul deosebite, care au ceva în comun: stimulează ASPIRAŢIA SPIRITUALĂ spre depăşirea condiţiei umane inferioare, spre evoluţia spiritului divin. Acesta este lucrul cel mai important cu privire la „Viaţa spirituală”. Al doilea ar fi acela că mi se par a proveni din surse spirituale autentice, cu o motivaţie profundă.

Textele scrise de George Văsîi şi Maica Veronica pun nenumărate probleme dogmaticilor, de orice fel ar fi ei. Se spun lucruri care contrazic credinţele multora. Nu sunt texte uşor de acceptat sau de înţeles de oricine. Chiar şi eu am găsit unele afirmaţii ale spiritelor – care spuneau că „nu-şi mai amintesc vieţile anterioare” sau că „au mai trăit doar o viaţă anterioară” – ce m-a făcut să mă îndoiesc pe moment de autenticitatea mesajelor spiritiste. Am trecut de acel „hop”, înţelegând însă că fiecărui medium i se dă după puterile sale de acceptare şi că nu i se dă nimănui toată cunoaşterea. Mi se pare că Ştiinţa Spirituală se construieşte ca un puzzle, din contribuţia multor iniţiaţi diverşi de-a lungul timpului, prin îmbinarea tuturor teorii incomplete într-un mare operă de sinteză.

Chiar există o strategie a spiritelor călăuză, de păstrare a unui cadru al dialogului în care toate spiritele chemate trebuie să respecte linia generală, impusă de călăuză, pentru a nu îl zăpăci prea tare de cap pe contactant. E şi cazul împărţirii spaţiului suprafizic în „nouă straturi”, ceea ce este, cred eu, ceva convenţional. Personal, sunt adeptul explicării didactice a lumii de dincolo prin clasificarea în: fizic, astral, mental, spiritual, care mi se pare mai uşor de înţeles şi suportă dezvoltări ulterioare inteligibile. Chiar dacă am aceste preferinţe personale („mofturi”! ar spune unii), totuşi trebuie să confirm faptul că Maica Veronica a fost un medium extraordinar şi merită toată încrederea noastră. În privinţa lui George Văsîi, nu cred că a modificat (prea mult) sensul celor primite de soţia sa, deci ce s-a publicat poate fi luat în serios.

În privinţa adevărului absolut, spus în articole, trebuie să ştii că Adevărul Întreg nu poate fi spus nicăieri, ci el este de fapt capătul călătoriei noastre spirituale. Căutarea adevărului este călătoria fiecăruia dintre noi. Nu toţi suntem în aceeaşi etapă a drumului spiritual, deci surprindem şi înţelegem diferit acelaşi text spiritual autentic. Ba, mai mult, citindu-l după un timp, îl înţelegem altfel, mai complet, mai nuanţat. Îţi recomand să revii asupra unor texte deosebite după ce se mai sedimentează informaţiile primite iniţial.

Tu însă ai pus o întrebare punctuală, care necesită un răspuns la obiect: Este sau nu este Dumnezeu creatorul Universului?

Cunoşti bine că Dumnezeu, prin definiţie, este Creatorul lumii, acesta este adevărul nr.1. Ce spune acel spirit, Slonunta, nuanţează adevărul nr.1, cu afirmaţia nr.2: Dumnezeu a creat direct numai lumea mentală, şi, odată cu ea, toate Spiritele înalte, care au devenit co-creatori pe nivelul lor de fiinţare. În religia mozaică, aceşti creatori secundari se numesc ELOHIMI şi Ei au creat lumea noastră materială.

Privind filosofic, Dumnezeu a creat lumea cu scopul de a ferici spiritele create de el, dându-le satisfacţia de a deveni asemenea Lui, adică creatori. Toate spiritele, chiar şi oamenii, sunt creatori, mai mici sau mai mari, în funcţie de puterea pe care o au. Creaţia este o manifestare a libertăţii ce ne-o oferă Creatorul. Dumnezeu nu a construit lumea complet de la început, pentru a o popula apoi cu marionete, ce joacă rolul scris de El. Creaţia este un proces continuu. Fiinţa divină a lui Dumnezeu vrea să ne aducă tuturor fericirea creaţiei şi ne face părtaşi la acest joc divin. Ne oferă şansa de a crea, la rândul nostru, ceva bun. De aceea, Spiritele înalte din apropierea Divinităţii au acest drept divin: de a crea în continuare. La un moment dat, ei au decis să creeze lumea astrală, plină de forme, culori, sunete, ce nu existau în lumea mentală, superioară. Au creat-o pe baza LEGILOR UNIVERSALE, date de Dumnezeu la început. Prin diminuarea frecvenţei de vibraţie a materiei mentale, au creat materia astrală. Pe urmă, au condensat şi mai mult această materie şi au creat lumea fizică, care este ultima, cea mai tânără şi cea mai depărtată de nivelul divin.

Dumnezeu nu s-a opus dorinţei acestei noi creaţii materiale, dar El supervizează permanent ce se întâmplă în ea. Întrucât Spiritele înalte, creatoare, au deplină libertate de a se manifesta, în limitele legilor divine, rezultatele muncii lor pot fi uneori imprevizibile, ceea ce impune o supraveghere strictă şi aplicarea de măsuri reparatorii când este neapărată nevoie. Este cazul lumii materiale, care încă de la început era previzibil că va pune probleme mai dificile decât lumea astrală, în sensul impunerii creaturilor materiale să respecte legile şi Voinţa divină. Prin însăşi crearea lumii materiale s-au creat condiţiile apariţiei şi a unor entităţi negative, distructive, oponente Luminii divine. Particulele materiale, dense, inerte, inconştiente, au dus la formarea unor particule spirituale similare (spirite inferioare). Cam aceasta ar fi, pe scurt, explicarea existenţei răului pe Pământ.

Prin rândurile de mai sus am explicat şi conceptul filosofic de DEUS OTIOSUS (Dumnezeu Creatorul, care s-a „ascuns” de creaţia sa şi nu mai are putere asupra ei, lăsând-o pradă propriilor tendinţe). Conceptul este, desigur, eronat, el surprinzând corect numai o mică parte a realităţii, şi anume aceea că Dumnezeu este deasupra Creaţiei – transcendent – că este neatins de tulburările Creaţiei. Trebuie însă să ştim că Dumnezeu nu a pierdut niciodată controlul Creaţiei şi intervine în Ea – mai ales prin mesagerii Săi nenumăraţi (Duhul Sfânt), care nu au altă sarcină decât să aducă la îndeplinire Voinţa Divină.

În concluzie, îţi sugerez să preiei din cărţile spirituale autentice numai ceea ce este important, fiindcă este posibil ca anumite amănunte să nu se îmbine perfect cu ceea ce ştiai deja. Treci peste amănunte şi primeşte esenţa, mesajul spiritual. Nici în cartea lui Scarlat Demetrescu nu sunt scrise numai adevăruri absolute şi totuşi, ce minune de carte, ce frumuseţe! Nu trebuie să te împiedici de faptul că unii susţin unele puncte de vedere, iar alţii îi contrazic. Va mai dura puţin până la instituirea unei teorii spirituale unice, care să explice totul, pe înţelesul oricui. Dar, până la urmă, această Ştiinţă Spirituală se va definitiva şi va constitui o materie obligatorie în şcoală. Ea va fi studiată în amănunt şi din punct de vedere practic doar la nivel postliceal, când tânărul este mai matur. Să ne ajute Dumnezeu să prindem acele vremuri!

 
SABINA:

Neavând pe nimeni cu care să dezbat aceste „probleme”, m-am gândit că poate dvs. veţi sacrifica din timpul dvs. pentru a mă ajuta să-mi clarific unele întrebări care mă pun în încurcătură.

Ultima mea găselniţă este că, în aceste mesaje divine primite de Maica Veronica, spiritul HERUVICLE spunea că noi eram cândva ceva mai sus (ca şi evoluţie am bănuit), dar în loc să ne ridicăm, am coborât. În cartea lui Allan Kardec spiritul SF. AUGUSTIN spunea că spiritele nu regresează, doar stagnează.

Aş fi dezamăgită să ştiu că am reuşit ceva într-o viaţă, ca apoi în alta să pierd tot. După părerea mea, este ca şi cum în această viaţă aş lupta cu dorinţa de înavuţire, aş reuşi, dar prin plecarea din această lume şi reîncarnarea în alte condiţii, această dorinţă să-mi revină şi să lupt din nou cu ea. Asta ar însemna o luptă fără sfârşit. Ce părere aveţi ?
RĂZVAN:

Ai exprimat mai multe probleme...

Încep cu afirmaţia ta de final că drumul spiritual te obligă să „lupţi cu dorinţa de înavuţire”. Este adevărat că omul înalt spiritualizat nu îşi doreşte avuţii, ci se mulţumeşte cu puţin. Totuşi are şi el nevoie de un minim pentru subzistenţă, iar dacă trăieşte printre semeni, are nevoie de un minim confort civilizat. Trebuie să-şi respecte vecinii nu doar prin vorbe, ci şi prin înfăţişare şi comportament, să se ridice la un standard de decenţă al traiului care să impună, de la sine, respectul celorlalţi. Pentru aceasta, banii sunt necesari. Nu este o dovadă de spiritualitate dacă lupţi pentru sărăcie. Sărăcia este o boală. Este loc de bunăstare pentru toţi. Bunăstarea ajută şi la spiritualitate.

Pe de altă parte, e adevărat că lupta necontrolată pentru avuţii nemăsurate este dăunătoare pentru că: 1) omul pierde prea mult timp şi energie cu aspecte marginale ale existenţei; 2) omul bogat, având atâtea oportunităţi, le alege doar pe acelea aparent mai atractive (calea minimei rezistenţe) şi uită de cele dificile, stânjenitoare ale egoului, dar cu folos spiritual. Dacă vrei să adopţi o atitudine rezonabilă pe calea spirituală de zi cu zi, alungă-ţi dintre dorinţe lăcomia, mulţumeşte-te că ai ceea ce ai, dar luptă să ajungi la acel nivel material de care ai nevoie pentru a trăi decent şi pentru a-ţi împlini misiunea pe pământ! E nevoie de echilibru în toate.

Plecasem de la ideea exprimată de tine că, odată ce ai reuşit să-ţi învingi – să spunem – lăcomia în această viaţă, spui că ai fi dezamăgită să renaşti în alt corp, luptându-te cu aceeaşi tentaţie din nou, fiindcă ai pierdut tot ce agonisiseşi spiritual. Faci aici o confuzie în interpretarea principiului reîncarnării.

Unul din scopurile reîncarnării spiritelor este acela de a avea ocazii de a evolua. Or, evoluţia înseamnă acumulări de experienţe cu rol pozitiv. Odată ce ai reuşit să-ţi depăşeşti un anume defect, duci cu tine această cucerire lăuntrică în veşnicie, ea nu se mai pierde. (În general, nimic nu se pierde în Univers, ci se transmite undeva sau se transformă în ceva.) Revenind la exemplul dat de tine, dacă în viaţa trecută ai scos din dorinţele tale lăcomia, în viaţa prezentă această patimă nu-ţi va mai da târcoale, ba chiar ai putea fi un om bogat, pentru care banii „nu au valoare”. În schimb, ca om bogat, ai putea, de pildă, să te lupţi cu ispita orgoliului, deoarece te simţi ca un zeu printre pigmei. În fiecare viaţă avem câte ceva de cârpit la caracterul nostru moral, de fiecare dată altceva. Învingem o slăbiciune, dar se ivesc altele, până la perfecţiune... Dar munca spirituală nu are nimic de a face cu mitul lui Sisif, ea nu este în zadar, ci punem cărămizi la templul indestructibil al spiritului nostru... Desigur, uneori, se poate întâmpla ca omul să rămână „corigent” la câte o lecţie de viaţă, care va reveni încă o dată sau de mai multe ori în vieţile ulterioare, până la conştientizare şi victorie morală.

În sfârşit, am ajuns şi la miezul problemei puse de tine: spiritele pot involua sau cel mult stagna?

Ne referim deci la evoluţia spiritului. Evoluţia spirituală se măsoară după două criterii: puritatea energetică a spiritului şi experienţa acumulată de acesta de-a lungul reîncarnărilor. În privinţa purităţii perispiritului (care este învelişul auric al scânteii divine), este clar că acesta se poate macula în cursul vieţii terestre. Omul e supus greşelii, iar aceasta îi pătează perispiritul, coborându-i vibraţiile şi îndepărtându-l de Sfera Divină Preafericită. În consecinţă, spiritul (bun) suferă, şi ar vrea să scape de murdăria păcatelor. Dacă are multe pete, cea mai rapidă metodă este reîncarnarea într-un corp de om şi arderea karmei prin orice metode găseşte potrivite, inclusiv suferinţa omenească. Dacă e mai curăţel, ar putea să rămână în astral şi să preia o însărcinare în acea lume, de care să se achite ireproşabil. Fiindcă viaţa actuală este plină de pericole şi ispite, spirite mai bunicele cam refuză să se încarneze astăzi, aşteptând vremuri mai calme. În deceniile de apocalipsă în care trăim este mai greu să te înalţi, decât să cobori spiritual; brahmanii îi spun „Kali-yuga”, epoca decăderii. (Există însă şi posibilitatea creşterii spirituale, ceea ce noi încurajăm şi sprijinim în acest site. Un spirit ce reuşeşte performanţa evoluţiei în această lume păcătoasă va fi răsplătit înmiit la Judecata din lumea de Apoi.)

Am amintit şi de acumularea experienţelor de viaţă. Din acest punct de vedere, nu poate exista decât mersul înainte, nimeni nu-ţi poate lua trecutul. Spiritul capătă tot mai multă experienţă, pe măsură ce trece prin încarnări. Poate la acest lucru s-a referit Sf. Augustin. Mai este ceva: spiritul ajuns vrednic să se încarneze în om nu se mai încarnează în animal, deci există o ordonare crescătoare a spiritelor. Are posibilitatea să se chinuie enorm pentru a-şi arde karma, dar tot în forma umană, pe aceleaşi coordonate în care a păcătuit. Într-o viaţă scurtă sau foarte plictisitoare experienţele acumulate sunt minime şi atunci putem spune că spiritul a stagnat, adică nu a învăţat mai nimic. O mare personalitate a istoriei rămâne mare şi după moarte, realizările sale, chiar dacă negative, îl urmează. Este respectat pe nivelul său vibrator, chiar dacă puritatea sa energetică este pătată de fapte necugetate.

Desigur, spiritele aspiră la o cât mai mare puritate, spre a se apropia de Divinitate. Pe de altă parte, le sunt prescrise încarnări pentru a căpăta şi experienţe diverse. Altfel, nici nu ar mai fi nevoie de încarnări. Când este creat, spiritul este foarte pur. Dar imatur. Pe măsură ce capătă experienţă, apare şi riscul impurificării spirituale, dar nu are altă cale, decât viaţa în formă terestră... Spiritul nu se poate apropia de Divinitate decât dacă este atât pur, cât şi de folos prin experienţa sa.

22 iunie 2007